Nu poți uita niciodată Sărutul: „Și cerul va fi alb”. La Teatrul Coquette.

Sărutul promis, niciodată primit.

Din care rămâne doar adierea unei perdele albe într-o pală de vânt ce-i poartă șoapta peste tot felul de distanțe, departe de Casa plăcerilor cu zorii mijiți în fereastra fermecată privind la plecarea ultimului petrecăreț care-și așteaptă cuminte refuzul. Un bărbat cu busola gata pierdută, alungat în zori departe de un sărut ce poartă pecetea morții, întors după ani și ani la izvorul Sărutului vieții, atât de râvnit încât trebuie să-i restituie amintirea întreagă.

Extrasă cu gentilețe de Mihai Manolescu din trei povești dramatice ale lui Tennessee Williams (având la bază textul piesei într-un act „Proprietate condamnată” / „This property is condemned”, în care au fost condensate ideatic câteva elemente definitorii pentru substratul dramatic din „Menajeria de sticlă” și „Orfeu în infern”) și povestite discret, aproape în secret, într-unul dintre cele mai candide spectacole ale acestei stagiuni bucureștene.

Ruxandra Bălașu și Ioan Andrei Ionescu. Sau Willie și Tom Wingfield. Doi acrobați ținuți în echilibru pe sfoara subțire a vieții de pe scenă de răsuflarea tăiată a spectatorilor. Aruncați pe o șină de tren dramatică, în micuța sală a teatrului Coquette în care pare că poate să dea oricând buzna tramvaiul de pe Calea Călărașilor, ca din întâmplare, exact la colț cu strada Fetițelor!…

Sub cerul alb.

Ca o coală de hârtie, numai bună de așternut pe ea culorile Sărutului. Prins de sfoara zmeului niciodată înălțat, așteptând cuminte, tremurând de după genunchii juliți în cădere de pe șina narativului, vântul prielnic care să-l ridice în Lumină!… Aici, sub cerul alb, unde amintirea fetelor plecate va rupe inimile tuturor fetelor lăsate în urmă. Numai ca să se achite de un sărut plătit, niciodată primit.

Toate trenurile duc spre Alva. Personajul invocat, personajul lipsă, personajul pretext care va nuanța tocmai prin absența lui relația dintre cele două personaje care-i celebrează memoria (alături de celelalte mari absențe care le-au marcat fiecăruia destinul). Într-un dialog aproape neprihănit al monologurilor, un taifas colorat și ludic dintr-o gară a vieții din care a fost ștearsă sala de așteptare (și de așteptări) și înlocuită cu o sală de oglinzi în care viețile se privesc curioase prin ochii vârstelor inocenței și întinării, se iscodesc una pe alta și caută reflexii comune din care să poată recupera istoria pierdută, cu traumele ei cu tot, aduse la suprafață spre a fi vindecate. Un regret aproape planificat de fiecare dintre cei doi în două timpuri care se amestecă dinadins, păstrând maturitatea și copilăria la vedere spre a se sprijini în ele ca să poată înainta prin poveste.

La vârsta la care Tom, al frumosului nostalgic Ioan Andrei Ionescu (care-i așează minunat acestuia bucuria, regretele și pasiunea în priviri și în gesturile cu care-și însoțește, delicios stângaci, evocările), o redesenează pe mult râvnita Alva (fata pe la ușa căreia s-a perindat toată suflarea masculină la începuturile lui de bărbat) din cele mai frumoase amintiri ale sufletului lui adolescentin încă îndrăgostit, în timp ce sora ei Willie, o ghidușă Ruxandra Bălașu care-și caută echilibrul la toate nivelurile (foarte bine prinde actrița nuanțele obrăznicuțe ale personajului infinit inocent, dezvoltând o relație drăgălaș-serioasă cu partenerul ei de scenă pe care este îndemnată să-l seducă doar ca să-și antreneze și să-și valideze nurii – excelent funcționează în acest sens etatea anume neprecizată a personajelor, Ioan Andrei Ionescu jucând inteligent două vârste în același timp), încercând să-și recompună din îngeri sora pierdută de care-i este atât de dor, imitându-i mișcările, dansul și aspirațiile mondene pe care caută să le integreze într-un vulgar ce nu i se potrivește dar la care a fost forțată să se închine, luându-și în serios moștenirile (de la cele vestimentare la cele comportamentale) din care speră să deseneze pe cerul alb o nouă Alva.

Vorbindu-și unul altuia incredibil de intens prin tăceri și priviri complice, temperându-și exuberanțele și mângâindu-și tristețile, căutându-se și întâlnindu-se la mijloc în durere și suferință, salvându-se mereu prin râs, poticniri și fâstâceli savuroase, într-o stare de permanentă ciornă ce nu se vrea trecută pe curat, ca un genunchi ce-și așteaptă curios cicatricea aventurii după ce a fost julit în cădere de pe linia ce le-a conturat deraierea din istoria comună, sfâșiindu-le amândurora sufletele azvârlite în vagoane diferite în trenul vieții. Aruncându-le fără soluții într-un timp al vindecării, unindu-le din nou sub ludic și sub saliva tămăduitoare a fantomei (cu sânge cald la julitură!) liniile desenate altă dată pe un cer întunecat. Un cer mohorât ce le-a ținut suferințele la umbră, într-un perimetru condamnat azi la moarte prin demolare, în prezența păpușii cu fracturi multiple care le oglindește ologirile interioare, un cer acum alb pe care se va naște linia nouă cu care să-și deseneze amândoi casa plăcerilor, părinții și inocențele pierdute (în culise și chiar la vedere, sub cupa nemiloasă a excavatorului!), departe de vârtejul „Expresului Ghiuleaua” ce are să înalțe, în sfârșit, într-o zi fără vânt, zmeul cu panglici colorate ce va purta speranța lor către alb, lăsând pentru totdeauna în urmă osia ruptă pe care și-au odihnit povestea la marginea căii fer(mec)ate.

Frumos, curat, elegant, cochet.

„Și cerul va fi alb” după texte de Tennessee Williams

Teatrul Coquette

Regie: Mihai Manolescu

Scenografie: Mihai Manolescu

Foto: Ana Maria Enache

DISTRIBUȚIA:

Tom Wingfield: Ioan Andrei Ionescu

Willie: Ruxandra Bălașu

Durata: 1 h 10 min