Îndrăgostiții nu cred în lacrimi sau cum și-a băgat Putin coada în iubirea noastră:   „Rușii nu zâmbesc”. Invadare cu dublă izolare la Teatrul Apropo.

Granițe.

Linii fragile de demarcație între un El și o Ea condamnați la Împreună.

Prinși fără voie într-un secol al iubirii și păcii pe un câmp de luptă de doar 37 de metri pătrați, pe care sunt nevoiți să-și ciocnească gândurile de singurătate printre neliniștile celui mai negru cotidian, carantinați după contactul nefericit cu o societate contagioasă, bolnavă de rău, de frică, de sărăcie, de izolare, de ură, de război. În care cu greu are să-și facă iar  loc iubirea lor, ținută acum departe de privirile ei curioase, ce nu se opresc însă nicio clipă să le sfredelească interiorul și să le bruieze povestea prin orice crăpătură care-i permite o mică ocheadă în așternuturile în care au rămas captivi. În garsoniera lui, la un etaj nedefinit între pandemie și război.

24 februarie 2022. Cu noaptea-n cap, cuprins de o febră care îi amenință și ultima fărâmă de liniște, un cuplu trăiește intens ora la care Rusia invadează Ucraina. Dimpreună cu intimitatea lor și viețile a mii și mii de alte cupluri de pe chipul cărora s-a șters brusc orice urmă de veselie, ținând în loc și maculând istoria iubirilor lumii. „Rușii nu zâmbesc”. Așa cum observă trist o bunică resemnată din textul dramatic al Ioanei Dajbog, prin ale cărei vene curge de multă vreme sânge vinovat de la Răsărit, pompat acum cu responsabilitate genetică sub imperiul datoriiilor ancestrale către inimile foarte tinere, care se prezintă gata frânte la apelul neprevăzut al istoriei.Pe granițele căruia Diana Mihalașcu a clădit împreună cu colegii ei de la Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca o mică poveste teatral-coregrafică, montată de curând pe scena Teatrului Apropo. Ca un spasm precis al mușchiului nostru social, contractat involuntar în membrele mai tinere prin care ne grăbim alergarea către cine știe ce, sub amenințări pe care nu și le-ar fi putut închipui în urmă cu doar câțiva ani, când încă își mai exersa pașii de dans în sala de balet a unui viitor pe care și l-a închipuit mult mai liniștit.

Ea și El.

Georgiana Cristurean și Radu Fărcane. Sprijiniți îndeaproape de colegul lor Leonard Chionac (un alter ego al Ei), trei actori tineri și expresivi care dau glas mișcărilor haotice ale acestei triste povești de iubire, trei puncte de suspensie prinse între parantezele faldurilor albe ale unui azi incert după un semn de mirare/exclamare ale unui ieri recent terfelit, ce-și vor pune negreșit împreună amprenta pe un mâine depresiv, pe emoționalul unei generații ce-și va căuta disperată pe canapeluțele specialiștilor originile traumei.

El și Ea.

Un artist și o jurnalistă scăpând încet din mână instrumentul cu coarde ce le-a pecetluit intimitatea iubirii, un amor ca o simfonie ce i-a preschimbat repede în două simple note muzicale dintr-un preludiu promițător în clipa în care armata a început să împartă arme civililor tineri, îndemnându-i să lupte împotriva altor tineri pe care nu-i cunosc. Și care vor fi iubind la fel.

Și cele două cuvinte.

Nu, nu ele, nu celebrele!… Altele, cele mai noi două cuvinte ale îndrăgostiților care-și pregătesc faima, răstălmăcite pe limba unei noi ere care va redefini iubirea: „два слова” („dva slova” sau „două cuvinte”), pe care rușii revoltați au început să le scrie pe ziduri declarând un mare NU RĂZBOIULUI. Poate singurele două cuvinte care mai pot salva poveștile de dragoste pe buzele iubiților în acest colț de lume. Scrijelite cu roșu de ruj, de sânge, de pasiune și de jertfă, traduse mai întâi într-un limbaj al trupurilor atacate și revoltate deopotrivă de războaiele de afară și de cel dinăuntru. O petrecere în pijama pornită parcă anume pentru detensionarea situației de la granițele Ucrainei și cele ale spațiilor personale, unde iubiții tremură zi și noapte pentru siguranța lor și a celor dragi lor negociindu-și la sânge iubireaa. Trei corpuri prinse în dansul convulsiv al unei relații de iubire în vremuri pandemice, zgâlțâită serios de lumea de dincolo de ușă care dă năvală înăuntru prin intermediul ecranelor (inteligent adusă în interiorul cuplului prin intrusul scăpat ca din greșeală dintr-un buletin tv „Breaking News” direct între lenjeriile lor, asigurând trasformarea ei umană și profesională ce-și vor pune decisiv amprenta asupra relației înlocuind glasul de chitară cu microfonul de știri). Înfășurând-o fără milă în kilometri de griji, de focuri de armă, de șenile de tancuri, de refugiați, de răniți, de morți, de știri care mai de care mai alarmante despre violențe armate masive împotriva Sentimentului suprem, independent, suveran, care abia mai reușește să-și lege  una după alta respirațiile în două piepturi ce trebuie să-i țină aprinsă mai departe flacăra, pasându-și unul altuia îmbrățișările, îngrijorările, leacul, tusea, paharul de lapte (!), ținute în echilibru fragil pe sfoara subțire a cearșafurilor parcă înnodate unul de altul în pregătirea unei salvări ce nu va putea să aibă loc.

Pentru că o nenorocire nu vine niciodată  singură. Din momentul în care Federația Rusă a ales tancurile și nu oamenii, iubirea a urmat și ea calea ego-ului, a geloziei, a înstrăinării, a separării, a despărțirii, a singurătății, dând glas prin respirație sau prin trup bolilor cardiaco-respiratorii ale tuturor îndrăgostiților ce încă mai caută să se pună la adăpost de furia lumii. Legându-se fedeleș între așternuturile amorurilor ce le promit eternitatea sufletului, preschimbate mult prea devreme în giulgiuri ale dezertărilor de toate felurile dintr-o strategie mai mare a unui a război care nu le aparține. Dar care le distruge minuțios planurile personale, pregătite pentru încasarea loviturilor încă din perioada de izolare din vremea pandemiei ce le-a forțat intimitatea, trecându-și în viteză fricile pe la urechile fiecăruia, în chip diferit, întoxicându-i cu informații și cu prea mult Împreună. Până la sufocare și sugrumare.

Tot ce mai puteam să văd în întuneric în ochii ei era speranța pe care o căuta în ochii lui.

Te iubesc, rușii zâmbesc.

Glumesc.

„Rușii nu zâmbesc” de Ioana Dajbog

Teatrul Apropo

Regia: Diana Mihalașcu

Scenografia: Diana Mihalașcu, Ioana Dajbog

Asistent scenografie: Bogdan Bodros

Coregrafia: Teodora Tudose, Ioana Moldovan

Universul Sonor: Mara Solomon

Tehnic, imagine și foto afiș: Gabi Jilav

Design afiș: Diana Butnaru

Foto: Victor Mușat

---

Distribuția:

Georgiana Cristurean, Radu Fărcane, Leonard Chionac


Durata: 1h

*****
Spectacolul a fost realizat în cadrul proiectului „Apropo de Poveste”, proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.