Cu dalta în chip cioplit.
De lut, de Lumină, de aripă, de nor, de arcuș, de hârtie, de cuvânt, de pixel, de pas de dans.
Așteptând a doua înflorire a nalbei mari, cu dezorientarea dintre vârste lunecând misterios spre țărână printre anotimpuri ce trec în toate sensurile pe o pânză din vremea Renașterii, în sfârșit pregătită să-și aștearnă suprarealist culorile teatrale în câte dimensiuni se poate azi sub pensula generoasă dramatic a lui Radu Afrim, gata să le desprindă din șevalet și să le așeze întru privit în tablouri vivante de familie.
Familia stingerilor.
Ce se trage cu emoție în chip la fiecare declanșare zgomotoasă a blitz-ului, dispariție după dispariție, fără vreo asemănare cu a vreunui lucru din câte sunt în Cer, sus, sau din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu carecumva să ne închinăm, nici să le slujim lor. Ci numai să ne bucurăm de ele vremelnic, purtându-le mai departe în albumul sufletului, pe care să nu uităm să-l mai răsfoim din când în când. Semn că începem să înțelegem.
Așa arată pe scurt pe peticul meu de hârtie „Antologia dispariției”, îngrijită teatral de Radu Afrim îngrădina cu păreri de rău îngropate de cu toamnă pe scena Sălii de Teatru la CUB aTeatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași, care-și culege firesc astăzi binemeritatele și neasemuitele flori.
O veche și mare așteptare a umanului care-și primește aparent cuminte (coloristic și ideatic) Venitul din alte vremuri. Dintr-un viitor îndepărtat, un secol XXI ce încearcă să-și păstreze la vedere optimismul suprarealist, mut și surd, rămas doar cu darul vederii unui preVizionar. Privind cu îngăduință și speranță spre timpul mai-mult-ca-trecut-prezent-și-viitor, fără mod predicativ, scotocind abil după subiect prin tot felul de texte semnate de autoare autohtone contemporane, dramatizate cu multă forță și aduse în fața spectatorilor într-un teatral încă o dată uluitor. Chiar întru renaștere din propria țărână.
Împrăștiată peste tot printre oameni și mobile în acest interior/exterior tulburător ce-i traversează prin alăturări surprinzătoare vizualul. Excelentă scenografia lui Cosmin Florea, care îi înțelege intențiile și-i împlinește cu migală mesajele lui Radu Afrim, reușind să integreze funcțional narativele unor povești foarte diferite, cu tot numitorul lor comun, într-un spațiu – excepțional la nivel coloristic – plin de semnificații și de sens, amenințate fără încetare de țărâna disparițiilor, pusă, și ea în chip diferit de la o poveste la alta, într-o lumină fermecătoare de light-design-ul lui Cristian Niculescu, în care au fost excelent integrate video-proiecțiile, filmările și mapping-ul lui Mihai Nistor (care-a căpătat între timp și o binemeritată nominalizare la premiul UNITER). Un tot vizual care are să se înșurubeze negreșit în mentalul oricărui spectator, numai bun de luat în vise pentru celebrarea propriilor pierderi („bună chestia asta cu retina, nu se spală nici când plângi”, cum scrie Lorina Bălteanu în romanul „Legată cu funia de pământ” care inspiră trei dintre poveștile teatrale, excelent dramatizate, ale acestui spectacol).
Deschise cu grija tuturor promisiunilor și speranțelor de ameliorare de actrița Ada Lupu, extrasă gingaș din imaginile tabloului de-nceput, în mișcare suavă, dintre păsări și pomi înalți ce au să-și prezinte neliniștile doar în zilele ce vor veni peste mulți ani, la vârstele ce știu precis că toate se trag din copilărie, când au început să ne moară, petală după petală, florile de hârtie desprinse dintr-o coală. Pe care Radu Afrim a scris cu multă candoare prima poveste a antologiei (în care a inserat un fragment din Khalil Gibran), prefăcând-o repede în floare de scrum sub magia scamatorului Răzvan Conţu. Ca să fie promisiunea gata deșartă. Oricum nu s-ar fi potrivit cu alte promisiuni.
Cum nici unii oameni nu se potrivesc cu oamenii. Așa că se cocoață pe vârful dealului fără vârf să-și celebreze, departe de ochii curioșilor, propriile dispariții, încercând o definiție despre dor în una dintre cele mai candide confesiuni despre spațiul care ne mută disparițiile de pe pământ în cer. Ca să ne fie mai ușor când stăm tolăniți în iarbă închipuindu-ne mormântul, căutând curioși printre nori, cum o face ingenuul Octavian Păun, după semne de la cei înălțați dintr- o altă poveste de la vârsta copilăriei, împrumutată de la Lorina Bălteanu și transformată de Radu Afrim cât să se așeze mai bine în paginile dinadins negăsite ale florii de hârtie.
Numai ca să dea drumul la antagonisme. Și la autohton. Sosite în povestea disparițiilor cu viscolul ce ia oamenii pe sus (la propriu) în fundal dintr-o iarnă surrealistă, sută la sută afrimiană, învârtite prin prologul poveștii nunții din neamul Cuzeștilor (a aceleiași Lorina Bălteanu), care are s-o dea pe Firea (minunată Diana Vieru, o deja veche descoperire, acum o preferată a lui Radu Afrim în montările ieșene) a lor după șoferul Miluță (un flexibil Ionuţ Cornilă, lăsându-se modelat cu ironie de regizor), aruncați în scenă și în povestea teatrală (împreună cu întreaga și numeroasa distribuție) de viscolul de afară.
Căruia încearcă să-i țină piept dinăuntru nea Profir (maleabil și Dumitru Năstruşnicu), cătând să țină ușa închisă până la sosirea nuntașilor, prevenind alte dispariții dintr-un spațiu care nu anunța niciun fel de eveniment.
Repede preschimbat într-o sală de nuntă ad-hoc (cu tot ce s-a găsit la îndemână prin decor, singurul pregătit pentru marea schimbare) ridicată cot la cot de toți cei ce-au năvălit pe ușa cu vigilența slăbită într-un moment de neatenție al lui nea Profir. Un moment în care Radu Afrim a dat drumul la teatru printr-un alt robinet pe care-l cunoaște atât de bine, cu umor zgomotos de sorginte balcanică, înțesat de surprize (strecurate de pe sub vreo claviatură sau prin vreo voce de soprană!) într-o atmosferă plină până la refuz de disonanțe, în care grotescul și poezia se întrec de pe picior de egalitate, cătând să ne răscolească recognoscibilul și să ne gâdile repulsivul într-o lecție solidă de privit înspre viața pe care o (re)cunoaștem prin nurii Thaliei (e și o excelentă lecție de dramatizare și de asumare a unui text de fix două pagini și jumătate – din romanul Lorinei Bălteanu – în care regizorul a concentrat esențe din multe alte pagini pe care le-a înșurubat în suprarealism, rostogolind inteligent vizibila plăcere a lecturii prin toate cele cunoscute ori închipuite a se petrece într-un sat din Moldova la un ceas nupțial, atât de plin de istoria și traumele noastre intime și sociale încât să-l poată ridica la rang de act teatral).
Numai bună de descântat de nevasta lui Profir, o delicioasă Baba Dochia a excelentei Puşa Darie (la prima dintre cele trei apariții consistente în acest spectacol al disparițiilor, parcă blagoslovindu-și preventiv ieșirile derapante din peisaj (!)), dimpreună cu nunta și toți nuntașii care consumă atent haosul propus într-o perfectă organizare, în cel mai complex moment muzical-coregrafic căruia îi sunt lăsate intenționat la vedere toate tușele groase. Necesare poate să zugrăvească mai apoi (chiar și la nivel plastic) apariția neașteptată din apă ruptă a celui mai proaspăt condamnat la noi dispariții, poate ghidat mai departe de fetița precaută ce caută să se dezlege de un anticipat eșec emoțional, visând la lumea largă – no strings attached – (excelentă introducerea în antologie a Mălinei Lazăr, care va performa uluitor pe măsură ce înaintează în spectacol, încununând interpretarea cu o nominalizare UNITER pentru rol secundar feminin – aș zice că face bine de-un rol principal, adunând aparițiile absolut marcante din mai multe povești).
Ce-și va cere dreptul la memorie, fie ea și numai fotografică, „în grădina devastată” (în care continuă dramatizările după romanul Lorinei Bălteanu) de emoțiile viitoare ale familiei numeroase, ce caută acum, sub atenta îndrumare a amintirii pe care o construiește fascinant sub ochii noștri fetița Ada Lupu, un decor potrivit să se tragă-n chip (cu bunica la mijloc ca-n pozele vechi), spre a imortaliza fericirea și a-i celebra mai târziu disparițiile. Din care fetița îndrăgostită (urmărită de ochiul misterios al obiectivului și mai ales de al celui nevăzut, cu siluetă înaltă, tristă și bolnavă ce o privește de dincolo de el trimițându-i fluturi în stomac prin aparatul de fotografiat) ce a consemnat mai întâi pierderea dinainte de prăbușire (căreia-i vine de hac cu mult umor baba Dochia, aceeași delicioasă Pușa Darie care alungă deochiul!), va șterge amintirea primei îndrăgostiri, învârtită (la propriu, excelent integrat în poezia vizuală Răzvan Conţu, cred că Fridei Kahlo i-ar fi plăcut teribil!) printre aripi de păsări albe, ce le-au purtat povestea destrămării iubirii cine știe pe unde.
Poate tocmai către visceralul din cuvintele Ştefaniei Mihalache („Pipote şi căpşuni”) din care e țesută o altfel de dramatizare a unor altfel de pierderi, pe același principiu al alăturărilor afrimiene (ne)așteptate și spectaculoase (narativ, vizual, acustic) de tip una caldă / una rece. O poveste extrem de puternică (și intens ridicată teatral în crucea în care se întâlnesc, inclusiv vizual, linia orizontului unui trecut oarecum îndepărtat cu nevoia de verticalitate în fața unei iminențe de dată mai recentă, dintr-un sentiment ce nu poate fi niciodată uitat) despre sacrificiu privit din mai multe unghiuri, în special dinspre copilărie care o are în centru pe Ileana (în scene excepționale în care Mălina Lazăr punctează la superlativ!), ce-și plimbă cu demnitate candoarea și greața, metamorfozate sublim în glasul tremurat al fetiței martor la istorie din spaime ce se vor resimți în viscerele tuturor printre imaginile corului de copii mărșăluind din fundal în uniforme de tristă amintire printre personaje. Aducând la suprafață din cravatele de pionier roșul-căpșuniu al sângelui cu miros de supraviețuire (sub icoanele sfinte ale cărnii-desen!) atât de vânat în epoca terorii și a foamei ce ne-a întreținut tuturor tulburările inconfundabile ale sistemului neurovegetativ, impregnat memorialistic de puternicul sentiment al fricii (colective și individuale, alimentat narativ de captura prețioasă a Nucăi Dianei Vieru și superb bagatelizat de complicea ei în comentariile Pușei Darie, aici doamna Craiu), al amintirii victoriei cu gust de pericol și pierdere din perioada comunistă ce ne bântuie sumbru memoria.
Salvată vremelnic într-un moment de respiro teatral de fiica legitimă a încălzirii globale, ce pășește cu milă prin iarba călcată-n picioare de sute de oameni nevăzuți care dansează împreună cu ea (!) într-un delicat moment coregrafic (un monolog-dans scris de Radu Afrim special pentru actrița Ada Lupu, care ne pregătește cu „A doua înflorire a nalbei mari” de alte dispariții), ciupindu-se de brațele unei alte flori de hârtie pe care nu vrea s-o trezească la realitate, să fie sigură că n-are să dispară și ea, ca petalele de mă-iubește/nu-mă-iubește stinse de trucul magicianului în prima poveste, într-un joc asemănător sunt/nu-sunt expediat zeflemitor într-un „se pare că”. Spre a ne scuti disparițiile de observații inutile.
Pentru că urmează (după părerea mea) cele mai elaborate povești despre dispariție (despărțite de pauza spectacolului), excepționalele scene ale dezrădăcinărilor, în care se pierd, încetul cu încetul, părinții, înghițiți de pământul ce-și va păstra amintirile pe morminte.
Mai întâi o seamă de tați fără pic de sacru în ei numai buni de plâns în capitolele următoare, pregătiți temeinic de Lavinica Mitu în povestirea „Ultimul tată” (din cartea ei de debut „Bărbatul fără cap (dicționar pentru ora șase fix)”) spre a fi minunat exploatați (dramatic și vizual) de Radu Afrim în trenul (re)cunoașterilor, repede încropit (pe același principiu ca și nunta, cu cele ce se regăsesc în decor, așezate iscusit într-un vagon lângă ferestrele ce-i asigură din fundal trecerea pe lângă câmpuri pe ecranul mare, ale căror imagini sunt flancate pe ecranul mai mic din dreapta scenei de proiecțiile îndepărtării pe calea ce se pierde în linia orizontului, excelentă metafora cinetică!), care-și poartă Sabinele (personajul Sabina, divizat în șase actrițe – Anamaria Rusu, Ada Lupu, Mălina Lazăr, Andreea Stratulă, Diana Vieru, Diana Roman– ce-i asigură spectaculos, individual și împreună, rolul) prin cele mai importante compartimente din vagonul memoriei, parcă încercând să o ajute să se înțeleagă pe mai multe voci, complementare, confruntată cu tot atâtea dispariții ale tatălui din stazele uneia și aceleiași despărțiri dureroase (tatăl care lovește – și dărâmă într-o clipă universuri interioare în așteptare de vânătaie pe suflet –, tatăl care crede în Dumnezeu – dar distruge tot sacrul din jurul salatei de boeuf –, tatăl care plânge – sub ușa scoasă din țâțâni, legată de spate întru recunoaștere a tatălui pe care nu l-a durut niciodată atât de tare –, tatăl care nu știe când e ziua ta – și te lasă cu tortul nemâncat și cântecul de sărbătorit necântat –, tatăl care zboară – dintr-o sinucidere care putea să aștepte un anotimp mai prielnic – și, în sfârșit, tatăl care cere țigări, ultimul legat fedeleș pe calea ferată a amintirilor ce-și revendică deraierea). Din miezul unei elaborate povești de familiie ce-și învârte traumele create și resimțite în cuplu (al căror principal creator e tatăl și a căror țintă directă e cel mai adesea mama, foarte buni Daniel Busuioc și Georgeta Burdujan în desfacerea și recompunerea dinamicilor diferite ale aceleiași nefericiri casnice), transmise multiplicat în sufletele unor copii (Sabinele) ce-și recompun cu greu tații posibili din cioburile memoriei plină de pierderi emoționale, îmbrăcate strident în violențe, revolte, minciuni, amenințări, ignorări, părăsiri, regrete și resemnări, stropite din abudență cu abuzuri fizice, verbale, emoționale, ameliorate strâmb într-un complex proces de gas-lighting prin care mama se simte mereu datoare să recupereze și să repare memoria taților posibili. A celor care i-a făcut cine sunt pentru că ei au lovit, au mințit, au plecat!…
Pe urmă cea mai grea dintre pierderi, cea a mamei, cu care începe în forță cea de-a doua parte a spectacolului, în care strălucește din nou Puşa Darie (acum doamna Dragomir) ce reușește să-i facă superbe zile fripte Clarei (o infinit răbdătoare Livia Iorga, care se îngrijește să-și plimbe atent personajul prin hățișurile afective la care sunt condamnați în general copiii cu părinți căzuți la pat, fără să uite de dezechilibrele emoționale din propria viață), excepțional desprinsă de Radu Afrim din povestirea „De-o parte tu” semnată de Anca Vieru, sub privirile îngăduitoare ale unui personaj-comentariu de mare efect în economia poveștii teatrale (Daisy Johnson, o apariție spumoasă și încântătoare a unei altfel de Mălina Lazăr, ce-și pune la bătaie arsenalul actoricesc și talentul într-o cu totul altă zonă), așezând ferm din povestea în poveste punctul pe „i” din desinența de plural a tuturor acestor dispariții.
Din care se întorc deghizate locurile natale, așezând negreșit simptomele în boala pierderii și a înstrăinării (fără antonim!), smulgând fără milă plăcuțele ce-și apără obsedant numele și istoriile personale pe ușa apartamentelor pe care se încăpățânează să rămână cât mai mult, eliberând în cele din urmă nominalul tot mai simplificat (și mai ușor de bifat pe listă de poștașul care aduce pensiile și întreține nefericiților speranțele deșarte (!),Dumitru Năstruşnicu) din clădirea altă dată aglomerată a vieții urbanizate și modernizate numai pentru a sofistica dispariția.
Trimisă fără drept de apel înapoi în pământul din care-și trage rădăcinile, ce nu mai poate să ne rabde în „Goldanii gândului” (după textul Ruxandrei Burcescu), dintr-un rural greu, ca un cataclism genetic ce-și vântură satisfăcut la vedere fatidicul, dimpreună cu amenințările asupra receptării dispariției în mentalul colectiv, plin de traume de familie și societale.
Pământ din care apa poate să stoarcă oricând amintirile cele mai grele, aducând la suprafață oasele-martor ale tuturor disparițiilor, neputincioase în fața furiei naturii, decisă să-și dezgroape morții și secretele cele mai înfiorătoare pe care poate să le ascundă un suflet ce nu poate fugi la nesfârșit de ele (minunată Nina în ambele ipostaze, Diana Roman la maturitate, Mălina Lazăr în varianta copil) și pe care doar Gârga și alții ca el le descoperă ca din întâmplare (memorabil Horia Veriveş, care asigură sarcastic comentariile și concluziile scormonite atent prin pământ împreună cu Costi (Luca Gumeni) în urma dezastrului), blagoslovite de preot (foarte bun și Cosmin Maxim) după ce au fost târâte prin povestea cutremurătoare a familialului rural românesc.
Un familial ce-i adună în jurul traumei pe părinții Ninei, legați în durere și trădare, Ileana umilă și umilită a Liviei Iorga și Barbu al unui priceput Ionuţ Cornilă, minunat dedublat, un personaj damnabil care le calcă tradiționalul atât de râvnit în picioare și totuși atât de popular în viața satului nostru (bărbatul care ține în paralel două case), împărțindu-le pe Nina și pe mama ei cu Sofia (Anamaria Rusu și Ioana Aciobăniţei), în pântecele căreia a plantat-o pe Maria (o ingenuă Andreea Stratulă, obligată să alerge concurențial prin copilărie cu speranța câștigării cursei și salvării de la propria dispariție), rodul celeilalte iubiri a lui Barbu care deschide calea tragediei. Al cărei adevăr e trecut sub tăcere de Nina, cum a învățat că se întâmplă toate cele sub acoperișul caselor părintești doldora de minciuni, sub privirile îngăduitoare ale soacrei (din nou savuroasă Pușa Darie!) ori povețele și îndemnurile de escrocare sentimentală a tatălui primite de la mamă. O Nina tot mai încrâncenată (Mălina Lazăr apasă la maximum pedala emoționalului către final), cu revoltele crescând tot mai mari în pieptul ei dezgustat și răzvrătit în care cresc gelozia și nevoia de răzbunare, în urma nedreptăților vieții pe care n-a stat nimeni să i le explice. Din care a rămas să plutească peste vremuri doar vina celei mai chinuitoare dintre dispariții, o păpușă mare cu bulcle mari portocalii într-o rochiță de catifea albastră, acum murdară, dezgropată de potopul abătut asupra satului.
Și asupra casei altă dată plină de iubire și dezmierdări, înlocuite de lacrimi și suspine dintr-un cântec de jale a celor ce au chemat moartea pe pământ, să șadă împreună la masă în cimitirul celor vii.
Așezați cuminți în ultima scenă („Îmi amintesc”, pe textul Simonei Popescu) care cum poate prin țărâna vindecătoare, în fața tuturor celor ce nu mai există și a celor ce au să rămână cu adevărat în urma lor. Ca să nu dispară chiar totul.
Povești dintotdeauna ale unui uman niciodată pregătit însă mereu antrenat pentru exact atâta dispariție câtă putem să ducem (a se nota mărturia aproape tăcută a lui Andrei Grigore Sava ce traversează mut narativul!), trimisă întru mântuire de un Dumnezeu al pierderilor ce ne străbat temeinic venele, umplând până la refuz cavitățile ce le ies în cale din tot felul de vârste ale memoriei noastre și ale memoriei altora, împachetate, ca să nu se vadă așa bine, în mici dureri ale cotidianului trimise anume să ne ia gândul de la marile dispariții.
Fotografii de epocă părăsind nedumerite albumele de altădată, silindu-ne privirea să-și iscodească în întuneric știutul, ca un răspuns așteptând cuminte întrebarea nerostită a lui Radu Afrim (ce ne leagă, Doamne, și ce ne desparte?!…): pâmântul, lopată lângă lopată, ca într-o antologie a speranței scrisă de gropari.
Lovind cu ecou, la căpătâiul fiecărei dispariții, cea de-a patra scândură. Înainte să ne bată în cuie capacul.
„Antologia dispariției” de Radu Afrim
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, Sala de Teatru la CUB
După texte semnate de Lorina Bălteanu („Dealul meu n-are vârf”, „Firea lui Cuza se mărită”, „În grădina devastată”), Ştefania Mihalache („Pipote şi căpşuni”), Lavinica Mitu („Ultimul tată”), Anca Vieru („De-o parte tu”), Ruxandra Burcescu („Goldenii Gândului”), Simona Popescu („Îmi amintesc”) și Radu Afrim („Floarea de hârtie”, cu un fragment inserat din Khalil Gibran, și „A doua înflorire a nalbei mari”)
Scenariu, regie, univers sonor, filmări: Radu Afrim
Scenografie: Cosmin Florea
Coregrafie: Alice Veliche
Pregătire și aranjament muzical: Diana Roman
Asistent de regie: Anamaria Rusu
Video-proiecție, filmări, mapping: Mihai Nistor
Light-design: Cristian Niculescu
Fotografii: Paul Adrian Chiș
DISTRIBUȚIA:
„Floarea de hârtie” (cu un fragment inserat din Khalil Gibran) de Radu Afrim
Copiii: Ada Lupu, Mălina Lazăr, Diana Vieru, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Octavian Păun, Andrei Grigore Sava, Luca Gumeni
Scamatorul: Răzvan Conţu
„Dealul meu n-are vârf” de Lorina Bălteanu
Copilul: Octavian Păun
„Firea lui Cuza se mărită” de Lorina Bălteanu
Firea: Diana Vieru
Miluță: Ionuţ Cornilă
Mama Firei: Georgeta Burdujan
Tatăl Firei: Daniel Busuioc
Fratele Firei: Octavian Păun
Sora Firei: Anamaria Rusu
Nașul: Cosmin Maxim
Nașa: Diana Roman
Baba Dochia: Puşa Darie
Nea Profir: Dumitru Năstruşnicu
Două fetițe: Mălina Lazăr, Andreea Stratulă
Ghiocel: Răzvan Conţu
O fată: Ada Lupu
Mama fetei: Horia Veriveş
Străinul: Andrei Grigore Sava
Luminița: Livia Iorga
Nuntași: Marian Stavarachi, Luca Gumeni
„În grădina devastată” de Lorina Bălteanu
Fata: Ada Lupu
Fotograful: Răzvan Conţu
Mama: Livia Iorga
Tatăl: Ionuţ Cornilă
Sora mamei: Diana Roman
Fratele: Andrei Grigore Sava
Bunica: Puşa Darie
Nana Raia: Georgeta Burdujan
Verișorul: Luca Gumeni
Verișoara: Anamaria Rusu
Două fetițe: Mălina Lazăr, Andreea Stratulă
Băiețelul: Octavian Păun
„Pipote şi căpşuni” de Ştefania Mihalache
Ileana: Mălina Lazăr
Doamna Craiu: Puşa Darie
Nuca: Diana Vieru
Titi: Luca Gumeni
„A doua înflorire a nalbei mari” de Radu Afrim
Monolog-dans pentru actriță
Ada Lupu
„Ultimul tată” de Lavinica Mitu
Sabina: Anamaria Rusu, Ada Lupu, Mălina Lazăr, Andreea Stratulă, Diana Vieru, Diana Roman
Tatăl: Daniel Busuioc
Mama: Georgeta Burdujan
Fratele: Octavian Păun
Marius: Cosmin Maxim
Sorin: Ionuţ Cornilă
Șeful de tren: Marian Stavarachi
Irinel: Luca Gumeni
Călători: Dumitru Năstruşnicu, Horia Veriveş, Andrei Grigore Sava, Răzvan Conţu
„De-o parte tu” de Anca Vieru
Clara: Livia Iorga
Doamna Dragomir: Puşa Darie
Daisy Johnson: Mălina Lazăr
Poștașul: Dumitru Năstruşnicu
Fotograful: Răzvan Conţu
Cer autografe: Horia Veriveş, Cosmin Maxim, Luca Gumeni, Marian Stavarachi
„Goldanii gândului” de Ruxandra Burcescu
Nina: Diana Roman
Nina copil: Mălina Lazăr
Ileana, mama Ninei: Livia Iorga
Barbu, tatăl Ninei: Ionuţ Cornilă
Gârga: Horia Veriveş
Costi: Luca Gumeni
Bunica: Puşa Darie
Sofia: Anamaria Rusu / Ioana Aciobăniţei
Maria: Andreea Stratulă
Preotul: Cosmin Maxim
Ghiocel: Răzvan Conţu
Un corporatist / Diacon: Andrei Grigore Sava
Cerasela: Diana Vieru
Anca: Anamaria Rusu
Fănică: Marian Stavarachi
Săteni: Daniel Busuioc, Cosmin Maxim, Georgeta Burdujan, Dumitru Năstruşnicu,
Copii: Ada Lupu, Octavian Păun, Răzvan Conţu, Andrei Grigore Sava
„Îmi amintesc” de Simona Popescu
Ada Lupu, Puşa Darie, Ionuţ Cornilă, Livia Iorga, Diana Roman, Mălina Lazăr, Horia Veriveş, Daniel Busuioc, Răzvan Conţu, Andrei Grigore Sava, Cosmin Maxim, Dumitru Năstruşnicu, Georgeta Burdujan, Diana Vieru, Octavian Păun, Luca Gumeni, Anamaria Rusu, Andreea Stratulă, Marian Stavarachi, Ioana Aciobăniţei
Atenționare! Spectacol nerecomandat persoanelor sub 16 ani.
Durata: 3 ore și 30 de minute, cu o pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment