Doar nebunii iubesc.
În timp ce sapă vitejește în mare, cu mâinile aproape goale, după cuvinte atent meșteșugite din cel mai obraznic text al lui Shakespeare. Aruncate în valuri dimpreună cu gemenii Sebastian și Viola în urmă cu patru secole, numai spre bucuria naufragiului ce le va fi-nsoțit de-atunci încoace comicul pe mici și mari scene din toate colțurile lumii, aduse din nou pe uscat, bine zvântate și iarăși salvate spre a primi o nouă identitate, într-o nouă limbă dintr-o nouă Ilirie, ridicată acum teatral în tânăra cetate a dragostei de la malul Mării Negre: Teatrul de Stat Constanța.
Por un amor.
Atât de simplu. O poartă în timp anume deschisă nebunilor îndrăgostiți și nebuniei dragostei lor încă de la primul capriciu (muzical!) al lui Orsino, stăpânul acestor meleaguri, ce ne întâmpină amorezat în club, îmbătat de miresme odată adulmecate și de atunci de atât de multe ori râvnite, cătând acorduri potrivite cu ritmurile inimii lui rănite de săgețile dragostei.
Înscenat într-o distribuție de zile mari de același Andrei Șerban în primii ani după revoluție la Naționalul bucureștean (cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinică, Maia Morgenstern, Claudiu Bleonț și alții), sub titlul „Noaptea Regilor sau Ce doriţi?”, celebrul text shakespearian „A douăsprezecea noapte” (cu subtitlu atât de deschis la interpretări) se bucură după mai mult de trei decenii, în proaspăta montare de la Constanța, de vitalitatea unei excelente trupe de actori, în majoritate foarte tineri, care savurează și înfiletează deștept patru secole de muzicalitate din fraza shakespeariană în ființele lor fragede, pline de ludic și culoare, deloc alterate de praful așternut peste vreo convenție clasică, preschimbând cu oarecare ușurință cuvintele (excelentă traducerea, care actualizează păstrând prețiozitatea limbajului, obținută în general prin fraze lungi și schimbări de topică, raportate la colocvial) în săbii ce se încrucișează abil în duelurile dragostelor cărora le-a fost aruncată mănușa.
Un război al confruntărilor discursive cvasiromantice, la limita ridicolului, într-un fals excelent controlat pentru a valida pertinent un spectacol în care vedetă este cuvântul rostit, ciocnit ca din întâmplare de altele asemenea în aburul în care s-a răspândit preventiv parfumul câmpului de violete din inima preaafectatului Orsino (delicios Andrei Bibire!), cât să amețească fără să îmbete celelalte personaje, în sufletele cărora amorul se lovește diferit, ironico-sarcastic, cu inflexiuni aproape metalice, asortate la atmosfera de clubbing în care au fost deștept prinse pentru două ore și ceva.
O piscină cu energie a unui teatral nou-nouț, esențializat vizual, înconjurată de ziduri din franjuri poleiți ce închid deștept spațiul de joc (în jurul perețillor, nu foarte înalți, ai piscinei) și îl deschid în același timp către curiozitate și promisiuni (ce nu se lasă așteptate) lărgind doar pe alocuri perspectivele, cât să alăture deștept la nevoie extraspațialul cetății și cleveteala de la curte (pe care o simți efectiv desfășurându-se fizic în jurul scenei, felicitări, Carmencita Brojboiu!) dar și să permită catwalk-ul in progress al personajelor pe marginile piscinei (mai ales pentru extrapersonajul-colectiv Nebunul, asigurat la superlativ de trio-ul Ștefan Mihai-Ecaterina Lupu-Liviu Manolache, care acompaniază savuros sincron, pe alocuri, jocul actorilor din spațiul central). Reflexiile pe care le permite poleiala îmbracă abil spațiul, diferit la fiecare schimbare de lumină (lighting design Cristian Niculescu) pentru a modifica lejer convențiile (spațiale și temporale) de la o scenă la alta, fără prea multă nevoie de elemente de decor (cele câteva sunt ingenios folosite), accentul vizual fiind pus inteligent pe costume, care surprind și ele ironic (!) atmosfera epocii.
Muzică-n exces. Să ascultăm până ne săturăm.
De sub culori și colerete, actorii constănțeni dau viață cu multă iscusință personajelor shakespeariene care-și ciocnesc în spirit dramele romantice, zgomotos, ironic și autoironic, minunat exagerat pentru a le surprinde multele straturi discursive pe care le-a pus la dispoziție marele Will și de care s-a folosit cu atât de multă iscusință Andrei Șerban, asigurându-le partituri aproape egale în economia emoționalului spectacolului, devenit astfel un perpetuum mobile al unui imens madrigal elisabetan, mișcat de mici galanterii lirice și acustici idilice (sound design Alex Popa), pe ritmuri dintre cele mai diverse ca să-i asigure spumos spectacularul și să-i valideze tânguielile în atât de multe feluri comice, adunate fluid într-un unitar fonic fascinant care-i asigură, nici nu știu cum, o muzicalitate shakesperiană de grup. Din care se desprind și în care se repliază pe rând oamenii cetății pentru a naviga prin cotidian și a ne convinge să participăm la jocul de-a îndrăgosteala, în care e posibil orice (chiar și dragostea deplasată a lui Antonio pentru străinul Sebastian, căreia Iulian Enache îi asigură o frumusețe aparte în doar două apariții în care-și pune deștept semnul de exclamare în dreptul interpretării!).
Andrei Bibire ne întâmpină în cetatea lui (atent servită de omniprezentele Georgiana Mazilescu și Alina Manţu, curteni și funcționari ai cetății care îmbracă demografic (!), prin plinătatea prezențelor lor, meleagurile Iliriei) cu un fascinant Orsino, iremediabilul îndrăgostit de Olivia, care se ia mult prea în serios în suferința sa, obsesiv, lasciv, efeminat, o bombă voluptoasă la limita obscenului (minunat pe mișcare, îi asigură ducelui prezența languroasă prin care își prelungește prețios replicile) trasând de la început liniile sarcasmului ce vor traversa cu multă energie amorurile și suferințele întregului spectacol. Făcându-ne părtași la o farsă pe care actorii par să ne-o fi pus la cale, jocul lor devenind un comentariu propriu pe care fiecare îl face pertinent la adresa personajului ce i-a fost încredințat, după ce i-a digerat discursul și s-a lăsat străbătut de spiritul lui și pe care ni-l prezintă în toată splendoarea asumării, dedublându-se subtil și ieșind anume din personaj pe alocuri, ca într-o laborioasă analiză dramatico-teatrală a piesei clasice, ce va fi dată inspirat pe mâna nebunilor și narcisistului.
Cea mai fragil-impunătoare prezență (și demonstrație în acest sens) este de departe cea a Cristianei Luca, un melanj seducător de forță (de interpretare) și vulnerabilitate (pur feminină), o Viola casantă și speriată de noul existențial în care trebuie să-și facă loc post-naufragiu, devenită un fascinant și delicios Cezario, căruia încearcă (și reușește cu mare succes!) să-i țină cât poate de sus masculinitatea. Suplinind cu mult umor lipsurile masculine pentru a nu-și trăda travesti-ul (introdusă în scenă de Florentin Roman, căpitanul care ne prezintă succinct intriga din povestea lui Shakespeare – și va oficia mai târziu, în alt rol, și cele mai importante ceremonii (!) -, care o ajută cu deghizarea în pretinsul eunuc Cezario spre a se angaja la curtea ducelui Orsino, de care se va îndrăgosti nebunește), Viola Cristianei Luca se dezvoltă remarcabil sub masca unei copioase combinații de mirări fragile și încercări dinadins nereușite de întovărășeală și contradiscriminare de gen (!), suprapunând asumat complicitățile dinăuntrul (ca îndrăgostită trădată și ca mesager trădător al unui îndrăgostit) și din afara spectacolului (vorbește și comentează incredibil subtextele din priviri, prin care sechestrează vremelnic atenția spectatorilor, rar atâta expresivitate pe fața unei actrițe!, cu scop explicit demonstrativ de lecție de teatru).
Prin intermediul Cristianei Luca (care nu e ceea ce joacă!) se fac (pe față) comentariile la adresa profesiei, orchestrate cu pricepere de Mihaela Velicu, actrița care reușește prin construcția pertinentă a personajului Olivia demonstrația de forță a farsei ce ne-a fost pusă la cale de trupa constănțeană. Dinspre celălalt capăt, al prezenței feminine autoritar-gingașă (are grijă să-i asigure mereu contesei ambele extreme), crudă, pasională, aspră, frivolă, despotică și docilă, toate în același timp, Mihaela Velicu încântă și delectează auditoriul, jonglând superb cu vălurile cele mai fine și tușele cele mai groase ale Oliviei. Ea funcționează în scenă aproape ca un regizor pentru propriul său rol în propriul ei spectacol al îndrăgostirii (mai ales în felul în care dezvoltă relațiile cu partenerii de scenă), în care-i invită generoasă pe ceilalți, învârtit deștept în jurul confuziei ce-i va pune la îndoială rațiunea și simțurile. Confuzie din care va ieși învingător năucitul Sebastian (fratele Violei care a supraviețuit și el naufragiului, fără să știe unul de altul), oportunistul fără voie salvat magistral din capcana identitară de firul poveștii, interpretat impecabil de Vlad Lință (în alte reprezentații rolul e asigurat de un alt actor drag mie, Theodor Șoptelea), căruia Cristiana Luca i-a asigurat a priori toate intrările necesare, netezindu-i drumurile către fiecare partener indus în erorare, de unde construiește firesc suspansul inocenței și mirările asortate, din care este extras umorul ce îmbracă unitar tema spectacolului.
Spectacol de altfel repede acaparat de Feste (excepțional Ștefan Mihai în rolul bufonului Oliviei, dinamic, carismatic, un adevărat amfitrion al comicului și filosoficului deopotrivă (!), responsabil cu silogismele și buna dispoziție și un minunat prestidigitator, dar și cea mai prețioasă prezență vocală a spectacolului – fascinant jocul lui cu mâinile, la fel și derapajele lingvistice italienești și surprizele lui muzicale – în special în concluzie!, excelează în scena dedicată preotului japonez), Maria, servitoarea Oliviei (a excelentei Ecaterina Lupu, răzvrătită până la urlete de-a dreptul dictatoriale prin care se impune negreșit, o prezență ștrengărească, inteligentă și autoritară care va conduce senzațional narativul împreună cu Ștefan Mihai, mutându-se însă fără efort în celelalte parteneriate pe care le asigură cu același devotament și cu aceleași accente despotice, spre deliciul publicului) și Sir Toby Bech (petrecărețul unchi al Oliviei, greu tolerat în casă cu tot vacarmul pe care-l întreține, interpretat cu mult umor de Liviu Manolache, ce le ține foarte bine piept colegilor lui mai tineri pe care-i însoțește energic în șotiile și matrapazlâcurile pe care le pun la cale), acesta din urmă însoțit de multe ori și de prietenul lui de pahar, Sir Andrew Aguecheek, pe care încearcă să-l prindă în codoșeala pregătită nepoatei (Cătălin Bucur reușește și el un personaj ingenuu-prostuț excepțional, un derbedeiaș supersimpatic ce cochetează, cu aceeași nepricepere, cu moda, astrologia și gelozia, înnebunit după distracții și baluri mascate în care face echipă bună cu Sir Toby). Ținta preferată a acestor necugetați petrecăreți este narcisistul Malvolio, în care a excelat la premieră Emilian Oprea (rolul va fi asigurat în continuare și de Marian Adochiței). Perfect stăpân pe rostire, mișcare și gestual, fermecător, senzual, cooperant, recalcitrant, toate în doze optime de ridicol ca să-i permită distanțarea analitică, Emilian Oprea (senzațional în turul de forță prin care susține farsa smintiților și-și demonstrează natura narcisică în fața stăpânei inimii lui, după ce a probat-o mai întâi emfatic în excepționala tiradă din grădină, la citirea epistolei) îl învestește pe seducătorul lui personaj cu puteri masochiste ademenitoare, la limita victimizării lacrimogene, din care se ridică glorios către celălalt capăt al suportabilului în disimulare, un sadism bine exploatat la nivel discursiv (chiar m-am gândit la Joaquin Phoenix, până să ajung și la Heath Ledger a venit și confirmarea (!), touché!).
Într-un elogiu al dorințelor care ne vânează pe toți la orice vârstă a îndrăgostirii (că doar deștepții care cred că au spirit sunt cei mai nebuni!…), și el sub semnul fatidicului narativ, ca și ceilalți, cu toții în mâna sorții, deci ce le-a fost scris să li se arate!…
Iar Andrei Șerban a reușit să le arate magistral (condimentând cu truisme, calambururi și metafore greu de pătruns de toată lumea (!)), desenând viclean spațiile necesare cât să le permită tuturor să se strecoare și să iasă în față, lăsând fiecare personaj să-și trăiască dialogul destinic cu dramaturgul ce i-a dat viață, de la care cer cu toții alinare și ameliorare după ce le augmentează anume trăsăturile ca să se vadă mai bine în ele spiritul marelui Will, făcut acum mic și băgat ștrengărește sub ochelarii de soare ce fixează vălul de doliu al Oliviei, în panglicile ce leagă obraznic codițele Mariei, după bretelele buclucașe ale bufonului, în pantalonii bufanți ai polițistelor, în refrenul lui Boney M, sub peruca ori în punga de pe capul lui Sir Andrew, sub halatul de mătase al lui Orsino, după ciorapii galbeni străjuiți de jartiere încrucișate ai lui Malvolio ori poate doar în râsul lui de răzbunare… Dacă nu va fi fost ascuns la un moment dat sub mănușile albe ale lui Feste din care are să țâșnească madrigalul!…
The rain it raineth every day!…
Love you, Will! Love you, Andrei Șerban! Love you, Ștefan Mihai!
Every day after this twelfth night.
„A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare
Teatrul de Stat Constanța
Regia: Andrei Șerban
Regizor asociat: Daniela Dima
Scenografia: Carmencita Brojboiu
Lighting design: Cristian Niculescu
Sound design: Alex Popa
Grafică afiș: Two Bugs
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Orsino: Andrei Bibire
Viola: Cristiana Luca
Sebastian: Theodor Șoptelea, Vlad Lință
Antonio: Iulian Enache
Olivia: Mihaela Velicu
Sir Toby Bech: Liviu Manolache
Maria: Ecaterina Lupu
Sir Andrew Aguecheek: Cătălin Bucur
Malvolio: Marian Adochiţei, Emilian Oprea
Feste: Ștefan Mihai
Curio / o femeie la curtea Oliviei: Alina Manţu, Georgiana Mazilescu
Valentin / un polițist: Georgiana Mazilescu, Alina Manţu
Căpitan / un polițist: Florentin Roman
Durata: 2h 15min, fără pauză
12+
Efecte speciale audio, nuditate parțială
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment