Viața ca o crimă.
O închisoare din care ne putem cu greu salva.
Un mental învăluit de confuzie, deliberat, mereu surprins ori doar bine antrenat până le conține pe toate. Gânduri sofisticate dintr-un elaborat mecanism de culpă și premeditare prin care expunem și ne argumentăm singurătățile fără să ne putem real apăra de crimele pe care le putem înfăptui la tot pasul. Agățându-ne de orice brumă de speranță care ne-ar îndulci pornirile animalice, caracterul violent ascuns și faptele cele mai odioase pe care le-am putea comite în numele dreptății și al unui bine doar de noi definit, ferindu-ne de a ne dezvălui drept monștri.
Dacă nu ești un spectator dispus să citești printre rânduri e greu să digeri un spectacol precum „Henry Johnson”. Pus în scenă de Eugen Gyemant la Teatrul Metropolis după un text nou-nouț (montat în toamnă în premieră mondială în California) al lui David Mamet, laureat Pulitzer și nominalizat la premiile Tony, „Henry Johnson” este un spectacol de subtext, un regal al răbdării (sau mai degrabă al răbdărilor juxtapuse) narative, al descoperirilor meticuloase și pedanteriilor mentale care pun în mișcare în chip deosebit emoționalul, de multe ori în defavoarea teatralului, un spectacol al concentrării supusă concluziilor trase la tot pasul și preschimbate ori de câte ori este nevoie pe măsură ce straturile discursive îi îmbogățesc și îi revelează argumentativul, un show de idei plin de aha-moments care însoțesc firesc pledoaria despre (ne)încredere și manipulare desfășurată în crescendo până la paroxism.
Un drama-policier fascinant, enervant, revoltător, un spectacol eminamente mental despre bine și rău, atât de ușor de confundat uneori unul cu altul, despre violență ca invitație și nedreptate ca obligație, despre vulnerabilitate ca scut și armă deopotrivă, despre fragilitate și toleranță, despre loialitate, trădare, eșec și ratare. Dar cel mai mult despre alienare. Despre singurătatea cruntă, printre semeni (niciodată atenți la nevoile individului), în căutare de orice formă de însoțeală care să-i valideze tovărășia cu alte singurătăți, la fel de înăbușite și resemnate, poate în stare să-i îmblânzească pornirile cele mai (auto)distructive umanului în care locuiește. Victimă și călău în roluri interschimbabile, născuți dintr-o crimă deja comisă.
Construit în jurul lui Șerban Pavlu, dezlănțuit într-un emploi perfect reușit, acest Henry Johnson supus dezbaterii dramatico-mentale este un personaj complex, creat încet, meticulos, replică după replică, din inteligență, ingenuitate, îngăduință, viclenie, supunere, ezitare, violență și inevitabil, toate în doze aproape (și egal!) reținute în cheia unui imberb emoțional căruia i se pun în față trei oglinzi diferite (și de fapt una și aceeași) pentru a căuta în ele o urmă cât de mică de uman nealterat care să merite osteneala unei salvări. Șerban Pavlu excelează în acest registru, cred că e unul dintre puținii actori în stare să creeze astfel (atât de altfel!) de emoții, preponderent mentale, extrem de potrivite cu glacialul pe care-l presupune personajul, aparent de necitit și de neclintit emoțional, scăpat ca din greșeală în vreo grimasă care-l dă anume de gol doar când e nevoie (dozează excelent însă din rostire și gestică, unde joacă inflexiunile afective furate de sub masca mimicii și mutate abil în replica mereu în mișcare, pe care o însoțește cu un gestual deștept încrâncenat, mai ales că în momentele discursive de maximă tensiune e cu spatele la public), lăsându-se cu totul captat în dialogurile cu partenerii de scenă, aproape deloc preocupat de vreo relație directă (demonstrativă) cu publicul. Acest comportament de scenă îl îmbracă pe Henry Johnson în verosimil, atrăgând toată empatia de care are nevoie personajul pentru a-i susține procesul de (re)descoperire.
Mai ales că oglinzile în care are să se privească sunt foarte diferite. Prima și cea mai importantă este a partenerului lui de afaceri, domnul Barnes, un excelent Vlad Zamfirescu care construiește un personaj pe potriva lui Henry, un veritabil partener de joc într-o partidă de șah în care și albul și negrul mută și câștigă deopotrivă, parcă împingând mereu către remiză (o bătăție mental-mental din care pare că nu va câștiga nimeni și în care doar narativul va pune în cele din urmă ordine), deși raportul de putere este încă de la început dezechilibrat. Și asta nu doar datorită specificului profesiei personajelor (ambele avocați, se înțelege repede că de aceeași parte a baroului!) care discută aprins pe marginea unui caz pe care-l au de apărat/acuzat (!), un prieten pentru care pledează Henry și care-i va pune în discuție sub multe chipuri moralitatea și loialitatea, de la care se așteaptă firesc un regal retoric (ajută minunat și textul), cât mai ales relației pe care cei doi actori reușesc să o impună veridic în scenă (a cărei scândură au împărțit-o de multe ori de-a lungul timpului), într-un regal actoricesc bazat pe o perfectă (re)cunoaștere a celuilalt, ademenindu-se, tachinându-se și punctând decisiv când unul, când altul. Vlad Zamfirescu conduce autoritar din această primă oglindă, se vede de la prima grimasă (va fi repede întărită de primele replici) că nu va fi dispus la niciun fel de concesie, în timp ce pare că dorește să poarte discuția către un deznodământ (doar de el) așteptat, căutând (și reușind magistral) să fixeze cadrul moral (și penal) în care-i va zugrăvi pertinent, indirect, portretul lui Henry Johnson, acum în situația de a implora (nu) se știe ce clemență. Actorul lasă foarte priceput să se vadă că deține informații ce-i validează personajului superioritatea, dar găsește infinită plăcere în a o impune treptat în jocul tensionat cu Henry (în jurul descompunerii argumentative a fenomenului de grooming căruia Henry i-a căzut pradă, excelent susținută de amândoi), revoltându-se până la asfixie (!) în cea mai inteligentă scenă (creată de dramaturg doar pentru a-l ține de vorbă pe Henry cât imaginează încuietorile afective potrivite pentru claustrarea impusă în scenele ce urmează (!)) în biroul care va găzdui de fapt întregul proces (dezvoltat în alte oglinzi). Un proces pe care-l suspectezi că va fi unul juridic și care se va dovedi până la urmă un intrigant și elaborat proces de conștiință, descompus abil în cele două extreme din care nu reușește să se convingă pe ce cale să se desăvârșească: greșeală sau premeditare.
Odată stabilite culpa și mea culpa protagonistului, care-l vor trimite între gratiile ridicate amenințător de Raluca Alexandrescu pe două laturi ale scenei în spatele pereților de sticlă ai cabinetului de avocatură, transformate repede în celulă și/respectiv bibliotecă a închisorii ce vor adăposti restul narativului (excelent luminate de Vlad Lăzărescu, o augmentare claustrantă în sine, pe care-o mai îndulcește din când în când doar muzica și acustica ce însoțesc schimbările de convenție și de decor, invitând la reflecție), lui Henry îi sunt puse în față celelalte oglinzi.
Una, cea a fricii (mai ales de necunoscut), este ghiduș învârtită în jurul lui de Gene, un șarlatan uns cu toate alifiile căruia îi dă colorat viațăSebastian Marina,șef la truisme, metafore și basme de celulă dintr-o filosofie de carceră pe care nu se sfiește, spumos și fermecător, să i-o împărtășească. Sebastian Marina reușește să-i imprime lui Gene mai multe straturi de agresivitate: una filosofic-autoritară (în calitate de obișnuit al locului, ce are să-i fie firesc superior prin experiența dobândită la răcoare, cu care face atât de lejer comparații mitologico-literare!), una preventiv-combativă (amenințat de prezența lui Henry, dar și repede pus la punct de gardianul închisorii, ce i-ar putea pune în pericol raporturile de putere înăutru) și una organică, cea care i-a purtat negreșit pașii între aceste gratii, subliniată prin micile răbufniri fizice violente de la care se vede că nu se poate abține (actorul se mișcă și gesticulează foarte mult în scenă, în jurul perplexităților ce-i țintuiesc aproape în nemișcare sau îi țin în defensivă partenerul în timp ce caută să-i explice cum e mersul, articulând un arsenal gestual-verbal rotund, foarte bine asumat). Agresivitate cu care Sebastian Marina conduce abil argumentativ (în oglindă cu aceeași construcție retorică reușită de Vlad Zamfirescu în prima scenă), cu multă emfază și umor, discursul în procesul intentat empatiei de care ar fi dat dovadă o doamnă consilier (la fel ca cea arătată de prietenul apărat în prima instanță), dispusă și ea să-l apere pe Johnson (pe care-l ispitește cu eliberarea condiționată, dar pe care se pare doar că îl folosește), adâncind de două ori suspiciunile privind credulitatea colegului lui de celulă, desconspirându-se savuros pentru a-i câștiga încrederea în timp ce el însuși îl pregătește pentru a-l folosi mai târziu, fără să știe dacă va mai apuca sau nu.
Cealaltă, a puterii (fie ea și prost înțeleasă), este oglinda pusă strategic în mâna lui Jerry, gardianul închisorii care i-o învârte abil în jurul celor mai bine ticluite lingușiri, menite să-i valideze faptele penale și să-l reconfirme moral față de sine însuși. Un Costi Apostol blând, atent și precaut, care exploatează minuțios emoționalul pe care-l intuiește în Henry sub armura lui de băiat rău (ce nu pare să i se potrivească tocmai bine), însărcinat și cu cea mai grea misie, aceea de a-și dezarma partenerul de scenă, mai întâi simbolic (excelent ajutat de transfigurarea lui Șerban Pavlu către ingenuu, prin intrări și ieșiri repetate din registrul sobru-reținut afișat până acum, care-i va asigura dramaticului tot umanul necesar pentru a încasa teatral lovitura de grație), luându-l martor și complice la suferință și la planul psihologic de salvare, mai apoi faptic, spre a scrie un deznodământ (ne)așteptat, ce nu va fi în stare să pună graniță între alb și negru, între bine și rău.
Cu umor, cu răbdare, cu suspans, cu răsturnări interesante de situație și o bună susținere muzicală, Eugen Gyemant conduce atent jocul actorilor, permeabil și adaptabil de la o situație la alta, lăsând în seama textului (dens) rostit să rezolve dramaticul fără să pună verdicte (sau schimbându-le după nevoie), pe măsură ce se adună argumentele și motivele în rechizitoriul retoric și perplexitatea sub care pare să-i ascundă în multe feluri protagonistului un soi de naivitate criminală de tip nou. Transformându-l pe Henry Johnson într-un asasin ingenuu, responsabil de construcția unui uluitor scenariu dramatic polițist, un remarcabil thriller psihologic căruia îi lipsesc dinadins multă vreme zorzoanele emoționale (trimise inițial către interioarele invitate la introspecție, cu un ritm molcom, ca al unui tren ce încetinește încercând să se așeze pe o nouă linie după ce a fost schimbat macazul, încercând să nu deraieze în timp ce viteza și tensiunea roților crește frază după frază), expediate aglomerat înspre căderea cortinei pentru o explozie cu verdict deschis.
Henry Johnson, un om care ar face orice ca să nu își piardă libertatea. Pregătindu-ne pentru ziua în care lumea va avea nevoie de el.
Să nu fie oare un om în care trebuie să avem încredere?!…
„Henry Johnson” de David Mamet
Teatrul Metropolis, Sala Mare
Regie și traducere: Eugen Gyemant
Scenografie: Raluca Alexandrescu
Lighting design: Vlad Lăzărescu
Coordonator de proiect: Ariana Paul
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Henry Johnson: Șerban Pavlu
Domnul Barnes: Vlad Zamfirescu
Gene: Sebastian Marina
Jerry: Costi Apostol
Durata: 1h 30 min. (fără pauză)
Spectacol recomandat publicului peste 16 ani!
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment