Viața privită de pe coridoarele vieții.
Din penumbra tuturor clipelor de viață pe care le-ar putea trăi în lumina policandrelor o fetiță dacă n-ar fi atât de ocupată să se ascundă. De mama, de tata, de bunica, de doamna doctor, de toți bărbații pe care are să-i iubească, de propriile frici, de căderi, de julituri, de eșecuri, de amintiri pe care și-ar dori să le uite sau de vise în care a fost nevoită să se refugieze căutând un acasă. Fugind de un acasă-labirint, care și-a întins amenințător culoarele penumbrelor pentru fricile și traumele fetiței în continuă alergare, adăugând locativelor în care a fost domiciliată anexe pentru depozitarea fetiței-obiect, de care adulții s-au folosit prea rar ca să i se cuvină o cameră doar a ei.
O fetiță cu destin de subsol pe care o palmă lipită nemilos de obraz o va arunca direct în mansarda unei femei de succes. O femeie care dă bună ziua la timpul cuvenit, urcând treaptă după treaptă în lumina candelabrelor ce inundă holurile generoase ale bucuriei de a fi către living-ul luxos al unei vieți de familie fericită, cu fetițe și băieței la vedere care vor povesti într-o zi altor copii despre debaraua fetiței ce le-a dăruit această viață pe fotoliile din centrul universului ei, condamnându-i să repare cu iubire tot întunericul de prin debarale.
O fetiță cu destin de subsol care a avut curajul să iasă din nota de subsol în care putea fi împinsă de evenimențialul din propria poveste dramatică, acum împlinită teatral.
„Fetița din Debara”, one-woman show-ul Oanei Jindiceanu după propriul text dramatic (o monodramă scrisă în cadrul atelierului de dramaturgie coordonat de Mimi Brănescu la Centrul Cultural Ion Sava (TNB), recent publicată alături de alte câteva piese ale acestui laborator de creație), montat de Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru la Teatrul de Artă București, este un spectacol-îmbrățișare. Pentru noi, toți ăștia neținuți în brațe. Un text dramatic de inspirație autobiografică, ca un semnal de alarmă adus la urechea călătorilor din vagoanele de trezit și tălmăcit pentru suflețelele adunate la ceas de poveste la gura sobei în chip de balaur, îmbrăcat cu cele mai gingașe dantelării narative ca să treacă drept elefant și să fie adus în sufragerie între porțelanurile familiei. Cătând să prevină cioburile din spargerile viitoare.
Un spectacol-confesiune, a cărui forță rezidă în puterea de adevăr și recognoscibil pe care Oana Jindiceanu reușește să le transmită cu maximum de asumare și responsabilitate. Și cu mult talent. O emoție vie, care arde ca o flacără în soba poveștilor lumii, dansându-și valsul efemer pe fețișoarele luminate întrerupt prin micuța ei ușă, cu ochișorii larg deschiși să privească atent către întunericul din propriul înlăuntru, nădăjduind la fărâma lor de eternitate.
„Teatrul e ca-n viață” auzim de multe ori, iar viața bate filmul. Nu cred că există loc mai potrivit pentru o astfel de poveste decât o sală micuță și întunecată precum cea a Teatrului de Artă, în care auzi fiecare respirație de după fiecare oftat al acestei fetițe, făcându-te să oftezi și tu odată cu ea. O mărturisire de credință care și-ar pierde cu siguranță substanța în fața camerelor sau în lumina vreunui mare reflector ce i-ar nimici suspinul. Și dorul.
„Mi-e dor de cineva, dar nu știu exact de cine. ”…
Așa arată cea mai importantă frază despre neiubire a celor neținuți în brațe. Adusă pe scândura scenei de un suflet pe tavă, prezentat cu mult umor și foarte multă auto-ironie în umanul gol, fără artificii vizuale și arabescuri din buric. Doar cu cele necesare să-i împlinească grijuliu emoționalul pe care se pune lumina în tot acest negru, împărțind în cretă rolurile și geografia spațiului imaginar ale unei fetițe ascunse după ușa albastră, cât să le fixeze pe harta unui afectiv bogat și iscoditor, în care Oana Jindiceanu intră de multe ori cu bocancii pentru a ieși mai apoi de acolo în vârful poantelor să execute cele mai suave mișcări de balet ale sufletului ei.
Concentrat pe rostire și priviri, jocul ei prin hățișurile memoriale se învârte ghiduș în jurul momentelor și personajelor care i-au marcat traumatic existența și i-au oferit prilejul de a sonda adânc prin istoria personală (uman și profesional) după toate nevoile ei de îmbrățișare (dar au și sădit semințele iubirii necesare vindecării lor), punctând dificultățile de înțelegere, de relaționare, de concentrare și de apărare ale fetiței, dar și stările schimbătoare pe drumul provocărilor din devenirea ei de femeie și de actriță, cu toate neajunsurile de gen, care s-au îmbibat cu tristețe, vinovăție, îngrijorare, frică, revoltă și resemnare, trecând prin episoade de ostilitate sau chiar violență față de cei din jur, ajungând până la gânduri de suicid sau autovătămare prin tot felul de exagerări socotite salvatoare. Și din care și-a extras iscusit esența dramatică pentru cele mai tăioase ori cele mai candide replici, pregătite pentru locurile în care se simte cel mai aproape de Dumnezeu, strecurate în retorica dramatică printre câteva versuri ale lui François Villon (cusute la vedere cu ceva fraze muzicale din ritmurile tinereții) cu care are să-i fie fixată dorința pe scândura scenei, ori numai coregrafic printre indicațiile stewardesei dintr-o soluție de salvare imaginară a altui narativ (în caz că apare vreo problemă cu zborul la care ne-a invitat și vom fi aruncați cu toții în afara aeronavei…) din drumul ei către înaltul Cerului, dând fermecător glas profesiunii ei de actriță. Fără limbi scoase, fără degete înfipte-n ochi, fără palme lipite de obrajii călăilor, fără lacrimi melodramatice și, mai ales, fără pic de resentiment. Cu exact atâtea intransigențe de câte e nevoie spre a fixa povestea în memoria spectatorului, fâcându-l să răscolească în străfundurile lui după propriul copil interior, pe care să-l aducă la lumină și să-l mângâie cu multă căldură în fața fetiței ca să se vindece împreună de orice debara.
Și să urce de mână către mansarda de unde vor privi triumfători în lumina de sus, împreună cu alți copii cu destin de subsol deveniți și ei note de subsol în propriile povești dramatice, chemați în sfârșit să-și joace rolul principal în viețile lor, pe acoperișul lumii din subsolul (!) unui teatru.
Pentru că toți avem nevoie de iubire.
Frumos.
„Fetița din Debara” de Oana Jindiceanu
Teatrul de Artă București
one-woman show cu Oana Jindiceanu
Regia: Andreea Grămoșteanu și Alexandru Unguru
Scenografia: Andrei Jindiceanu
Coregrafia: Selina Colceru
Vârsta recomandată 16+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment