Nimic mai trist pe lume decât poveștile din care a fost smulsă iubirea.
Bucăți de viață trăite în umbră, în întuneric, în rătăcire și izolare, cătând să se lege unele de altele după respirații forțate ce le întrețin mirat narativul, numai pentru a ține pe linia de plutire destine frânte, duse nu se știe cum mai departe de inimi ce se încăpățânează să bată pentru o existență golită de sens. Narațiuni divine peste care se stinge brusc lumina în paragrafe serbede și capitole anoste, de umplutură, înțesate cu descrieri plictisitoare, poate chiar de balene, strecurate acolo doar ca să ne distragă atenția de la durerea pricinuită de absența iubirii. Numai și numai ca să ne facă să citim, cu speranța vindecării, până la capăt.
Așa arată, deja de prea multe capitole, și biografia cu paginile la vedere a lui Charlie, un bărbat cu obezitate morbidă întruchipat impecabil de Sorin Miron în spectacolul „Balena” după textul lui Samuel D. Hunter montat de Andrei Huțuleac pe scena Sălii „Olga Tudorache” a Teatrului Metropolis.
Un teatru crunt, visceral, după o tulburare dramatico-neurovegetativă ce i-a fost pusă la cale unui imens organism emoțional, cu cavitatea deschisă teatral către dezbatere și reflecție în timp ce se scotocește amănunțit prin ea după prezența unor urme de iubire care să ne justifice perplexitatea.
Pentru că pe asta mizează atât textul dramatic cât și viziunea regizorală a lui Andrei Huțuleac, care nu este la prima tentativă de comandă din culise. Cu experiența lui de actor și o intuiție generoasă, el știe să apese cu destul de multă precizie butoanele colegilor, foarte inspirat aleși, prin intermediul cărora își ridică pertinent mesajul în scenă, mizând în jocul lor pe exploatarea meticuloasă a elementelor de șoc, bine învârtite în jurul lui Charlie și al degradantului univers pe care și-a pus amprenta și care i-a venit de hac.
Sorin Miron reușește să-i identifice și să-i exploateze emoționant greutatea personajului său, nu doar la nivel fizic (unde excelează întru verosimil), cât mai ales din punct de vedere afectiv. Captiv într-un costum foarte bine realizat care-i asigură autenticitatea (pare și extrem de incomod, un exercițiu de rezistență în sine pentru aproape două ore de spectacol, fără pauză), actorul face un impresionant tur de forță să-l miște și să-l prăvălească pe Charlie credibil prin scenă, dar mai ales să-i asigure magistral respirațiile printr-o rostire impecabilă, în care-i fixează solid portretul, îmbrăcând-o cu multe straturi de precipitare la limita astmatiformului, caracterizată prin apnee, șuierături, gâfâială, sughiț și asfixie, alternate constant și credibil în discursul lui, transformându-l ingenios într-o apariție preponderent fonică, ce nu are cum să nu-ți acapareze aproape toată atenția, slăbind serios concentrarea pe vizualul epatant și repulsiv către care ești ademenit la șocul inițial. Și mai interesant este faptul că actorul reușește să-l învestească foarte repede cu firesc fără să cadă în capcana vreunei compasiuni cerșite, dozând perfect replicile rostite cursiv în așa fel încât să transfere doze optime de normal emoționalului propus, câștigând empatia prin analogie cu problemele sufletești pe care le oglindește și nu prin mila pe care ar putea să ți-o stârnească exagerările din înfățișarea lui fizică și mediul lui ambient (scenografia Marei Nicola a mizat și ea pe simplitate fermă, interiorul unui apartament mizer, prăfuit, înghesuit, claustrofob, punându-i lui Charlie la dispoziție câteva instrumente care să-i ajute funcționalul limitat, dar și un colț – stânga scenei – care să amintească de un normal de altă dată, împreună cu promisiunea unui spațiu mai larg ce se deschide în spate prin dreapta către restul casei, pe care nu mai e în stare să o folosească).
Poate tocmai de aceea spectacolul debutează cu vocea lui blândă și încurajatoare, trădată de doar câteva scurte mostre de respirație greoaie (creând o așteptare în public ce va fi cu mult depășită de realitate), ce moderează în întuneric unul dintre cursurile de scriere literară pe care le susține online Charlie, trăgând nădejde că secretul înfățișării sale va putea fi păstrat pentru multă vreme, pregătind spectatorul pentru șocul primei întâlniri în lumină (care semnalează și prima criză serioasă de sănătate, după ce a fixat repede repulsivul tăvălit rapid și prin câteva tușe de erotico-sexual), recuperându-l incredibil de repede și zugrăvindu-l chiar prematur în toată splendoarea umanului de care se va dovedi capabil, tocmai prin forța actorului la nivel discursiv.
Un personaj ca un eseu în sine despre cum ar putea fi îmbunătățită viața, rescrisă rând cu rând după reveniri repetate asupra fiecărui paragraf de care nu suntem mulțumiți, până devine mai bună, mai puternică, mai digerabilă emoțional, crescându-i șansele la longevitate și importanță așa cum le promite și studenților cărora le predă online lecții de scriere, păstrându-și sub anonimat înfățișarea grotescă de care nu s-a mai îngrijit deloc de când din ființa lui a fost ștearsă iubirea.
Iubirea pe care, dacă ești norocos, o întâlnești o singură dată în viață, iubirea care nu poate fi suplinită de toate celelate iubiri din care se construiește viața, amenințate de prezența și mai ales de lipsa celei dintâi. Cu puțin înainte de sfârșit, Charlie se regăsește prins la intersecția celor câteva iubiri care i-au traversat viața, fiecare în căutare de recuperare, validare și binecuvântare care le pot asigura salvarea după posibila lui dispariție.
Cea mai importantă este iubirea necondiționată pe care i-o poartă fiicei lui, Ellie, o spumoasă Cătălina Mihai, o ființă aparent superficială, exagerat răzvrătită, care-și trăiește pasional furia adolescentină (adunată în sufletul ei în anii ce s-au scurs de când a fost abandonată de tată și a rămas în grija unei mame care s-a refugiat în alcool), pe care nu se teme să o scoată la suprafață prin toți porii, o bombă cu ceas ce se rostogolește prin casa lui Charlie cu fitilul mereu la vedere, trecut obraznic pe lângă chibritul aprins al fiecarui partener de scenă pe care-l contaminează cu neliniștile ei provocatoare (foarte dinamică, actrița impune în fiecare relație un suflu de mișcare mereu nou, ce le schimbă comportamentele la fiecare ciocnire), deloc dispusă la iertare, într-o combinație interesantă de răsfăț, durere, frustrare și reproș, manifestate agresiv și teribilist spre amuzamentul spectatorilor. Dar pe care nu uită se le scoată priceput (din zona de respingere cvasitotală a oricărui gest ce vine spre ea) în cele doar câteva momente de empatie și comunicare autentică de care se dovedește capabilă, bine surprinse și în observațiile literare ale personajului (poate tocmai de aceea și mult mai prețioase), asigurând o duioasă dimensiune umană monstrului, așa cum e descrisă de propria mamă.
Mary, fosta soție a lui Charlie, pe care Andreea Mateiu o învestește abil cu o demnitate tristă, demnă de admirație, compasiune și dispreț deopotrivă, este o femeie care a luptat cum s-a priceput mai bine cu dubla trădare a soțului ei după momentul abandonului, preferând iluzia asigurată vremelnic de micile evadări din realitatea pe care a socotit-o insuportabilă, pierzându-și încetul cu încetul controlul și autoritatea asupra fetei de care s-a îndepărtat tot mai mult. Ea trăiește șocul reîntâlnirii cu Charlie sub imperiul unei stupefacții profunde (Andreea Mateiu îi extrage lui Mary foarte priceput seva nevoii de a se revanșa pentru toată suferința de care a avut parte, în chip blând-demonstrativ, bine controlat în gesturi și priviri) prin care zugrăvește pertinent prăpastia ce s-a tot adâncit între ei în anii de respingere a comunicării, prinsă la rândul ei într-un cârlig al memoriei, de care pare să se fi agățat la un moment dat în cădere, care îi poate asigura abia azi salvarea prin acceptare.
La celălalt capăt al iubirii s-a așezat demult Liz, asistenta medicală care are grijă de Charlie și principalul lui partener de viață și de scenă, căreia Corina Moise i-a reglat foarte bine butoanele, identificându-i vibrația optimă între datorie, nostalgie, culpă și acuză, într-o cheie în general sobră și dezaprobatoare în care grimasele reproșardului par să fi luat demult locul oricăror zâmbete, impunându-și compasiv-reținut autoritatea și temperându-și entuziasmele în relația de co-dependență pe care a dezvoltat-o față de Charlie, sperând la o salvare împreună cu el de la greaua încercare cu care au fost amândoi pedepsiți și care i-a legat în vină și suferință pentru totdeauna, într-o intimitate aproape sacră pe care au trăit-o departe de ceilalți, ținuți la distanță după ce și-au inventat un fel de echilibru numai al lor.
Un echilibru fragil ce ar fi putut fi oricând distrus de stimuli exteriori (foarte bine subliniată ideea în interacțiunile cu băiatul care livrează pizza, dar și în relația cu cursanții), de unde le-ar putea veni poate și salvarea. Elder Thomas, un mormon cu îndoieli (cum e prezentat și în distribuție) este colacul de salvare (și pentru narativ și pentru spectacol) de la încrâncenarea în care par să se înece firesc celelelte personaje, confruntate cu amenințarea iminenței unui sfârșit pe care (nu) l-au anticipat. Prin disponibilitatea lui totală de a servi cauzei personajului și partenerilor de joc, Ștefan Radu îi asigură delicios lui Thomas prospețime, candoare, naivitate și energie, mult mai mult decât par necesare misiunii de a salva sufletul lui Charlie, luată foarte în serios, dovedindu-se cheia salvării tuturor acestor suflete chinuite, pe care le îmblânzește pe rând. Nici el fără de păcat, în ciuda aparențelor ultracuvioase ce i-au fost inteligent construite, misionarul pios care se ascunde de fostele sale vicii (de care a fugit sau de care doar a fost trimis departe ca să se apere și să se salveze), ajunge să trăiască în preajma lui Charlie importante contradicții, poate de aceea este tot mai incitat de valoarea misiunii lui de salvare, care crește astfel mult, transformând aluziile și trimiterile directe la povești biblice (dinadins bagatelizate pentru a asigura destinderea atmosferei în câteva momente tensionate ale spectacolului) în adevărate teme mistico-filozofice, deschise ștrengărește spre dezbatere prin această ingenuă apariție. Despre credință. Despre Aproape. Despre iubire.
Poate că Dumnezeu are un cu totul alt plan pentru fiecare dintre noi. Pe care-l revizuiește constant. Poate că nu ne-a făcut dinadins perfecți de la început, deși știa exact câtă iubire trebuie să ne pună înăuntru. Poate a scris anume un eseu mai lung, cu paragrafe plictisitoare ce se cer corectate la sânge, din nou și din nou, până nu mai rămâne în el decât iubirea adevărată.
„Balena” de Samuel D. Hunter Traducerea: Andrei Huțuleac Adaptarea: Corina Moise
Teatrul Metropolis, Sala „Olga Tudorache”, București
Regia: Andrei Huțuleac
Scenografia: Maria Nicola
Lighting & video design: Lucian Moga
Foto: Anastasia Atanasoska
DISTRIBUȚIA:
Charlie, un bărbat cu obezitate morbidă: Sorin Miron
Liz, asistenta medicală care are grijă de el: Corina Moise
Ellie, fiica lui Charlie: Cătălina Mihai
Elder Thomas, un Mormon care are îndoieli: Ștefan Radu
Mary, fosta soție a lui Charlie: Andreea Mateiu
Durata: 2h (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment