Reavăn.
O promisiune rece și necruțătoare ce-și agită ecourile pe plaja întunecată și răcoroasă, coborâtă amenințător la marginea grădinii printre stâncile acoperite de ceață și de groază, de care se sparg zgomotos valurile unei mări încă uluită. Pâmânt aruncat de-a valma printre țipete ascuțite de pescăruși peste felii de viață, peste amintiri, peste obiecte și fotografii pline de dragoste, din care răzbate tulburător un râset nevinovat de copil, ce hoinărește fără-ncetare printre absențe, doruri și iubiri. Scormonite atent în lutul nemilos ce le-a-nghițit sensurile pe țărmurile afectivului unor oameni loviți de cea mai puternică maree emoțională, care-a săpat albie, exact în centrul scenei, pentru fluviul de lacrimi și aduceri aminte ce le va adăposti curgerea înainte de a se vărsa negreșit în marele ocean al memoriei lumii.
Nu oricum.
Pentru că Radu Afrim își ancorează toată forța creatoare în pietrele stăvilarului care-i împiedică memoriei iubirii revărsările la întâmplare, sprijinindu-se ba pe un mal, ba pe celălalt (excelent exploatate vizual), jucându-se ca un copil care aruncă de sus cu piatra (cu zgomot, la începutul fiecărui act/piesă!), urmărind apoi cu mare atenție rotocoalele înregistrate de memoria scurtă a apei în momentul impactului, dar mai ales vibrațiile ce vor cuprinde malurile după fiecare cădere.
Căderea în memorie. Într-un trecut activ ce curge necontenit printre rămășițele fiecărui uman, întipărind, recunoscând și reproducând la nesfârșit senzații și sentimente gata trăite și retrăite iar și iar până la epuizare, într-o încercare disperată de recuperare a pierderii și de stabilire a ordinii cronologice printre fosilele astea vii, ce plimbă haotic la vedere amintiri de iubire. Ademenite cu ludic și cu definiții, provocate de amenințările cu uitarea în estuarul lui Afrim și pe malurile pe care le-a încredințat pământului flămând și reavăn care ne așteaptă pe toți și în care au să se întoarcă în cele din urmă toate.
Chiar și paginile celor trei povești puternice („Îți amintești de noi”, „Tu exiști” și „Eu uit”) ale trilogiei lui Arne Lygre, care și-au împărțit echitabil (din punct de vedere dramatic) piesele unui puzzle emoțional al uneia și aceleiași pierderi, închisă între respirații greoaie în piepturi diferite: iubirea. Esență de iubire din banalul oricărei existențe, poate tocmai din acest motiv atât de prețios de recuperat și de recompus spre a fi ținută cu orice preț în viață, să păstreze aprinsă candela deasupra tuturor mormintelor spre a le aduce aminte muritorilor să nu lase niciodată dragostea să se stingă.
M-aș grăbi puțin dacă aș spune că sunt trei spectacole în unul singur (pentru că aș putea la fel de bine să susțin că sunt), dacă Afrim nu le-ar fi cusut incredibil narativul cu unul dintre cele mai frumoase fire roșii din urzeala fascinantă a spectacularului, ce le-a legat fedeleș și le traversează teatral dramaticul, vizualul și acusticul (cum numai un mare creator știe să o facă) printr-o nouă descoperire, investită cu maximum de semnificații declamative: Andrei Pleșa. Râsetul de copil și vocea de înger care umple interstițialul fiecărui organ de simț amuțit de tragismele poveștilor (excelentă voce, încă îl mai țin în timpane după trei zile de la a doua vizionare a spectacolului, traversat acustic în memoria mea de prelucrările reușite vocal din același apel disperat de înțelegere a singurătății între răsăritul cu A-ha și scuturarea de boală cu Depeche Mode), din una și aceeași mare nevoie de dragoste a fiecăruia dintre noi, ce a căpătat dintr-o dată chipul candid al acestui tânăr actor, care interpretează ingenuu fiul în prima poveste și ne bântuie în chip de martor în celelalte două.
Această prezență ajută la reinvestirea micilor drame (și chiar tragedii) de sufragerie cu sensuri noi, așezându-i anume fotoliul în fața ferestrei care dă spre mare, prelucrând banalul, ternul și rutina existențelor minore pe care sfârșitul abrupt le transformă și le îmbibă de nuanțe după ce le-a încărcat mai întâi de substanță, așezând în ele atâta tragic, durere și sfârșit cât putem duce în noi încât să ajungem să ne interzicem până și lacrimile (cazul mamei), nici nu mai știm pentru cine și am și uitat pentru ce. Acest personaj rămâne martor al acțiunilor tuturor în încercările lor de recuperare sau înăbușire a memoriei (unii scormonesc pământul după lucruri îngropate, alții, inclusiv el, le ascund ștrengărește pe cele de care nu vor să-și mai aminteasă).
„Îți amintești de noi” este povestea cu care se deschide firul narativ pentru această trilogie a păgubirii sufletului, ce așează în axul central cea mai importantă dintre pierderile pe care Dumnezeu i le-ar fi putut inventa vreodată omului: moartea copilului. În jurul căreia dramaturgul a înfiletat deștept tot cotidianul parazitar ce ne trimite într-o familie și o istorie aparent obișnuite (care ar fi condamnat oricum la un altfel de moarte!), din care realitatea se șterge încetul cu încetul, fiind acaparată de trecutul dureros. Și căreia Radu Afrim i-a imaginat un locativ exterior/interior, un spațiu exterior marin străjuit de lampadare cu lumină caldă ce delimitează perimetrul de joc, transformându-l la nevoie în interior (în care stâncile folosesc drept obiecte de mobilier într-un mic univers înțesat de obiecte în mărime naturală sau miniaturizate ascunse și revelate spre a fi integrate în poveste), luminat feeric și prins inteligent în tablouri care de care mai novatoare (excelente scenele în care tatăl încearcă să înrămeze amintirea de familie în suprafața lucioasă a oglinzii sau cele în care se suprapun vizual amintirile și dansurile-sincron – mai ales cea a fiului și tatălui povestind despre prima oră la volan, funcțională și în alte tablouri pentru sincronizarea și coerența acțiunilor reconstituite).
Un fel de carpe diem reținut după carpe diem reținut din care doar memoria poate extrage viața la intensitatea ei maximă spre a-i reda strălucirea (de care poate n-a avut niciodată parte) sau a-i inventa una nou-nouță, ce le împinge existenței fiecăruia dintre ei, la care toți se raportează aproape extra-corporal, granițele speranțelor tot mai departe, într-un viitor album de amintiri de răsfoit pe sărite, ce va fi revelat aproape năzuind spre uitare vindecătoare (desenată de Radu Afrim în privirile fiecăruia!), folosindu-se în rostire de persoana a treia și de timpurile detașării care confirmă că tragedia s-a petrecut deja, că se joacă de la început cu pierderea la vedere. Căreia Flavia Giurgiu i-a îmbrăcat excelent mișcările într-un prezent continuu, ce prelungește gestual replica rostită de personaje, păstrându-le în coregrafie un fel de împietrire la care au fost condamnate trupurile lor sfâșiate de durere, în care a integrat solid firescul dinainte de orice suferință printre gesturi de neputință și spasme ale revoltelor ce-i străbat mocnit pe sub dermă, țâșnind din când în când în câte un exercițiu de salvare/exorcizare – excelează la acest capitol Claudiu Mihail – ce caută să descătușeze prin dans energiile pe care le lasă să se acumuleze acolo până la preaplin).
Măsurate diferit în combinațiile de trei luate câte două, iubirile celor trei personaje se ciocnesc cu zgomot, se întrepătrud, se iau la întrecere și luptă una cu alta uneori până la înlocuire, asigurând transferul emoțional și permițând replieri importante, asortate cu măiestrie la toată lipsa de cronologic propusă. Exprimate diferit în funcție de pieptul care-i adăpostește memoria, iubirile lor caută să se salveze cum pot mai bine. Romanița Ionescu este mama infinit îndurerată care-și controlează la maximum exprimările – și mișcarea, ceea ce-i va face cu atât mai importante răbufnirile – pitindu-le după constatări, relatări și comentarii reținute prin care și-a modulat dintotdeauna viața și cu care și-a scris și rândurile, aproape șterse, cătându-și rolul important în istoria familiei, în timp ce tatăl interpretat de Claudiu Mihail își extrage mereu abil mirarea dintr-un miez fragil și expresiv deopotrivă, plin de o bucurie a trăirii pe care nu se sfiește să ne-o dezvăluie – sau să-l trimită vremelnic doar în chip demonstrativ după platoșa pe care e nevoit s-o poarte pentru ceilalți -, acoperit de exuberanțele descoperirilor lui de părinte, gândindu-se că asta ar putea să fie viața. Sau refuzând poate să-și închipuie că s-ar putea nărui într-o clipă.
O clipă a pierderii care poate schimba peste noapte destinele unor oameni. O clipă a tragediei învârtită pe vinil la marginea plină de amintiri a estuarului, o clipă care poate face ghem banda casetofonului pe care a fost întregistrat odată plânsul unui bebeluș, o clipă de suflat în lumânările celor câteva vârste aprinse pe torturile celebrării vieții, o clipă survolată de echipele de căutare prin tot spațiul de joc și prin sala de teatru improvizată pe scena mare a Naționalului craiovean până ți se întipărește în minte. O clipă în care omul vrea să vadă marea dezlănțuită, să trăiască furtuna de aproape, să-și privească în ochi sfârșitul, să șteargă de pe stânci amintirea unei familii.
Numai pentru a săpa în piatra memoriei ei o altă poveste. O incredibilă poveste de iubire, a doua din „Trilogia Memoriei” și una dintre cele mai frumoase povești de dragoste spuse vreodată pe o scenă românească, de care se fac vinovați Alex Calangiu și Vlad Udrescu. „Tu exiști”. Atâta iubire a putut să pună Radu Afrim între acești doi superbi actori încât aproape că-i anihilează tragismul din care caută să se revendice. Declinată la masculin și împărțită echitabil celor doi spre a accentua diferențele, obligate să scotocească după un numitor comun, iubirea celor doi este un exercițiu exemplar de umanitate aplicat pe plauzibilul și reproșabilul din comportamentul unui om cu viață dublă (marcată și ea de aceeași pierdere tragică), provocat la stagnare și schimbare în același timp, prins între puternice sentimente de vinovăție și disperare, căutând curios după greșeală cu disculpa gata pregătită pentru iertarea ce speră să o primească.
Cu un umor debordant, rostogolit atent dinspre două capete ale vino-rușinii(învățătorul lui Vlad Udrescu dinspre cel candid-ludic, Alex Calangiu dinspre cel macho-sarcastic), cei doi reușesc (dincolo de scenele memorabile cu care i-a fericit regizorul și coregrafa și care fac deliciul publicului, spectaculoși dansatori!, la care contribuie decisiv costumele inspirate semnate de Adelina Galiceanu) să construiască de la prima ciocnire o relație de o forță incredibilă, trecându-și iubirea prin straturi fine de emoții dintre cele mai intense, chiar bagatelizându-i importanța și luându-se adesea peste picior ca să pară mai ușor, cum îi șade bine oricărui îndrăgostit ce nu vrea să-și piardă mințile. Parcurgând rapid și cu sens toate stazele iubirii de la curtoazie și pasiune animalică până la promisiune și legământ, trecând atent prin șicanări, certuri, gelozie, trădare și melancolie, imortalizând și celebrând momentul prezent până când o altă tragedie (practic aceeași, privită dintr-un alt unghi, cu un altfel de detașare și cu nevoia unui altfel de vindecare) își va pune amprenta pe toată iubirea lor, lăsând cotidianul să năvălească și să o acopere cu vacarmul lui (excelent subliniată presiunea universului feminin ce le-a strivit, în chip diferit, personalitatea), cu care le vine în general de hac până și marilor iubiri.
Sunt singur. E doar o reducere de gen.
Un teren fertil pentru alienare, numai bun de așezat pe el tragedia dintr-o altă singurătate, acum declinată la feminin, ultima a trilogiei („Eu uit”), în care se întâlnesc alte două singurătăți doar ca să celebreze încă o pierdere. A unui alt copil, ce ține aproape/departe două femei, o mamă singură (Raluca Păun)care trăiește în mizerie cu mințile rătăcite, la limita nebuniei, și fiica ei (Ramona Drăgulescu) care vine zilnic de departe s-o supravegheze, sperând că va primi într-o zi fărâma cuvenită de dragoste, din câtă i-o fi rămas după ce sora ei a plecat luând-o pe toată. Agățate una de alta și împreună de încă o zi ce le-a fost hărăzită întru iertare, întru reparații, întru răsplată și salvare, luptând din răsputeri printre strigăte de durere și de neputință să găsească consolare. Ce o pot găsi doar în puterea amintirilor depănate (fie ele și neplăcute) numai pentru că nu au suficient prezent.
Oameni închiși încetul cu încetul în încăperile tot mai strâmte ale existențelor lor chinuite din care dispare încet iubirea, luând cu ea, pe rând, pe toți cei dragi din jur. Recuperând și înghițind dumicat după dumicat suferința, până se poate digera toată tragedia, până nu mai rămân între pereții crăpați a iscoadă decât amintirile, înghesuite printre suferințe, regrete, scuze și reproșuri, pline de prea devreme și prea târziu.
Mă mut, numai să găsesc ceva!…
Așa arată cea mai nouă evadare afrimiană pe cele două maluri ale estuarului iubirii, ce caută să-și întâlnească la mijloc îndrăgostiții și poveștile de dragoste uitate prin tot felul de istorii trăite ori numai proiectate, mânându-le curgerea memoriilor dintr-un basm devenit realitate către marele necunoscut.
I really don’t know love at all!…
Mi-am (re)trăit în ultimii ani alături de Radu Afrim toate iubirile, începe să mă sperie gândul că am început să celebrăm împreună și pierderile. Dar dacă la capătul vieții se vor perinda imagini puternice trăite, cum se spune, pe film, pe multe dintre ale mele are să scrie Radu Afrim.
Mă-nclin.
„Trilogia Memoriei” de Arne Lygre Traducere text: Carmen Vioreanu
Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, Sala „Amza Pellea”
Regia artistică: Radu Afrim
Decor: Radu Afrim, Daniel Nae
Costume: Adelina Galiceanu
Coregrafia: Flavia Giurgiu
Asistent regie și Producător delegat: Claudia Gorun
Univers sonor: Radu Afrim
Voce live & chitară: Andrei Pleșa
Lighting design: Radu Afrim și Ștefăniță Rezeanu
Butaforie: Daniel Nae și Alina Chervase
Afiș: Cosmin Florea
Foto-Video: Florin Chirea
Fotografii: Albert Dobrin
Regia tehnică: Mihai Manea
Operatori lumini: Ștefăniță Rezeanu, Sorin Apetrei
Operator sunet: Emy Guran
Sufleor: Adrian Țîrcă
Secretar literar: Denisa Neațu
Recuzită: Monica Dragomir, Edi Sărăcin, Nina Răducanu
Cabine: Mariana Săceanu, Mirela Ștefan, Lavinia Petec, Mirela Ungureanu
Machiaj: Minela Popa, Mihaela Guran
Mașiniști: Alin Stan, Nicolae Guran, Robert Deca, Mihai Naramzoiu, Nicușor Dumitrașcu, George Andrei, Cristian Ciuca, Marian Trașcă, Costinel Uncheșelu, Costică Șerban, Iulian Grecu, Costache Miu
DISTRIBUȚIA:
1. „Îți amintești de noi”
Tatăl: Claudiu Mihail
Mama: Romanița Ionescu
Fiul: Andrei Pleșa
2. „Tu exiști”
Bărbatul: Alex Calangiu
Învățătorul: Vlad Udrescu
3. „Eu uit”
Mama: Raluca Păun
Fiica: Ramona Drăgulescu
Durata: 2h
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment