Un alb bolnăvicios care-și așteaptă cuminte, într-un decor minimalist, macularea.
Sau doar albastrul unei făgăduințe de salvare din rochița unei păpuși vechi, mutată într-o casă nouă. Un antreu cu obiecte și fotografii de epocă între care s-au rătăcit rânduri din celebra piesă din 1879 a lui Henrik Ibsen (!) îți asigură trecerea către salonul alb care te scanează atent, pregătind așternuturile și cămașa de forță în care ar putea fi prinsă la nevoie Nora din tine și dintr-o poveste-manifest de altădată, internată pentru odihnă și tratament într-un ospiciu cotidian de reparat răni și vise ale trecutului, proiectate într-un mental al viitorului din care par să se fi șters deja emoțiile. Și care trebuie să ducă mai departe doar promisiunea seninului din rochiță și din paginile dramatice revoluționare de acum un secol și jumătate.
Un fel de viața imaginară a personajului lui Ibsen, așa cum o recompune Nora excelentei Irina Movilă, internată de Chris Simion-Mercurian pe scena Sălii Atelier a Naționalului bucureștean, acum o clinică a viitorului care încearcă să-i vindece la timp tulburările de emancipare. Ca să nu mai sufere. Și să-i mai taie puțin din dragoste, doar-doar o încăpea mai bine în demnitatea femeii, pierdută într-un alt secol și recuperată la nesfârșit în noi și noi exerciții de admirație ce se înscriu într-o modă tot mai însemnată a internării femeilor lui Ibsen pentru care cotidianul nu e altceva decât un fatidic spitalicesc. Așa că se impune o intervenție mental-chirurgicală asupra aspirațiilor ei de dragoste, dintr-o idealizare ce trebuie musai ajustată înainte să invadeze prin contagiune organismele unui social ce asaltează neîntrerupt cabinetele de terapie cu povești eșuate de amor.
Cred că cel mai mare atu al spectacolului montat de Chris Simion-Mercurian este axa trecut-prezent-viitor, sărită cu migală în decorul fascinant al Mariei Miu (simplu la prima vedere, plin însă de straturi și surprize care se vor revela și asorta inedit la complexitatea poveștii), gazdă a unor elemente eterogene la nivel vizual/temporal (declarativ mai ales în costume, dar și cu mici surprize memorabile în recuzită, de care se ajută ca să-i fixeze pertinent tablourile) întrepătrunse inteligent și încorporate solid într-un ansamblu coerent spre a asigura verosimil și universal deopotrivă (ba chiar și posibilitatea de a privi din perspectiva fiecărui personaj în parte), legate într-un atemporal generos printr-un spectaculos lighting și video-design (un mare bravo pentru Alin Popa și Constantin Șimon!) și o muzică originală futuristă, la limita psihedelicului (care împlinește rotund vizualul de science-fiction propus călătoriei prin gândurile Norei, într-un univers condensat într-o gaură neagră numai bună de internat în capsula albă a timpului-prizonier, ale cărei fire neîntrerupte anunță parcă din viitor ecourile ce tocmai se creează în cutia de rezonanță a emoțiilor acestui prezent alarmant, un strigăt de disperare din singurătatea Norei ce se cere trăit în jurul unui laitmotiv muzical de acum câteva decenii (ABBA, „S.O.S.”, pe care s-a jucat în multe feluri Călin Țopa!).
Co-producția TNB – Griviţa 53 „Nora” este un spectacol de stare. Nerecomandat oamenilor fără răbdare. Un melanj ciudat între amenințare, resemnare, trădare, răzbunare, plictis, psihedelic, introspecție și declarativ ca simptome ale bolii trezirii la realitate, ce funcționează la fel de bine și ca manifest feminist, și ca manifest uman, lăsând spectatorului timp de reflecție și de somatizare, spre a-și asuma, alături de Nora, boala singurătății printre semeni. Parcă încercând să prevină ușa ce-i va fi trântită în nas, prezentul alb și-a decupat cu grijă intrările, ieșirile și evadările prin ferestre și uși rabatante ori culisante (ce întrerup prin culoare și funcțional spațiul ce capătă pe rând aspect de instituție medicală ori locuință a soților Helmer, cu biroul lui Torvald cu tot! și acces către curte), ce țin captive energia și mintea Norei dincoace de transparența unei deschideri negre tip-ecran prin care sunt pregătite ocheade către interioare/exterioare (fizice ori sufletești) la care nu avem acces, luminate inteligent spre a crea senzația de transmisiune live a unor emoții dintr-un reality show care ne îngăduie curiozitatea pentru acțiunile ce se creează în tip real sub nasul nostru și caută să susțină nevoia Norei de a se conecta cu piesa din care se revendică și cu restul lumii, în timp ce ea se plimbă conștiincioasă printre ramele fotografiilor cu amintiri de famile pe care le permit toate aceste deschideri (excelentă metafora copiilor-păpuși, închiși în nișele din pereții pinacotecii cu secrete de familie, cărora le împarte frenetic cadourile de Crăciun și ciocolata într-un tur-delir al împlinirii sentimentului de datorie).
Practic un arsenal cu dublu efect care asigură real/imaginarul unor suflete chinuite, cătând să facă doi din unu și unu din doi pe acest alb-zero, ce se cere așternut cu grijă sub corpurile lor materiale spre a nu tulbura și a nu distrage jocul păpușii ce va fi închisă aici, o excelentă Nora Irina Movilă, ludică, veselă, energică și foarte expresivă, bine antrenată și fermecător mișcată în scenă de coregrafa Ioana Marchidan (care-i desenează coregrafic și relațiile afective cu ceilalți!), o femeie răzvrătită și (re)trezită în chip atât de rafinat că nu lasă loc nicio clipă melodramei, condamată la joaca neastâmpărată cu propriile gânduri și cu cele ale altor păpuși, care-i asigură maternalul și îngrijirea medicală deopotrivă.
O păpușă dansatoare cu rochiță albastră și râs molipsitor, fragilă și puternică în același timp, care sare naiv-conștient de pe o margine pe alta a fiecărei prăpăstii deschisă în feminitatea ei și refugiată chibzuit în sine (excelent construiește Irina Movillă relațiile cu fiecare partener de scenă, schimbându-și total energia spre a le îmbrăca generos cu autentic, reconstruind parcă din amintiri experiențele traumatice trăite de Nora cu fiecare dintre personajele care i-au populat proximitatea). Un salon curat pentru ciripitul unei privighetori de colivie, o veveriță zburdalnică prinsă între sforile aceluiași păpușar care-i desenează atent ghinde, mereu la îndemână, spre a nu se lăsa ispitită de promisiunile ce se pot așterne dincolo de marginile pădurii în care și-au săpat luminiș și în care o manevrează după bunul său plac. O femeie prinsă în căsnicia cu un bărbat convins că i se cuvine controlul absolut asupra minții, inimii și trupului ei, cu care este datoare să genereze fără întrerupere fotografii de familie fericită, numai bune să se poată făli în lume și să-și asigure reputația, reducând-o la condiția de soție și de mamă iubitoare a celor trei copii ai lor. O păpușă ce vrea să scape din închisoarea mentală în care a fost prinsă și în care-și urlă preaplinul (vărsat într-un moment de apogeu în scurta scenă a monologului rock în care dă drumul la înjurături!). O femeie banc-notă dintr-un comentariu de subsol al socialului de sfârșit de secol XIX, care și-a sacrificat în umbră liniștea și moralitatea spre a le păstra intacte pe cele ale soțului ei care-i datorează, fără măcar să știe, viața.
Plătită acum în rate, cu dobândă, termene și scadențe nemiloase pentru a-i păstra demnitatea lui de bărbat și proaspăt director de bancă, asigurată cu responsabilitate față de personajul lui Ibsen și răbdare față de propunerea regizorală de un impozant Ioan Andrei Ionescu, într-un joc elaborat în care-și dozează cu efect mișcarea, gestualul, rostirea și mai ales abținerile de toate felurile (actorul reușește să-l îmbrace pe Torvald Helmer cu un strat adițional de masculin și responsabilitate, îndulcindu-i pornirile egoiste, excelent controlate în această convenție, cu o armură de protecție suplimentară, pusă în slujba soției și familiei lui, pe care o presupune grija față de boala femeii instituționalizate, cu mințile rătăcite, căreia caută să-i asigure confortul afectiv în prezent în timp ce se joacă pe sine în amintirile ei).
Moral și justițiar prin natura profesiei sale și mai ales a trecutului lui avocățesc (prin vocea lui sunt făcute, cu referire la Krogstad, remarcile cele mai importante în monologul cu dublu tăiș despre măștile sociale pe care sunt nevoiți să le poarte oamenii cu conștiința culpabiltății, ce pot contamina prin minciunile lor întreaga viață de familie, avertizând că prefăcătoria zilnică poate deveni ticăloșie atunci când este întreținută în preajma copiilor), perfect stăpân pe ambele situații, el funcționează ca un trigger pentru conștientizările (sau rătăcirile, de multe ori intenționate, ale) Norei, un element necesar pentru a asigura trauma la vedere alimentând-o cu iubire învățată (de la adăpostul siguranței unui legământ ce are la bază contractul social) și a declanșa mecanismul emoțional de emancipare al Norei, provocând-o să se miște, să funcționeze, să se apere și în cele din urmă chiar să se salveze.
Cu același joc dublu este binecuvântat și doctorul Rank al unui jovial Mihai Munteniță, la rândul lui îmblânzit pentru a-i asigura Norei consonanțele cognitive necesare procesului de vindecare, atât în calitate de prieten și tovarăș de joacă în ale vieții cât și în calitate de medic curant (excelent coboară în ludicul Norei, căreia îi ține mereu ghiduș și binevoitor isonul într-o complicitate plăcută a fragilității și vulnerabilităților personajelor lor care-și atenuează prin această însoțeală tonurile aspre, urmărind îndeaproape și evoluția psiho-emoțională a dramaticului cu care se operează pentru a clădi încrederea de care are nevoie în observațiile lui medicale asupra pacientei), învârtindu-se cu mai multă detașare decât ar avea poate nevoie personajul lui în jurul verdictului necruțător cu care-i sunt amenințate sănătatea și viața, bagatelizate în acest construct și expediate către cutia de scrisori a istoriei dramatice dimpreună cu celelalte glume pe care Dumnezeu le-a pregătit umanității pentru a-și asigura calea mântuirii.
Personaje fără soluții în căutarea unui sentiment care nu mai există, supravegheate (de doctorii bine mișcați în scenă și atent ghidați pentru a decupa tablouri și simboluri teatrale de Bianca Marinescu, Geo Vișan și Robert Herea, care asigură și prezențele copiilor Norei) ori aruncate printre personaje aflate la polul opus al aceleiași suferințe, tratate și deja vindecate în cabinete de terapie (avocatul Krogstad încredințat lui Șerban Pavlu și Christine Linde a Amaliei Ciolan), bine lucrate de antrenori în dezvoltarea personală pentru a disimula orice tulburare a afectivului care le-ar putea scoate la suprafață vulnerabilitățile prin gesturi, rostire și priviri, atent controlate într-un registru arogant-glacial, cu sufletele împietrite în dureri mai vechi.
Și ei umblă precaut, cu minciuna la vedere, să nu carecumva să dea de gol toată nevoia lor de adevăr, atât de bine reprimată și încă înăbușită de fiecare dintre ei încât nu mai lasă să răzbată către lume nicio fărâmă din iubirea veche care i-a legat odată, astăzi doi naufragiați pe două epave diferite căutând o cârmă comună pentru același eșec căruia i-ar putea recupera rămășițele pentru a repara trecutul și a naviga împreună către viitor. În timp ce își aduc fiecare aportul dramatic la nefericirile Norei, provocând-o din colțuri diferite ale ringului de luptă pe care sunt nevoiți să-l împartă. Șerban Pavlu este un Krogstad încrâncenat și nemilos care-și apără fără niciun scrupul (șantajând-o disperat pe Nora prin vechiul compromis pe care l-au agreat departe de ochii tuturor) poziția în banca ce a încăput pe mâinile lui Torvald, post pentru care a ajuns să lupte chiar cu iubita lui din tinerețe, această surprinzătoare Christine Linde sosită parcă din viitor să ducă nava prezentului pe o orbită mai prietenoasă.
Veche prietenă a Norei revenită în peisaj după o lipsă de zece ani în care și-a consumat căsnicia și și-a îngropat soțul și mama, Christine este condusă de Amalia Ciolan cu mână de fier, neîngăduindu-i niciun zâmbet, nicio grimasă, nicio fisură în zidul pe care l-a construit după turnul în care a fost silită să se adăpostească. Stăpână pe sine, glacială și impecabil controlată la fiecare apariție, ea este expresia desăvârșită a compromisurilor pe care sunt nevoite să le facă sufletele pentru a asigura confortul celorlalți (împietrită pentru totdeauna poate din clipa în care s-a simțit datoare să șteargă din inima celui iubit tot ce simțea pentru ea ca să-l părăsească așa cum se cuvine, într-un moment de disperare în care nu a avut de ales și în care caută azi un scop pentru care să lupte în continuare). Riscând să se recupereze pe sine într-un portret din care au fost șterse pentru totdeauna urmele divinului feminin, avertizându-ne asupra pericolului cu care ne amenință viitorul.
Doar ludicul Norei mai poate salva minți atât de rătăcite de calea iubirii, aprinzând ultimul licăr de speranță în păienjenișul coșmarului patriarhal întins prin universul întunecat și rece încăput aici, între pereții albi care-și dezvăluie cărămizile ușilor și ferestrelor zidite ce o amenință cu eternitatea, țindu-i departe accesul către o lume care și căreia i-a greșit, pregătindu-i păpușii un tulle alb/roz pentru strigătul de ajutor din momentul artistic ce are să-i marcheze, peste fix treizeci și una de ore, ieșirea din scenă. Și din ramele tuturor fotografiilor de Crăciun, dispărând în așternuturi (!) și lăsând în urmă golul salonului alb din inima lui Torvald și a tuturor bărbaților care și-au forțat superputerea, revenind în tablou în rama unei femei puternice și elegante pictată de un alt pictor, vindecată de alb și albastru, numai bună de așezat pe peretele de răsărit de femeia din zilele noastre căreia i-a deschis calea către vindecare.
Whatever happened to you.
„Nora” de Henrik Ibsen Traducere: Radu Polizu-Micșunești, Florin Murgescu și Chris Simion – Mercurian
Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti, Sala Atelier
Regie: Chris Simion – Mercurian
Adaptare: Chris Simion – Mercurian
Scenografie: Maria Miu
Coregrafie: Ioana Marchidan
Muzica originală: Călin Țopa
Lighting design: Alin Popa
Video design: Constantin Șimon
Regia tehnică: Silviu Negulete, Iulian Bălan
Sufleor: Camelia Moise
Foto: Florin Ghioca
DISTRIBUȚIA:
Nora: Irina Movilă
Torvald Helmer: Ioan Andrei Ionescu
Avocatul Krogstad: Șerban Pavlu
Christine Linde: Amalia Ciolan
Doctorul Rank: Mihai Munteniță
Copii / Doctori: Bianca Marinescu, Geo Vișan, Robert Herea
Durata: 2 h, fără pauză
Proiectul G53 SENS UNIC este co-finanțat de Ministerul Culturii.
Parteneri ai proiectului: ARCUB, Garanti Bank, Aqua Carpatica, CBRE, Lemon
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment