Vina.
Rotița care poate pune în mișcare cel mai complex mecanism al psihoemoționalului nostru. Capricioasă, necruțătoare, mistuitoare, se ascunde nepricepută după priviri ce-și forțează seninul și respirații greoaie slobozite uneori în oftat prelung din piepturile amenințate fără oprire cu destăinuiri periculoase și țâșnește de acolo când ți-e lumea mai dragă. Scotocind adânc după adevăr, sfredelind neobosit la cea mai mică provocare prin culpa și păcatul ce au ținut-o rușinată sub povara reproșabilului cu care i-a fost atât de greu să trăiască.
„Bazinul de nord”. După textul lui Rajiv Joseph, tradus și adaptat de Elena Morar pentru montarea lui Alexandru Mâzgăreanu a celei mai recente premiere Arcub. Un spectacol vibrant de idei și emoții învârtite cu abilitate în jurul acestei premize cu mare potențial dramatic, amenințând cu divulgarea secretelor cele mai întunecate două suflete ascunse în spatele aceleiași vini prin care sunt indestructibil legate fără ca măcar să se cunoască.
Două personaje captive într-o tristă poveste contemporană despre adolescență și viața de liceu, tot mai tulburate de violențele unui azi care-și pune necruțător amprenta pe destinele cele mai fragile, pe care nu le poate apăra de virulența noilor provocări de adaptare și validare specifice vârstei, amenințând tragic tinerii ce nu reușesc să găsească rapid ritmul mulțimii.
O comedie neagră și provocatoare despre fragilitatea umană, despre moralitate, putere și iertare într-o lume înțesată de pericole în care nu bănuiam că vom ajunge la vârste fragede (discriminare, izolare, bullying, delincvență juvenilă, infracționalitate, terorism) cu consecințe grave asupra vârstelor adulte, o odă tristă închinată individului strivit de capcanele cotidianului care-i amenință la fiecare pas supraviețuirea într-o încercare de stabilire și redefinire a dialogului ce nu a putut avea real loc niciodată între generații. Forțând exprimarea și mai ales ascultarea celuilalt, care se impun astăzi tot mai necesar pentru distrugerea barierelor și a definițiilor (sociale, materiale, educaționale, etnice, rasiale, politice, profesionale, meritocratice, etc.) expediate în cadrul limitativ al normelor demult depășite de realitatea căreia i-au rămas în urmă pentru prevenirea tragediilor care nu prididesc să se înmulțească.
Doi adolescenți de etate diferită (unul profesor, celălalt elev) la vârsta matură a traumei, studiindu-se pertinent unul pe altul într-un scenariu dramatic extrem de inteligent (și foarte ofertant pentru actori), la limita policier-ului, care își dezvăluie surprizele strat după strat, asigurând suspansul prin schimbarea încontinuu a contextului și relației dintre cele două personaje, pe măsură ce se înaintează în poveste și se aduc noi și noi dovezi ce îmbogățesc afectiv tema și retorica dezolant-suculentă a unei tragedii din care-și extrage emoționalul, învârtită abil în jurul enigmei ce se cere rezolvată pentru a liniști cele două spirite și a tranșa conflictul principal. O abordare psihoteatrală a unui cotidian dens, a nerostitului care plutește în aer și alimentează cu combustibil dramatic rezervoarele noastre emoționale, tot mai pline în ultimii ani de teme și subteme violente ale intoleranțelor de toate felurile, care amenință recognoscibil, ca o sabie cu două tăișuri, percepția fiecăruia dintre noi. Și realitatea fiecăruia dintre cei implicați în tragedie, produsă într-un context educațional tot mai încrâncenat, în care fiecare este, pe rând, călău și victimă, într-o poveste îngrozitoare ce se cere reparată dramatic și teatral întru înțelegere și prevenție.
După o rețetă tot mai folosită de regizori în ultima vreme (text inteligent, psihodramatic, cu doar câteva personaje, lucrat cu actori foarte buni) pentru a asigura succesul spectacolelor mici, de buget modest, cu maximum de impact spectacular, cu o scenografie simplă (simplificată chiar și față de propunerea dramaturgului, care ar fi presupus poate și o dezvoltare verticală a decorului) în care tronează un birou și două scaune, arhisuficiente pentru fixarea spațiului de birou al unui director (adjunct!) de liceu (definit încă de la început prin anunțul din difuzoare privind intrarea în vacanța de primăvară), spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu mizeză totul pe jocul celor doi actori, Șerban Pavlu și Vlad Lință. Și câștigă.
Regizorul pariază de la început pe contrastele multi-strat între cei doi (întâlniți pentru prima dată față în față), care întrețin mocnit flacăra unui conflict mental-emoțional nerostit ce pare să-i mistuie pe fiecare pe interior, azvârlite în scenă prin stridențe pe care le îmblânzește treptat de fiecare dată după ce a captat frust atenția, intrigând prin entuziasme sau octave aparent nepotrivite pentru tonul discuției (ce însoțesc și precipitata lor mișcare în spațiul de joc, în chip de vânător, vânat și pradă, mereu în preschimbare de rol pe măsură ce se (re)cunosc), inițial cu efect comic, care se diluează pe parcurs și se preschimbă abil într-un mecanism dramatic tot mai sofisticat prin care se reglează raporturile de putere între personaje de la o scenă la alta pe un ton din ce în ce mai grav, până se întâlnesc în melancolie, empatie și chiar recunoștință. Șerban Pavlu își introduce zgomotos în poveste personajul, pe care-l va stăpâni mai apoi uluitor, un Dr. Danielson aparent dur și impozant, riguros și cabotin deopotrivă, directorul adjunct al liceului din Sheffield, Massachusetts, care anunță entuziast în difuzoare începutul vacanței de primăvară și-l întâmpină cu aceeași efervescență, aparent deplasată, pe elevul Khadim Asmaan, chemat în biroul lui pentru câteva explicații, pe care Vlad Lință ni-l prezintă stupefiat, obraznic și plin de neîncredere, în toată splendoarea răzvrătirilor lui adolescentine (excelent dozate și articulate pe parcursul spectacolului între naivitate, aroganță, agresivitate, cinism și ingenuitate).
Însoțite de o muzică discretă care urmărește atent evoluția conflictului dramatic și creșterea suspansului, cele două bombe cu ceas își pregătesc atent drumul către explozii în lanț pe care le vor declanșa controlat într-un război al percepțiilor în care se angajează cu toată ființa lor. Suspiciunea este cuvântul de ordine în ambele tabere. Și este ceea ce întreține atent ritmul încordat și palpitant al narativului în crescendo emoțional pe care cei doi actori îl dezvoltă punându-și la bătaie toate calitățile de interpretare, purtându-ne dintr-o extremă în alta către o tragedie petrecută de curând, aducând mereu perspective noi și sincere în situațiile neobișnuite pe care le creează și le împing de fiecare dată către intensitate maximă, spre a extrage din ele energia pentru scena următoare, deschizând rană după rană în corpul bolnav al sistemului de educație din centrul maladiei unui corp social global damnat la suferință, în care copiii noștri sunt amenințați și plătesc uneori chiar cu viața într-o lume în care adulții sunt tot mai preocupați de rezolvarea propriilor traume. Fiecare dintre cei doi actori reușește să preia și să ridice la fileul ofensiv/defensiv mingi teatrale din cele mai incomode poziții, pe care le așează calculat înainte de fiecare lovitură prin îmbogățirea narativului și reconfigurarea raporturilor de putere, care se îmbibă cu multe subteme prețioase pentru deznodământul trist al poveștii. Dând actorilor posibilitatea de a dărâma zidurile egourilor ridicate între personajele ce se zvârcolesc între ratare, isterie și paranoid, de câte ori reușesc să aducă lumină prin cele câteva fante pregătite atent de textul dramatic, crăpături prin care-și strecoară inteligent vulnerabilitățile ca să le împlinească umanul comun, rostogolit diferit dinspre unul spre celălalt, dinspre colțuri aparent opuse ale moralității și disciplinei de sine, întâlnite ca din întâmplare și ciocnite cu zgomot în labirintul informațional și emoțional care i-a rătăcit pe fiecare dintre ei pe coridoarele întortocheate ce-i poartă către promisiunea salvării, exact așa cum tunelurile întunecate ale subsolului clădirii purta altădată pașii simulărilor de pericol către adăpostul antiatomic al speranței.
Câtând să elucideze misterul unui suicid, pentru că în mijlocul acestui metaforic Bazin de Nord este amintirea Liei Whinston, eleva care și-a pierdut într-o zi busola lăsându-i pe fiecare cu o durere copleșitoare. Ea este punctul forte al spectacolului, unind personajele, intriga și decorul prin absența ei misterioasă și răvășitoare sub acordurile unui flaut ce nu a apucat să-i facă auzită măiestria sau tristețea poveștii de viață, curmată mult prea devreme de absurdul neînțelegerilor și presiunilor ce au purtat-o către valurile neantului, de unde cei doi încearcă să-i recupereze ritmurile sperând la mântuire, ducând pe rând la ureche scoica în care speră să mai audă, măcar o dată, ceva.
Poate vocea iertării închisă și ea sub trapa secretelor, pe care numai iubirea are să o facă auzită.
„Bazinul de nord” de Rajiv Joseph, Traducerea: Elena Morar
ARCUB, Sala Mare – Hanul Gabroveni
Regie și lighting design: Alexandru Mâzgăreanu
Scenografie: Alexandra Boerescu
Muzica originală: Alexandru Suciu.
Foto: Andrei Gîndac
Distribuție:
Dr. Danielson: Șerban Pavlu
Khadim Asmaan: Vlad Lință
Durata spectacolului: 1 oră și 40 minute (fără pauză)
Spectacol recomandat copiilor de peste 14 ani!
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment