Goana dinăuntru.
Alergatul în gol prin pădurea întunecată a celor mai mari frici ce și-au înălțat semeț trunchiurile în sufletul tău copleșit de neputințe, căutând cu disperare să nu te abați de pe cărarea dreaptă a vieții pe care nu te-ai oprit niciodată să semeni speranțe, trăgând nădejde că are să te scoată într-o zi la marea lumină. Convins că poți parcurge oricând drumul înapoi fără teamă și rușine, oricâtă vină și regret s-a strecurat printre semințele pe care le-ai sădit fără să știi odată cu speranțele ce ți-au luminat timid calea.
Deodată se face întuneric și te trezești bâjbâind după cărarea binecunoscută, condamnat să privești în față sau chiar să îmbrățișezi crengile pline de spaime și angoase de care te tot împiedici în fugă, vinovat fără vină vânat mișelește de gura mereu flămândă a lumii în căutare de nou ospăț, devorat încă înainte să fii doborât. După ce ai fost mai întâi confundat de stârnacii trimiși să ispitească prada și ai rămas cu ceafa descoperită în bătaia puștilor ei, ațintite rece și amenințător spre larma pe care au produs-o înăuntru, ce-și poartă bâlbâit pașii prin hățișurile proprii în așteptarea ecoului trăgaciului încercând să se apere sau măcar să stabilească legea după care se poate acuza și pedepsi braconajul emoțional.
„Mi-a arătat chestia lui”.
Câteva cuvinte rostite de o fetiță (ingenua Eva Panduru) care aruncă în aer scena împânzită de arme și scaune pline de așteptări deja mirate, paralizând sala de teatru. Așa începe goana pe dinăuntru a lui Lucas (excelent Andi Vasluianu!) al cărui suflet caută să se adăpostească de pădurea de frici, rămânând captiv între pereții de lemn ai cabanei de vânătoare în care s-a bucurat de-a lungul timpului de altfel de goană, după viață și după fiare sălbatice, împreună cu prietenii și camarazii lui. La marginea orășelului nordic care le-a sudat de-a lungul timpului tovărășia, validată de viața în oarecare armonie cu micuța lor comunitate în care se cunosc bine unii pe alții și împreună cu toată lumea, însoțindu-și viețile la bine și la rău, sprijinindu-se și ajutându-se la nevoie, la necaz sau la bucurie, pe care nu s-au sfiit niciodată să și le împărtășească.
Până la acest foc de armă.
Tras inspirat în cel de-al patrulea perete (și ascuns degrabă după un cântec de vânătoare ce pornește o scenă veselă, cât să-ți poți trage sufletul după șoc) într-unul dintre cele mai intense momente dramatice la care poate asista în această stagiune publicul bucureștean. Patul de lemn al puștii ce-a slobozit cartușul se sprijină ferm de umărul trăgătorului Alexandru Mâzgăreanu, ce va urmări atent alicele ascuns după țeava lungă ce pare să-i fi asigurat o tragere precisă în emoționalul atent pregătit și relaxat de o gașcă de copii, înghețat o clipă și repornit în trombă pentru a încasa gloanțele ce vor urma.
Grădina Icoanei, Sala „Toma Caragiu”, „Vânătoarea”, cea mai nouă premieră a Bulandrei. Un spectacol-șoc după filmul danez „Jagten” din 2012 al lui Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm, care-l are ca protagonist pe celebrul Mads Mikkelsen (adaptat scenic mult diferit în textul propus de David Farr și montat pentru prima dată la Teatrul Almeida din Londra în 2019, tradus acum în limba română de Adrian Nicolae și lansat în premieră pe o scenă din România).
O dramă psihologică complexă ce pune în mișcare mecansime psihologice și sociale (de atac și de apărare) și relații interumane numai bune de chestionat teatral la toate nivelurile, într-un spectacol tulburător care sondează adânc prin traumele noastre de adulți, atent vârâte printre glasuri de copil (spectacolul se bucură de participarea Corului de copii „OMIS”), jocuri cu mingea și jucării de pluș, mărturisite printre cântecele, colinde de Sărbătoare și arme de vânătoare la ceasul în care copilăria s-a oprit o clipă în loc.
O clipă în care tot orizontul cunoscut s-a întors pe dos, răstălmăcind sensul existențelor unor bieți oameni, aruncați cu mic cu mare în bezna introspecțiilor, scotocind care cum se pricepe mai bine după greșeală, după păcat, după culpă, după trădare, după dreptate, după responsabilitate, după respect, dar cel mai mult după iubire. Iubirea ce poate să le aducă mult râvnita iertare, singura care poate să pună din nou în mișcare acele ceasornicului cu care se măsoară toată copilăria, de care are fiecare atât de multă nevoie. Picurată abil în acordurile vesele de la sărbătoarea recoltei, transformată apoi în ritmuri discrete ce-o însoțesc cu mister și suspans către maturitatea forțată (muzica lui Alexandru Suciu îmbracă pertinent acțiunea și susține solid acustic întregul spectacol, dezlănțuindu-se excelent în momentele de maxima tensiune).
Interesantă opțiunea de a păstra toți actorii (adulții) mereu în scenă, la vedere, așteptându-și cuminți pe scaune intervenția în narativul dur pe care sunt nevoiți (de prezența copiilor) să-l struneacă și să-l îmblânzească, fiind în permanență responsabilizați (parcă sub – și de – amenințarea armelor ce nu părăsesc nici ele scena, într-un spațiu care devine pe rând și grădiniță, și sală de serbare, și interior de biserică), convențional care le imprimă fiecăruia un atitudinal încărcat (am urmărit actorii pe scaune frământându-se în semiîntuneric împreună cu spectatorii la auzul celor mai neplăcute replici, luându-ne conștient martori în povestea lor) pe care trebuie să-l integreze în joc și să-l folosească atent în preajma copiilor, mai ales în prezența și în interacțiunile cu cei din rolurile principale, Clara (Eva Panduru) și Peter (Andrei Voicu, care asigură rolul alternativ cu Petru Călin), cărora trebuie să le dea socoteală (moral) prin întregul lor comportament (uman și actoricesc).
Sunt prinși cu toții în spațiul claustrant al cabanei înțesate cu puști de vânătoare, pe care Maria Miu îl exploatează ingenios în descrierea și folosul comunității daneze, în care vânătoarea este o îndeletnicire importantă a bărbaților, transformându-l pertinent prin doar câteva artificii de la o scenă la alta (câteva obiecte de decor, schimbarea poziției scaunelor, deschideri spectaculoase pe verticala înaltă a peretului de lemn din fundal) în grădiniță, locuință, biserică și chiar spațiu exterior.
Tot greul este ușor dus pe umerii lui Andi Vasluianu, actor (și părinte!) cu un interior bogat (îl arată priceput și asumat în gestică, mimică și privire, pe care le separă foarte bine în cele două mari categorii de interacțiune – cu adulții și cu copiii – , integrând progresiv și transformările la care sunt ambele supuse și adăugând nuanțe diferite, foarte precise, de care are nevoie pentru relațiile cu fiecare partener de scenă) care-și înțelege foarte bine rolul. Un Lucas blând, bun și vesel, educatorul iubit de toți copiii care găsesc în el sprijinul, atenția și afecțiunea pe care n-o primesc din altă parte (neglijați în general de adulții prinși în chipuri diferite cu ale vieții), îndrăgit și respectat de colegi (se simte mai ales la începutul spectacolului în relația cu directoarea Hilde a Mirelei Gorea, dar și în felul în care-l abordează mai târziu Per – Lucian Ifrim – în timpul anchetei), prieten de bază și bun tovarăș de pahar, de șotii și de arme (dovedite din plin în prima scenă de vânătoare) și un părinte iubit și iubitor (excelentă relația pe care o construiește cu fiul lui Marcus, un Ștefan Radu empatic și revoltat, care trăiește din plin drama tatălui, pe care încearcă să-l apere din toate puterile lui, limitate doar de neputințele adolescenței și de suferința produsă de separarea părinților).
Revolta lui se petrece aproape în întregime în interior, ceea ce face spectaculoase cele câteva răbufniri, anunțate și schițate doar prin câteva semne din fișa personajului (e divorțat, trăiește singur și lumea vorbește despre asta, a ajuns chiar și la urechile copiilor) și prima scenă a vânătorii, în care este fixată natura masculină, însetată de libertate, de sânge și de pradă.
Aruncat brusc în prăpastia absurdă a unei acuzații nefondate, extrem de dură și de greu de contracarat, de care nu știe să se apere, expus la agravare și prin prisma circumstanțelor care i-au presărat cu eșecuri biografia în ultima vreme, Lucas e încolțit din toate părțile. Andi Vasluianu face față cu succes provocărilor și reușește să creeze relații credibile și puternice în scenă, mai ales cu cei doi copii care provoacă și împrospătează cu prezența lor afectivul (inspirat aleși, dezinhibați, cooperanți și atenți, pot dezvolta cu succes cariere în domeniul interpretării) cărora le arată infinită răbdare și iubire chiar și în momentele de revoltă din care șterge priceput orice urmă de ranchiună. Clara ingenuă și curioasă a Evei Panduru este punctul forte în care se sprijină construcția personajului său, îmbrăcând interacțiunile cu fetița care-l provoacă mereu (și care va declanșa nevinovat drama) în straturi fine de empatic, romantic și chiar erotic, pe care caută să i le explice și contracareze în același timp în forma cea mai puțin agresivă pentru a nu produce daune în emoționalul ei, vinovat doar de plăcerile descoperirilor inocente (puternică scena cu acadeaua). Peter al unui șturlubatic Andrei Voicu (în rolul băiețelului, asigurat în alte distribuții de Petru Călin) are de apărat în scurtele lui apariții o învățată superioritate și detașare de gen (e cel care-i arată relaxat Clarei, din poziția unui cunoscător, filmulețul interzis din telefon care va stârni imaginația inocentă fetiței), amendând în doar câteva replici foarte bine plasate comportamentele adulților din jur, pe care pare să-i fi studiat îndelung.
Mai ales că oamenii ăștia mari care le populează orizontul cară zgomotos după ei traume, minciuni și frici diverse pe care încearcă să le îmblânzească cât mai mult ca să treacă neobservate. Și cărora bărbații din comunitate le varsă din când în când preaplinul în partide de vânătoare în care golesc sticlele tovărășiei (foarte bine punctată în gălăgioasele întâlniri de la cabană de Cătălin Babliuc – care conduce autoritar și loja de vânătoare –, Gabriel Vatavu și Ioan Paraschiv, ce construiesc complementar portretul masculului de pe aceste meleaguri), legându-și prietenia în glume obscene și manifestări cathartice, zgomotoase, sălbatice, aproape tribale, menite să le valideze puterea și masculinitatea, deloc dispuși însă să-și susțină prietenul la nevoie, ba mai mult, năpustiți violent asupra lui în lipsa oricăror dovezi.
Mikala și Theo, părințiii Clarei în care s-au întrupat interesant Ioana Anastasia Anton și Cătălin Babliuc, costruiesc cu grijă în paralel relațiile cu fetița (în care li se vede fiecăruia deopotrivă vina și fragilitatea), oferindu-ne în același timp o imagine credibilă a eșecului în cuplu, probabil un pattern în micuța comunitate, ce se bazează pe insuccesele și renunțările individuale (la care cel mai probabil sunt împinși de tradiții pe care le urmează orbește, aduse împreună pe masa reproșurilor încrucișate ale familiei la ceas de cumpănă) despre care pare să nu fi vorbit nicinul până acum, explodate brusc în momentul celei mai crunte confruntări de care au avut vreodată parte. Cătălin Babliuc îl conduce excelent pe Theo printre furiile care dau năvală în mintea și sufletul lui, întunecându-i cărămizile judecății și strecurându-i atent printre crăpături suspiciunile din care va construi strâmb zidul credinței, în care uită să mai pună câte un strop de iubire, lăsând ranchiuna și resentimentele să se exprime din ce în ce mai violent, încercând să scoată afară urletele furtunii din interior, dar reușind în cele din urmă să-l confrunte bărbătește pe Lucas și să-i facă o ofertă. În timp ce Mikala a Ioanei Anastasia Anton parcurge traseul invers, adunând priceput furia împrăștiată inițial peste toți și toate în perimetrul tot mai restrâns al unei soluții noi (pe care n-ar fi ghicit-o nimeni și pe care doar sufletul unei mame e capabil să-l intuiască) din momentul în care simte răzgândirile fetiței, pe ale cărei declarații nu mai pare atât de sigură, dar pe care se vede nevoită să le apere în continuare cu îndârjire până la proba contrarie (dezlănțuită în confruntarea cu Lucas, oprită de întrebarea nemiloasă a lui Marcus). În ciuda tuturor forțărilor pe care ciudații gardieni ai narativului încearcă să-l forțeze pentru că nu sunt în stare să-l înțeleagă (o demonstrează interesantul personaj Per al lui Lucian Ifrim, contabilul devenit peste noapte psiholog în improvizata comisie de disciplină însărcinată cu pedepsirea abuzului, care nu se știe dacă e însetat de adevăr sau de senzațional, oscilând între mirare, curiozitate, perplexitate și revoltă, gata să-și piardă cumpătul în numele moralei, dar obsedat mai degrabă de corecta îndeplinire a sarcinilor și respectarea procedurilor). Și în ciuda eforturilor disperate ale lui Hilde (caldă și afectată Mirela Gorea), directoarea grădiniței și protectorul spiritual al tradițiilor din orășel (prin intermediul definițiilor ei se și fixează portretul dezirabil al comunității) care se străduiește din răsputeri să-i țină laolaltă fiii după episodul care le-a transformat dramatic mersul firesc al lucrurilor, convinsă că tot ce are mai de preț o comunitate mică este fericirea copiilor, bucățele de rai ce merită apărate cu toată ființa ei ce se încăpățânează să le păstreze nealterată tradiția colindelor și a spectacolului închinat nașterii Domnului. Probabil oamenii ca ea sunt singurii în stare să-i aducă în cele din urmă pe calea cea bună, transformându-i în stâlpi de nădejde în care comunitatea își poate pune chiar de mâine încrederea (cazul fiului Marcus, foarte bine susținut de Ștefan Radu, rămas alături de tată până la capăt în ciuda monstruozităților de care a fost acuzat, câștingându-și simbolic locul în rândurile comunității care-i va răsplăti până la urmă devotamentul prin botezul vânătorii).
Evoluția conflictelor suprapuse în scenă oferă o radiografie pertinentă a societății contemporane, amenințată de forțe virtuale tot mai puternice care transformă continuu realitatea până la înlocuire, nevoită să se adapteze la adevăruri tot mai fluide, în continuă mișcare, pe care-și pun tot mai puternic amprenta transformatoare indiscrețiile, bârfa și judecățile de toate felurile, venite la pachet cu libertatea de exprimare și ușurința de comunicare în marea rețea socială a lumii cotidiene. Schimbând irecuperabil comportamentul și relațiile umane recognoscibile în această eră digitală plină de promisiuni și capcane, cărora individul, ispitit încă de la o vârstă fragedă, poate să le cadă oricând pradă.
Ne lăsăm prea ușor și prea devreme acaparați de viteza unei lumi în alergare, gata să tragă mult prea repede concluzii, vânându-ne unii altora vulnerabilitatea, slăbiciunile și greșelile, inventariate succint în graba cu care ne punem la zid unul pe altul și apăsăm pe trăgaci înainte să ne gândim doar pentru a valida buna noastră purtare, ba chiar mai invităm la ospăț și un pluton de execuție să se bucure împreună cu noi de o nouă partidă de vănătoare.
O lume care nu mai e dispusă să se oprească, măcar pentru o clipă, să întrebe o fetiță de ce nu vrea să calce pe liniile de pe drum.
„Vânătoarea” după filmul lui Thomas Vinterberg și Tobias Lindholm, Adaptare scenică: David Farr, Traducere: Adrian Nicolae
Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu”
Regia: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografia: Maria Miu
Muzica: Alexandru Suciu
Regia tehnică: Mihaela Oance
Sufleor: Mădălina Ignat
Foto: Andrei și Maria Gîndac / Two Bugs
DISTRIBUȚIA:
Lucas: Andi Vasluianu
Hilde: Mirela Gorea
Gunner: Gabriel Vatavu
Mikala: Ioana Anastasia Anton
Theo: Cătălin Babliuc
Rune: Ioan Paraschiv
Per: Lucian Ifrim
Marcus: Ștefan Radu
Clara: Eva Panduru
Peter: Andrei Voicu / Petru Călin
cu participarea Corului de copii „OMIS”
*Spectacolul se adresează publicului cu vârsta de peste 16 ani
*Spectacolul conține scene cu limbaj licențios și puternic impact emoțional
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment