Și dacă suntem așa hidoși cum ne arată oglinda lui Radu Iacoban?!…
Îngeri căzuți cu față umană și aripile adânc înfipte în ere demult uitate, creați după chipul și asemănarea unui Dumnezeu exuberant, isteric și ludic, care a jonglat prea mult cu regnurile și speciile în design-ul jocului video pe care ni l-a propus într-o săptămână în care era mai binedispus, așezându-ne random pe scara evoluției pe o treaptă mai șubredă, anume parcă să vadă dacă suntem dispuși să ne amintim că am avut odată aripi pe care le-am putea folosi din nou ca să ne salvăm. Poate chiar înainte să ne descoperim opozabilul.
„Pterodactili”. Radu Iacoban la Excelsior.
O poezie de isterie sau familialul disfunc(tradi)țional, cum ne șade bine ca specie exotică ce s-a dezvoltat firesc în background de când a putut să-și facă de cap, socotindu-se superioară, pe laptop-ul unui Dumnezeu ce l-a lăsat deschis după ce și-a terminat jocul și a uitat să se mai deconecteze.
La asta m-a dus cu gândul vizualul propus de Tudor Prodan (livingul fancy – cutie de laborator – al unei familii, cu aspect de acvariu, senzație la care contribuie mult podeaua lucioasă ce asigură captivant reflexii aproape în oglindă a obiectelor de decor și personajelor pe care le susține, mărginită de pereți modulari, multi-ușă, ce permite diverse intrări-ieșiri surpriză, luminați uniform de spoturi, cu trimiteri către Dumnezeu – crucea – și către lume – telefonul public cu fise! – minunat exploatate prin ecleraj, dar și proiecțiile video care tronează pe verticala fundalului plasat în afara cutiei, mărturii ale unei naturi furioase pentru o eră ce se cere stinsă cât mai curând de o nouă glaciațiune, în stare să nimicească grotescul acestui uman pe care-l va asista preț de două ceasuri), îmbrăcat șugubăț în muzicaAidei Šošić (o combinație interesantă de expectativă, suspans, expirații și eliberări șuierătoare, până la strănuturi apocaliptice). O vitrină teatrală vie și colorată, ca într-un joc video, cu fosilele la vedere, despre o specie pregătită să fie descoperită dramatic de paleontoregizorul Radu Iacoban, scormonitor zgomotos prin istoricul emoționalului ei, cătând neobosit după semințele de eternitate și efemer pe care și le-a plantat nepricepută în afectiv în același timp, sperând să culeagă roadele mânturii, niciodată coapte, al căror gust amar de eșec au împins-o către un azi plin de exasperare.
Piesa lui Nicky Silver este despre această exasperare umană,o satiră usturătoare la adresa unui familial cotidian absurd ce-și revendică eternitatea, cu rădăcini adânci înfipte într-un uman și mai absurd, prin traumele care-i traversează dintotdeauna istoria, transgenerațional, universal și recognoscibil, absurd tatuat pe existențele noastre mărunte, ce se cer înobilate prin tot felul de artificii care le asigură vremelnic iluzia superiorității.
O specie superficială, cum o demonstrează încă de la început personajul Todd Duncan al unui minunat Dan Pughineanu, scos cu flipchart-ul în față să ne facă delicios prezentările și s-o fixeze fugitiv în repere puerile, ce vor fi probate teatral în comportamentalul specific acestei spețe cu severe tulburări de deficit de atentie si hiperactivitate, ce se va revela prin interacțiuni pline de umor (negru!) între membrii familiei lui Todd, exploatate teatral la limita suportabilului de Radu Iacoban.
Dacă textul lui Nicky Silver se sufocă de-a dreptul sub propriile strigăte de durere, folosind cuvintele parcă anume ca personajele să și le scuipe fără încetare unele spre altele, montarea lui Iacoban merge și mai departe, îmbrâcându-le cu maximum de decibeli pe care i-a identificat în rostirea actorilor (nu cred că am văzut vreodată un spectacol atât de urlat, abordarea e destul de riscantă, poate să placă puțin sau chiar să enerveze), într-un fel ingenios de a plasa umanul într-o eră a nonumanului. Abordarea lui Iacoban servește și delimitării lui Todd Duncan în calitate de povestitor asumat care-și face autobiografia (Dan Pughineanu, inventariardul problemelor de familie, este și singurul actor dezbrăcat deștept de orice exagerare în rostire, păstrând un ton cvasicolocvial chiar și atunci când se joacă pe sine în diverse amintiri de familie), relaționând demonstrativ, cât poate de reținut pentru situațiile atât de psihotic-convulsiv-stânjenitoare în care este pus, cu fiecare dintre rudele lui isterice, cătând să le mai amelioreze din elanul degringoladelor relaționale și pierderilor de control după care caută să-și ascundă cu toții fricile și neîmplinirille.
O mamă narcisistă cu un solid istoric depresiv a minunatei Mihaela Trofimov în rolul Grace Duncan (crizele ei de isterie sunt intercalate deștept cu episoade de tandrețe bizară), o femeie obsesiv-compulsivă care-și îneacă amarul în tot ce poate (alcool, shopping), disperată să-și lase amprenta nu doar genetic, dar și psihoafectiv, în emoționalul copiilor ei, cărora le asigură de mici traumele necesare (excelentă scena nocturnă în care-și sădește sămânța reptiliană în memorialul lui Todd, un copil pe care caută să-l responsabilizeze cu probleme care nu-I aparțin).
Un tată absent, concentrat și el pe propria sine, al unui Doru Bem fermecător în rolul lui Arthur Duncan, un bărbat de (prea multă!) lume, ispitit de toate ale vieții și neatent (sau mult prea atent uneori!) la nevoile celor din jur, cărora le fură mereu amintirile încercând să le înlocuiască cu cele proprii, în timp ce-și caută validarea de cap de familie încercând să recupereze anii pierduți.
Un viitor-fost cumnat, Tommy Mckorckle, logodnicul Emmei al unui foarte simpatic Alex Popa, orfanul crescut la mănăstire sub neatenta oblăduire a măicuțelor care l-au lăsat pradă preoțilorabuzatori,avizi de carne fragedă, un băiat naiv și serviabil în căutarea unei noi identități care să-l salveze de la sărăcie și rușine, forțându-și grav emoțiile în timp ce natura îl impinge într-o altă direcție.
Și, în sfârșit, Emma Duncan, sora bolnavă a lui Todd a cărei exuberanță isterică e stăpânită cu greu chiar și de energica Ioana Niculae, mereu în mișcare, și ea autoare a unor scene de neuitat, o fată cu mințile demult rătăcite (poate anume să se salveze mai repede?) și sufletul mereu chinuit de neputințe, din al cărei mental încâlcit țâșnesc din când în când amintiri precise, ce-și așează exigent opozabilul peste palma plină de cicatricile rănilor celor mai adânci traume, gata să-i smulgă oricând preșul de sub picioare.
Familia perfect disfuncțională, în care patologicul și-a scrijelit răbdător confuziile dramatice (minunată ideea prezentării inter/paralele a ipotezelor ceremonialurilor intercalate de nuntă și înmormântare), într-o fascinantă comedie neagră din sfera teatrului absurdului. Oameni legați indestructibil fără să-și fi dorit unul de altul, privindu-se durere în durere și traumă în traumă până la epuizare, sub ochii noștri curioși și privirea neputincioasă (dar deja detașată) a lui Todd, eroul propriului destin tragic de care nimeni nu s-a mai îngrijit în ultimii cinci ani, cât a fost plecat de acasă ca să studieze sculptura, întors să-și așeze boala incurabilă în brațele statuii deja strâmbe înălțată familiei din gânduri psihoterapeutice, sub care piedestalul de praf de stele promis de Dumnezeu în pâinea strecurată sub braț stă să se facă pulbere, amenințând-o cu dispariția, în timp ce fiecare își caută frenetic mântuirea pe o șipcă mult mai mare pe care să așeze corespunzător piroanele întru răstignirea aripilor unui Isus pteranodon.
Suflete intersectate într-un delir al abuzurilor de toate felurile (emoționale, sociale, psihice, sexuale) la care au fost supuse în tăcere de-a lungul anilor și epocilor în care s-au străduit să demonstreze superioritatea speciei, aduse la suprafață și ciocnite violent unele de altele, în timp ce-și semnează, rând pe rând, dramele și tragediile ce-i țin sub aceeași umbrelă genealogică peste care plouă fascinant, aproape mezozoic, de milioane și milioane de ani, cu stropi uriași de efemer printre care se strecoară, iluzoriu, câte o picătură de Dumnezeu.
„Pterodactili” de Nicky Silver traducerea Radu Iacoban
Teatrul Excelsior Sala „Ion Lucian”
Regia: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica: Aida Šošić
Foto: Andrei Gîndac
Producător delegat: Vasea Blohat
DISTRIBUȚIA:
Todd Duncan, 23 ani: Dan Pughineanu
Emma Duncan, sora lui Todd: Ioana Niculae
Tommy Mckorckle, logodnicul Emmei: Alex Popa
Grace Duncan, mama lui Todd și a Emmei: Mihaela Trofimov
Arthur Duncan, tatăl lui Todd și al Emmei: Doru Bem
Durata: 2h
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment