Dragostea. Iluzia de o clipă care durează uneori cât toată tinerețea. Nici nu știi când trece. În urma ei rămân să semneze condica de prezență a căsniciei în fiecare dimineață două suflete ce se regăsesc uneori uluite sub același acoperiș, după ce au uitat mai întâi să mai scotocească înăuntrul lor după sentimentul începutului care i-a adus împreună, mulțumiți să ponteze corespunzător, așa cum le-au cerut-o fiecăruia dintre ele famillia și societatea, hrănindu-se cu fatidic, plictis și reprimări, acoperindu-se în fiecare seară cu pătura rutinei, doar pentru a se trezi din nou dimineață să se iscălească și să meargă liniștiți mai departe. Însoțindu-și singurătățile fără prea multe întrebări, strângând aproape fără să știe regret după regret într-un apendice al sufletului care speră să piară neștiut de nimeni odată cu ele.
Este cazul cuplurilor cuminți cum este și cel din piesa „Disco regret” a lui Doru Vatavului, montată de Irisz Kovacs pe scena Sălii Mici a Teatrului Metropolis, un spectacol mic și intim, numai bun de văzut într-o seară tihnită de evadare prin teatru, o poezie fermecătoare despre rutina instalată între un el și o ea, cu o istorie aproape tandră de nepriceperi și acceptări ce s-au așezat docile unele după altele în contextul unui acasă și au reușit să le sudeze pe nesimțite relația, punând bazele unei familii de care se îngrijesc mai departe conștiincioși pentru a-i asigura bunăstarea, confirmându-și astfel maturizarea și sperând la mântuirea sufletelor, lăsând în seama odraslei speranța la o viață mai bună și mai neplictisitoare în care va trăi fericirea pe care părinții nu au apucat-o.
Un exercițiu autodeclarat de nostalgie, o rătăcire intimă în anii ’90 după lecțiile de atunci din viața unui cuplu care a îndurat o istorie pe care nu și-a construit-o el însuși, privită prin obiectivul camerei fiului regizor, întors în casa părintească ca să-și lingă rănile după un eșec în propria căsnicie. Și a cărui idee de a-și filma părinții în confesiuni intime despre istoria mai mult sau mai puțin recentă îi va oferi ocazia să descopere o lume neștiută care i-a fost ascunsă în afectivul fiecăruia dintre ei, oferindu-i perspectiva unei analize în paralel între jocurile iubirilor de ieri și de azi, chiar între modalități diferite de a înfățișa trecutul și de a defini loialitatea. „Poate cel mai uimitor lucru în piesa lui Doru Vatavului este capacitatea de a activa empatia cititorului și a-l pune în situația de a-și imagina proprii părinți drept tineri pierduți, drept oameni care fac greșeli – nu din prostie, nu din răutate, ci pentru că au fost nevoiți să ia o decizie. Pentru că am pornit lucrul la spectacol încercând să săpăm un tunel între două generații, între două feluri de a gândi despre iubire și devotament. De-a lungul acțiunii dramatice, Mama și Tata sunt umanizați și redevin Luminița și Alin, le putem vedea ambițiile și visele juxtapuse realității actuale: o monotonie care rezultă din anii lungi de căsnicie, muncă și creșterea copilului”, declară Irisz Kovacs, regizoarea spectacolului.
Proaspăt trecut prin divorț și încă nesigur pe capacitățile lui emoționale și profesionale, Toni al unui firav Iosif Paștina, regizorul întors în casa părinților cu coada între picioare care se scutură brusc de depresie și se pune în mișcare, construiește credibil, ezitare după ezitare, carapacea de sub care îndrăznește să plece din nou în căutarea iubirii, descoperind-o surpins acolo unde se aștepta mai puțin, în hățișurile relației părinților lui la care nu s-a gândit niciodată (cum facem cu toții) ca la doi foști tineri îndrăgostiți. Un film de familie, ideea care speră să-l scoată din faliment și să-l repună pe picioare se dovedește cea mai importantă perspectivă asupra propriei relații și a căsniciilor în general, în care se poate lesne recunoaște oricine are sau a avut o familie, indiferent de generție, putând pune ușor degetul pe locurile precise în care rănile idealurilor personale neîmplinite au început să sângereze, prefăcându-se în regrete. Și chiar și acolo unde n-au apucat să fie contabilizate și transformate în resentimente, ele s-au cicatrizat acoperite de renunțări (auto)impuse și resemnări pe care binele comun l-a pretins de la fiecare, lăsând urme precise în amintirile neîmplinirilor lor.
Filmul lui Toni, de altfel parte din procesul lui de recuperare emoțională (un pretext pentru crearea unui vlog, prin intermediul căruia să-și transmită mesajele către fosta lui soție, sperând la vindecare, dacă nu chiar la împăcare), scotocește abil prin încrederea de sine și prin biografia familiei, parcă anume căutând după gena regretului și traumele altora, aidoma cu cele ale lui (excelentă ideea de a împărți în două scena, ce găzduiește două camere în oglindă, a lui Toni și a părinților, despărțite de un glasvand), pornind ca din întâmplare de la o cutie cu fotografii vechi, din tinerețea părinților Luminița și Alin, treziți brusc protagoniști în propria viață în care pare că joacă demult roluri secundare, descoperind cu mirare episoade pe care n-au apucat să le trăiască la adevăratul lor potențial și care, cine știe, poate le-ar fi putut schimba tuturor firul poveștii. Ioana Abur și Cezar Antal reușesc să construiască solid (fiecare, dar și împreună, dezvoltând o foarte bună relație pe scenă) istoria cuplului din istoriile personale abandonate în momentul când au început s-o scrie împreună pe cea nouă, confruntați acum brusc cu realitățile trecutului fiecăruia despre care credeau (sau poate chiar sperau) că s-au șters din memoria afectivă, contopindu-se în emoționalul familiei.
O radiografie ingenuă a intimității emoționale, trecut și prezent bine amestecate în scene care pendulează inteligent între realitate și ficțiune, îmbibate în umor candid și decupate precis în și din relațiile celor trei luați doi câte doi (ajută foarte mult live-ul, decupajele și proiecțiile video prin care Iosif Paștina conduce dinamic povestea filmată în scenă, augmentând elementele de decor și imprimând spațiului dimensiuni noi, asigurând totodată tonul confesional al spectacolului, nostalgic dar deloc lacrimogen), abordând prezentul într-o perspectivă nouă, ca într-o ședință de terapie familială prin exorcizări emoționale individuale bine controlate, pe care Ioana Abur și Cezar Antal sunt perfect stăpâni, dozând excelent reacțiile extreme care tulbură linia rutinei instalată în cuplu. Convenția de film în spectacol servește decisiv scopului de a aduce în același cadru narativul prezentat în paralel, prin care cei trei își reglează cu succes butoanele căutându-și fiecare locul în tabloul de familie, corectând încetul cu încetul distorsiunile pe care timpul le-a imprimat memorialului fiecăruia, ajutându-se unul pe altul în regăsirile personale și în evoluțiile parteneriale și colectivă, ieșind cu toții din zona de confort după ce s-au camuflat ani de zile în spatele unor relații fericite, frumos împachetate, acordându-și de-a lungul timpului ritmurile autosuficiențelor ca să sune bine în urechea lumii ce nu se mai satură să ne pretindă tuturor armonie.
Făcându-ne să ne întrebăm mereu cine am fi fost dacă nu am fi fost noi.
Restul e regret. Disco regret.
„Disco regret” de Doru Vatavului
Teatrul Metropolis, Sala Mică
Regia: Irisz Kovacs
Scenografia: Clara Ștefana
Video: Miruna Croitoru
Muzica originală: Ovidiu Zimcea
DISTRIBUȚIA:
Toni: Iosif Paștina
Mama (Luminița): Ioana Abur
Tatăl (Alin): Cezar Antal
Durata: 1h 30 min (fără pauză)
14+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment