Semiîntuneric străbătut sporadic de o ceață densă. Prin care cotrobăie ritmic razele lungi ale luminilor de supraveghere, dezvelind în treacăt dușurile uriașe ridicate amenințător pe stâlpii de beton legați cu sârmă ghimpată, care delimitează, fără vreo posibilitate de evadare, spațiul de joc.
Lipit speriat de al patrulea perete, simți cum lanțurile încep să se strângă încet în jurul mirării tale, așezată cuminte în fotoliul din sala „Iosif Naghiu” a Teatrului Dramaturgilor Români, în timp ce în ceafă persistă parcă răsuflarea unui soldat nazist, cu țeava rece a puștii opintită între omoplații tăi încordați, încă înainte de începerea spectacolului, care te obligă să stai cu ochii țintiți către ororile ce se vor revela pe scenă.
Când întunericul pune cu totul stăpânire pe sală și vocea ofițerului nazist țâșnește amenințător din difuzoare peste fiorii reci care-ți traversează șira spinării, deja știi. Că nu va fi deloc ușor.
Așa ți se va arăta „Decameron 135666”, spectacolul montat de Alexander Hausvater după fragmente din celebrele povești ale lui Boccacio, un teatru cu sufletul la gură la comanda unui ofițer nazist pentru un public cu sufletul la gură la comanda unui cotidian post-holocaust, al cărui mental și vizual a fost puternic impregnat în ultimul secol de ororile celui mai important act de cruzime din istoria umanității, ce nu se va putea șterge curând din emoționalul nostru.
E un teatru care stă mereu la pândă, care adulmecă, care înțepenește, care dezmorțește, care ațâță, care cucerește și care dezlănțuie până la capăt un lung șir de emoții vii, puternice, transformatoare.
Scoși la tabla istoriei (omenirii și teatrului deopotrivă) în scenografia claustrantă a Mirelei Trăistaru (asistată de Miruna Rădulescu), a cărei austeritate umple spațiul mărginit de amenințări categorice tocmai prin lipsa aproape totală a obiectelor de decor (cele câteva, folosite la un moment dat, primesc astfel un plus de valoare simbolică în economia vizuală a spectacolului), cei cinci actori, vârâți cu aceeași sadică lipsă intenționată de soluții de evadare în zeghea din care le-a croit costumele Ioana Colceag, performează cât pot de bine în fața comandantului (vocea inconfundabilă a lui Orodel Olaru, un personaj remarcabil în sine) pe care trebuie să-l distreze, cătând să-și asigure supraviețuirea.
Comanda lui rece apasă regizoral butoanele arsenalelor actoricești cu care se prezintă la apel cei cinci, Radu Catană, Ştefan Liţă, Ioan Paraschiv și Claudia Vasile, în rolul actorilor italieni arestați pentru activități comuniste și aduși în lagăr sub comanda autoritară a Ioanei Calotă, singurii supraviețuitori ai Companiei de teatru Cavale, pe umerii cărora cade astăzi cumplita sarcină de a-și distra nemilosul comandant și pe colegii lui ofițeri. Forțându-și tragica lor condiție de oameni lipsiți de libertate, înfricoșați, flămânzi, obosiți, batjocoriți și istoviți la toate nivelurile, nevoiți să interpreteze în registru comic coloratele personaje ale universului renanscentist Italian din opera lui Boccacio, ei reușesc să construiască prin contraste de toată frumusețea povești aproape vesele, ce se țes exclusiv din măiestria lor actoricească bine exploatată, care lasă inteligent la vedere încrâncenarea și umilințele, reușind să creeze un fascinant portret al terorii ca glumă absolută al unui Dumnezeu batjocoritor ce pare să le încerce sufletele, dându-le mai mult decât pot să ducă. Pentru că pot.
Reduși la cifrele înșiruite trist în numere de câte șase digiți, tatuate în locul identităților lor după un cod de tristă amintire, cei cinci se creează și se recreează, din nou și din nou, nu doar pentru amuzamentul comandantului, dar parcă și pentru câte o mică izbăvire din greaua și mult prea încercata lor cale către mântuire, reușind câteva momente de salvare prin iluzie, care-i scoate vremelnic din mizeria existențială în care se zbat, chiar dacă rămân, intenționat și fascinant, cu poalele agățate în noroaiele ei. Aici este de fapt reglajul fin al spectacolului, personajele din poveștile Decameronului reușind să-ți perinde prin fața ochilor, aproape nu se știe cum (adică fără legătură directă cu subiectele abordate în scenetele lor din sfera commedia dell’arte), tot felul de oameni tineri care ar mai putea să râdă, să danseze ori să iubească în libertate multă vreme de aici înainte, dacă n-ar fi condamnați fără șansă la dispariția prin istovire pe scenă, ca niște deportați apți de muncă silnică și căzniți pe potrivă în condiții inumane, pregătindu-se pentru un simbolic ultim drum al vieții către camerele de gazare, ascunse probabil undeva în întunericul culiselor după dușurile ruginite. Aproape că vezi după sârma ghimpată privirile înspăimântate ale bătrânilor și copiilor de care au fost despărțiți (excelentă ideea de a inventaria, într-o scenă, câteva dintre numele rudelor la care personajele nu mai au acces) și care-și vor găsi în alt chip sfârșitul pentru că nu sunt apți de muncă, rămânând împreună cu tine simpli spectatori în afara poveștii (ca la un îngrozitor film documentar despre al doilea război mondial, ce încă sperăm că este doar o proastă ficțiune) la ororile perindate prin fața ochilor de acești oropsiți slujbași ai scenei.
Cinci actori lăsați deloc rușinos în actoria goală, punându-și priceput calitățile și abilitățile de rostire, de mișcare și mimico-gestuale în micile acte artistice cu care trebuie să-și distreze stăpânii, reușind mici bijuterii de interpretare, inserate abil în câteva tablouri teatrale memorabile, tulburătoare prin simplitatea lor și execuțiile coerente, individuale sau de grup, în care vedete sunt repetiția mimetică și sincronul, ce permit și extracții precise pentru individualzare, punând în valoare prestațiile fiecărui actor în parte, bine orchestrați muzical de Lucian Maxim.
Cel mai complex și mai dispus la muncă dintre ei (prin partitura ce i-a fost generos atribuită) esteIoan Paraschiv, individualizat și prin secvența de digiți sub care i-a fost vârâtă identitatea (este singura înșiruire care începe cu 42, în timp ce tuturor celorlalți le-au fost repartizate numere în care ordinul sutelor de mii este 1 iar cel al zecilor de mii este 3; interesantă opțiune, pentru că, în practica lagărelor de concentrare, secvențele de numere erau uneori astfel construite încât deținuții să poată fi identificați după apartenența la anumite grupuri etnice sau rasiale!), un actor puternic, mereu în priză și extrem de atent la relațiile cu partenerii de scenă, cu care construiește punctual, trăgând granițe precise între ele, în timp ce jonglează abil, într-un registru foarte bogat în nuanțe, între sensibilitatea pe care i-o păstrează aproape intactă personajului principal (un deținut excelent legat la emoționalul colegilor de suferință) sub tot felul de intransigențe cu care este instigat de narativul secundar, în care construiește, din doar câteva cărămizi, importanți stâlpi de susținere pentru interpretări robuste.
Îi dă o importantă mână de ajutor Radu Catană, și el foarte prezent și flexibil, în sarcina căruia cad personaje diverse, pe care le zugrăvește colorat, cu foarte mult umor, împreună cu el, dintre care cel mai savuros este bucătarul Chichilbio (care caută să-l convingă pe stăpânul Currado că proaspăt gătitul cocor a avut dintotdeaua un singur picior!), un tovarăș pe măsură (poate tocmai de aceea ales să-și dovedească împreună vigoarea fizică și forța pumnilor în cea mai violentă scenă a spectacoluli).
Cel mai plăpând dintre ei, nu doar prin constituție dar și prin fragilitatea cu care este învestit personajul său principal, este Ştefan Liţă, deținutul bolnav, de departe cel mai slăbit (pe care toți se străduiesc să-l susțină cât pot de bine pentru a nu claca în fața comandantului, eroul celei mai importante scene de umilință sexuală din întreg spectacolul), care se dovedește însă și cel mai simpatic actor al micii companii (fals-candidul Rustico, foarte energic și în rolul grădinarului!), sprinten, ghiduș și docil, o combinație interesantă de ingenuu și vigoare, puse deștept la dispoziția colegilor de scenă pentru a se sprijini în ele, mai ales în momentele de maximă tensiune când ofensele ating apogeul (în special în relațiile cu Claudia Vasile, alături de care semnează, la comandă, cele mai emoționante scene de cruzime psihologică).
Sarcina fetelor, mai expuse umilințelor atât prin raportul dezechilibrat numeric în această ecuație cât și prin natura fragilității de gen, pare puțin mai grea, având în vedere faptul că ele sunt dotate (fizic!) cu toate cele necesare să ofere, prin expunere, plăcere sexuală stăpânirii, fie ea și ostentativ-exhibiționistă (la cerere sau autocontrolată, în funcție de calculul rapid prin care sunt nevoite să-și estimeze vigilent posibilitățile de intervenție rapidă întru înduplecare a dușmanului despotic, în scopul supraviețuirii), de care regizorul nu se ferește câtuși de puțin să se folosească.
Claudia Vasile marchează, fără disonanțe, în zona extremă a femininului dulce-firav, un lacrimogen foarte bine asumat, câtuși de puțin patetic (este și cea mai expusă către dezonoare), peste care intervine mereu la timp cu accente sarcastice, luând peste picior comandantul prin simulări pseudosexuale, aproape obraznice, lăsând să se vadă uneori furia adunată înăuntru. O furie senzațional sprijinită de Ioana Calotă, cel mai important partener de suferință, în sarcina căreia cade feminitatea privită dinspre celălalt capăt, al puterii naturale asupra bărbatului printr-o uluitoare forță de seducție, o putere magnetică de care dă dovadă atât ca actriță, cât și ca femeie, prin care se face respectată, adorată, iubită. Ea conduce categoric jocul în scenă de la început până la sfârșit, solid, asumat, lucid, alternând perfect blândețea cu asprimile, inocența cu frivolul, reținerile cu exuberanța, senzualitatea cu repulsivul, eleganța cu îngălarea, compromisurile cu neclintirile, dozând perfect energiile tuturor, atrași și scoși la timp din joc nu doar prin autoritatea personajului (ea este șefa trupei de actori închiși, de altfel și singura purtătoare de nume din tot grupul, autoritate de necontestat a deținuților și a spectacolului lor), dar și prin înălțimea interpretării care o așează impozant în centrul montării chiar și acolo unde personajul/personajele ei primesc planul secund. Ea se mișcă protectiv printre colegii ei, se extrage imperial din grup și se repliază de câte ori e nevoie, conducând și sprijinind deopotrivă prin rostire, gestual, ubicuitate și infinită empatie de după groaza stăpânită din privirea sticloasă, ce nu se sfiește să se înconjoare adesea de lacrimi pe care reușește să le țină magistral în coada ochiului, în timp ce burlescul și grotescul din textul renascentist (ce înfierează moravurile societății), tot comicul cu tușe groase în care se îmbracă acest spectacol se dezvoltă savuros, demonstrativ, sub calda ei oblăduire.
Ridicând tragicului o statuie gonflabilă, gata să se spargă în săgețile comice agățate mereu ostentativ de sârma ghimpată ce împrejmuiește atent toate aceste contraste, într-o minuțioasă arhitectură a terorii, înainte ca trupa să se retragă definitiv, victorioasă, la dușuri.
Opriți teatrul, stingeți lumina!…
„Decameron 135666” de Alexander Hausvater
Teatrul Dramaturgilor Români, Sala Iosif Naghiu
Regia: Alexander Hausvater
Scenografia: Mirela Trăistaru
Asistent scenografie: Miruna Rădulescu
Costume: Ioana Colceag
Orchestraţie muzicală: Lucian Maxim
Asistent regie: Denisa Mikes
DISTRIBUȚIA:
135666, signora Cavale: Ioana Calotă
136712: Radu Catană
136601: Ştefan Liţă
428624: Ioan Paraschiv
136690: Claudia Vasile
Vocea Comandantului: Orodel Olaru
Durata:1h 30m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment