E altceva putred în statul Danemarcei!…
Memoriu parafrastic către noul CEO de la Elsinore sau un subiect numai bun de dezbătut într-o scurtă întâlnire corporatistă cu minunata echipă craioveană shakespeariană.
În cercul de lumină aprins în mijlocul scenei, pe podeaua albă și îngustă ce traversează inițial sec un spațiu fără definiții, Hamlet îndoliat citește un bilet. Personajele, în ținută office, dau năvală printr-o ușă a viitorului (poate chiar din casa unui lift ce-și anunță acustic ascensiunea fizică și intenția în general futuristă de abordare a spațiului de joc) ce-și va revărsa lipsa de convenții pe coridorul care-și aprinde modern lumina prin această pardoseală albă, dispusă să susțină defilarea pe catwalk a vedetelor tragediei shakespeariene, prinse vremelnic într-o mică discuție în această nouă Corporație a Umanului, ca între specialiști, cu scaunele pregătite în caz că aceasta va fi prelungită. Dar nu mai mult de două ceasuri.
A fi sau a nu fi. Aceasta-i întrebarea.
Pe care colegii sosiți de prin tot felul de birouri caută să o deslușească după ce cercetează atent perimetrul și audiența, aclamând propunerea timpurie a prințului Hamlet și intrând abrupt în narativul marelui Will. Făcând toate precizările necesare pentru a se înțelege dispunerea în birouri și rolul lor în povestea din Elsinore.
Esență de teatru. Personaje la patru ace pe culoarul companiei unui cotidian atemporal, alergând un Hamlet în pantofi roșii cu toc care dansează pe liniile de plutire ale tuturor, cătând să le țină în echilibru scaunele ce le-au fost încredințate. Pe-al lui (excelent Vlad Udrescu!), pe al fantomei răposatului lui tată care-și așteaptă răzbunarea, pe-al unchiului său ucigaș, pe-al mamei lui incestuoase, pe-al nefericitei lui Ofelia, pe-al vechilor lui tovarăși Rosencrantz și Guildenstern și pe-al trupei de actori cu care au venit, ba chiar și pe al nefericitului lui tovarăș de duel mut, Laertes. Cu Polonius-ul la vedere (senzațională Raluca Păun!), într-o înfruntare esențializată a temelor tragediei, desfăcută deștept pe limba spectatorilor de azi.
O abordare inteligentă a lui Declan Donnellan care esențializează și aduce sublim în contemporan temele grave (trădare, ucidere, corupție, ipocrizie, răzbunare) învârtite în jurul faimoasei tragedii a omului care nu s-a putut decide, fără să-i aducă zorzoane din vreun azi nepotrivit cu propunerea, lăsat de Nick Ormerod într-un joc de șah între alb și negru al căror partide se vor încheia mereu în remiză, după ce vor fi fost traversate spectaculos de câte o tușă de roșu (sau lumini colorate) spre a-i fixa vizualul în memoria spectatorului. Ca să se asorteze la afișul ce le-a pregătit ordinea de zi. Un Hamlet băgat în ședință pe scena mare a Naționalului craiovean, descotorosit de versuri prea prețioase și îmbrăcat într-o altfel de nebunie, asortată la ideea acestei office building în care a fost lăsat singur (nepromovat după regulament și văduvit de celebrul personal assistant), în umanul gol-goluț, să facă față noii lui ocupații (tortura morții tatălui său) și pretențiilor tuturor acestor personaje (ce se declară dispuse să-i înlesnească integrarea și să-l ajute să depășească traumele înainte să-și ia în primire postul de CEO) ce-și apără îndârjit funcțiile în curtea coruptă a noului postuman, guvernat acum de unchiul lui criminal (managerul noii moralități, cocoțat pe poziție după moartea ciudată a tatălui său). Încercând să se valorizeze care cum poate mai bine în echipa dispusă să colaboreze reverențios și eficient pentru a atinge obiectivele stabilite de compania umană shakespeariană, care pare să se fi adunat inițial într-un team-building ad-hoc.
Cu puterile (privirilor!) repede măsurate în ochii publicului, personajele își marchează teritoriul amenințat de noua orânduire înainte ca ipocritul Claudius (al unui foarte bun Claudiu Mihail, un tip fals, lunecos și zgomotos ce caută să acapareze noul spațiu al puterii pretinzându-se jovial și înțelegător, un nou manager care gesticulează excesiv și vrea să câștige cât mai repede simpatia subalternilor împărtășindu-le emoțiile ultimelor evenimente și punând demonstrativ lumina pe primul act de bunăvoință din multele ce sigur au să-l urmeeze, îngăduindu-i lui Laertes întoarcerea în Franța) și noua lui consoartă Gertrude (o elegantă Ramona Drăgulescu care-i ține minunat isonul noului ei soț, fost cumnat, artificial și detașat, disimulând cu mult tact orice emoție ce ar putea să-i vulnerabilizeze personajul, acum aparent doar o femeie care dă bine lângă CEO, din care a fost ștearsă orice urmă de pasiune, erotic și matern, înlocuite deștept cu abilități precise de management prin care-și asigură pertinent rolul de co-manager alături de Claudius) să invite împreună la prudență, justificând noua ordine și reducând emoțional evenimentul tragic petrecut nu demult la firescul rânduirii omenești, bagatelizând afectivul, cum îi șade bine contemporanului, spre a crește eficiența muncii în organizația în care li se cere tuturor să-și vadă liniștiți mai departe de treaba lor. Într-o limbă frumoasă ce păstrează (mai ales prin topică și vocabularul inteligent ales – excepțional tradus textul, mult simplificat și reordonat întru înțelegere perfectă a conflictelor –) lirismul operei shakespeariene, atât de ciudat de firesc integrat în galanteriile noii dialectici hamletiene contemporane, lăsând fiecăruia la îndemână argumente contradictorii ce se cer discutate și analizate într-o manieră nouă, un brainstorming ce caută să ajungă la un nou adevăr prin dialoguri la vedere (la care sunt de cele mai multe ori martori și ceilalți, așezați cuminți pe scaune) dintr-o altfel de terminologie corporatistă.
Netezindu-i lui Hamlet calea spre o splendidă nebunie teatrală pe care i-o asigură la superlativ Vlad Udrescu într-un rol excepțional. Un Hamlet singur prins într-un uman corporatist cu care trebuie să lupte sistemic, un Hamlet căruia îi lipsește teribil raisonneurul Horatio (personajul pe care Will i l-a încredințat prințului spre a-i amâna prăbușirea), trimis complice în publicul consultat încontinuu întru verificare și validare (care-l și alimentează mereu pe Vlad Udrescu cu energia bună a spectatorilor și-l răsfață cu recompensele lor la fiecare trecere, aproape candidă, pe toată lungimea gradenelor pe care le iscodește și le însuflețește negreșit). Actorul se dezlănțuie astfel în toată splendoarea personajului nou, aproape imponderabil, ce i-a fost încredințat, plutind de-a dreptul prin scenă, dezinvolt, șarmant, infinit ludic și pe un ton mereu tendențios, ironic și autoironic, caustic până la samavolnic (mai ales în scenele în care-și descarcă furia, îndreptată în principal asupra mamei, pe care o va înfrunta extrem de dur până la urmă în cea mai intensă scenă a spectacolului). Ce simte el trece marginea durerii despre care vorbește. Și asta și joacă Vlad Udrescu.
Nu-mi pare deloc un Hamlet derutat, deși e deprimat, trădat, trist și vulnerabil (mai ales în întâlnirile cu fantoma tatălui, înfățișat autoritar de Eugen Titu ca un corporatist intransigent ce-și bântuie fostul birou ca să reașeze lucrurile la locul lor, după obișnuință, trimis la judecată cu tot ce n-a desăvârșit pe cap și întors să le săvârșească prin intermediul fiului îndemnat să-i pună hârtiile în ordine și să-I răzbune printr-o simbolică predare de ștafetă).
Dimpotrivă, acest Hamlet e un tip asumat cu vocația autovindecării, evidentă la apariția lui Rosencrantz (Cătălin Vieru) și Guildenstern (Darko Huruială), vechii lui tovarăși acum trădători de serviciu (singurii care dau buzna în clădire fără ținută adecvată!), cărora le dejoacă repede planul de a smulge dovezi despre lipsa lui de control, demonstrând cu vârf și îndesat tocmai contrariul și întorcând magistral situația în favoarea lui (folosindu-se inteligent de trupa de actori din care s-a făcut remarcat imediat Angel Rababoc, dezlănțuit într-un moment intens de teatru în teatru în tirada la care i-a provocat și din care a triumfat tot Hamlet). Că doar nu e nebun decât dinspre nord, nord-vest!…
Acest Hamlet zdruncinat și revoltat în chip recognoscibil e un tip de care te-ai putea lovi oricând în sala de așteptare a cabinetului de terapie în care-ți tratezi și tu problemele de anxietate, în stare să te convingă ușor că ar putea fi singurul om normal din această organizație, pentru că e excelent înarmat retoric și actoricește cu toate argumentele necesare pentru a-ți vinde adevărul lui, vorbind ca pentru sine dar adresându-se totuși atât de vocal și cu atâta ecou unei societăți tot mai alienate în care o astfel de tragedie – sau măcar premizele ei – sunt mai mult decât plauzibile (o societate cu exercițiile izolării la zi, care apelează tot mai des la canapeluță, recunoscându-se negreșit în frământările și traumele acestui Hamlet contemporan în plină criză identitară, din care se șterg, prin comparație, devianțele, ce devin și ele comentarii pe marginea personajului ce caută să închidă, ca mulți dintre noi, karmele de familie).
O societate cu multe roluri inversate în care-și găsește firesc locul un șarmant Polonius în travesti al Ralucăi Păun, un personaj complex în care se ciocnesc cu mult farmec femininul și masculinul, autoritatea și slugărnicia, sobrietatea și ridicolul, intransigența și naivitatea, demnitatea și fățărnicia, toate în doze inegale, extrase din multiple nuanțe cu care actrița jonglează controlat, exploatând subtil gesturile pedante cu care a înarmat-o regizorul, excelent asortate la constructul viclean pe care-l propune personajului ei repulsiv, ce caută să suplinească limitele intelectuale cu o intuiție de zile mari, alunecând adesea în truisme savuroase ori lingușiri ostentative servite cu o prețiozitate bine dozată (ca un comentariu permanent la adresa propriului personaj) ce stârnește mereu râsul și te pune în același timp pe gânduri (beneficiază și de o partitură inteligent construită care-i pune în valoare calitățile veritabile în sfera comicului – delicioasă trecerea în revistă a subspeciilor genului dramatic la venirea actorilor!).
Excepțională Raluca Păun în scena în care susține nebunia prințului în fața noilor stăpâni, jucând savuros în scena următoare supunerea la celălalt capăt (în întâlnirea cu Hamlet). În ciuda profilului mai degrabă nostim pe care i-l face lui Polonius, actrița are grijă să-l mențină pe acesta autoritar-serios-vigilent în relația cu copiii lui, în special cu Ofelia (interpretată în cele două variante ale spectacolului de Theodora Bălan și Flavia Hojda, Ofelia nu e foarte fragilă, așa cum o prezintă constrângerile repede așezate în pagină unele după altele din partea fratelui, tatălui și iubitului ei, înfruntându-l curajoasă pe Hamlet în scena restituirii scrisorilor de amor înainte să-și piardă mai întâi tatăl, pe urmă mințile și-n cele din urmă viața, traversând o schimbare mai degrabă rece și calculată), pe care o îndeamnă răbdător, pas cu pas, la nesupunerea față de prințul nebun în ale cărui mreje ar putea să cadă, dar și cu Laertes (un Alex Stoicescu superfit, cea mai office apariție dintre toate dar și cel mai bine ascuns dintre toți în spatele machiajului) ce va încerca să le răzbune amândurora în tăcere, cu aceeași demnitate elegantă, moartea.
O moarte verticală (excelentă ideea înmormântării Ofeliei!) din care morții vor rămâne drepți, la vedere, pe scaune, martori la moartea ce încă mai urmează să vină.
O moarte în care se vor prinde cu toții în liniște (!) sub spade (tulburător mânuite de Vlad Udrescu și Alex Stoicescu), sub privirile amuzate ale groparilor
(singurele pete de culoare alături de trupa de actori din care au făcut inițial și ei parte, simpatic acum Marian Politic care jonglează cu oasele și gândurile morților alături de vesela Costinela Ungureanu, domnița ce s-a jurat inițial dramatic prea mult (după gustul lui Gertrude!) în reprezentația actorilor, unde au și confecționat de altfel, tot împreună, dintr-un negru ceas de taină, mâini dibace și puțină otravă, prevestirile cele mai sumbre din prologul tragediei!) ce se scot sarcastic de sub ternul alb/negru al sobrietăților de birou și de cimitir.
Semn că teatrul singur și numai teatrul îi mai poate salva de la această moarte, peste care râde transparent (!) din afiș craniul bufonului Yorick, proaspăt dezgropat și rujat pentru festinul teatral după ce și lui „i-a căzut fața”.
„Hamlet” de William Shakespeare, traducere: George Volceanov
Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, Sala „Amza Pellea”
Regia artistică și adaptarea scenică: Declan Donnellan
Scenografia: Nick Ormerod
Asistent regie: Laurențiu Tudor
Asistent scenografie: Adelina Galiceanu
Muzica: Tibor Cári
Lupte scenice – scrimă: Antonie Mihail
Sunet: George Udrea, Dan Feneșan
Lumini: Dodu Ispas, Marian Tudorache, Alina Mitrache
Regia tehnică: Cristian Norel Petec / Sorin Gruia
Sufleur: Adrian Țîrcă
Producător: Claudia Gorun
Grafică afiș: Denisa Neațu
Foto: Albert Dobrin
DISTRIBUȚIA:
Hamlet: Vlad Udrescu
Claudius: Claudiu Mihail
Gertrude: Ramona Drăgulescu
Ofelia: Flavia Hojda, Theodora Bălan
Polonius: Raluca Păun
Laertes: Alex Stoicescu
Fantoma: Eugen Titu
Rosencrantz: Cătălin Vieru
Guildenstern: Darko Huruială
Gropar 1 / Al treilea actor din piesă: Marian Politic
Regele din piesă / Preotul: Angel Rababoc
Regina din piesă / Gropar 2: Costinela Ungureanu
Străjer 1: Mircea Mogoșeanu
Străjer 2: Mihnea Presură
Durata spectacol: 120 minute
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment