Nevoia noastră de iubire.
Prinsă după lanțuri în pieptul de oțel care-și antrenează cu atenție mușchii pentru a se elibera din strânsoare, ca să nu lase privirilor curioase șansa de a privi direct în inima sângerândă ce refuză să plângă înăuntru, mulțumindu-se cu aplauzele smulse pentru reprezentații cu public lipsite de orice fel de măreție.
„Repetiția de seară”, spectacolul lui Alexandru P. Rusu după textul lui Kiss Csaba, care tocmai a avut avanpremiera la Teatrul Apropo, învârte deștept culisele teatrului în jurul filmului „La strada” din 1954 al lui Federico Fellini.
Pelicula italiană e doar un pretext pentru a vorbi despre condiția și profesiunea de credință a actorului, despre munca lui cu sine însuși și cu celălalt, despre actul creației în general, așa cum se zămislește el în culise până să fie împins în lumina oricăror reflectoare, după ce experiențele umane aduse laolaltă din laboratoarele realităților fiecăruia dintre cei implicați se ciocnesc violent în atelierul teatral, la toate nivelurile, pentru a se preschimba împreună într-o ficțiune numai bună de crezut pentru a deveni realitatea tuturor.
„La strada” nu este însă un pretext oarecare, e un excelent exercițiu de imaginație (care poate funcționa minunat indiferent de vârsta și pregătirea celui ce se întâlnește cu textul, învârtindu-se explicit în jurul unei scene precise, suficient definite pentru cunoscătorii sau necunoscătorii citatelor cinematografice) răstălmăcit de dramaturg într-un foarte suculent corp narativ, îmbibat de simbolurile unei epoci de aur în expresia actorilor (ieșiți din filmul mut și împinși reținut de marii regizori ai vremii către discurs explicit ajutat de cuvinte, încă foarte concentrat pe mimică și gestică), aduse abil într-un contemporan logoreic, supramentalizat, superanalitic și ultradiscursiv lingvistic deopotrivă (în ciuda ascensiunii vizualului), pentru a propune un delicios preparat dramatic, plin de idei de arome, extrem de ofertant pentru regizorul care se încumetă să-l gătească, să-i dea un gust unic și să-i facă platingul pentru ca el să fie servit și degustat cum se cuvine la un festin teatral, după ce a înfipt priceput în el ustensilele propriei creații.
Rezultatul lui Alexandru P. Rusu e un regal pentru simțuri, inimă și minte, un mic spectacol mare, de neratat în stagiunea/stagiunile care urmează (îi prevăd viață lungă), un produs teatral fermecător în care umorul (folosit în multe feluri) e la ordinea fiecărei secunde, asigurând un spectacol tonic și candid deopotrivă, în care cei doi actori, Claudia Moroșanu și Liviu Cheloiu, performează la superlativ, sudând sub ochii noștri un cuplu verosimil, solid, care beneficiază din plin de rezervele de energie, forță și ingeniozitate ale fiecăruia dintre ei.
Ironia, autoironia și sarcasmul se înșurubează fascinant pe axul central al unui mecanism aparent simplu, care învârte cu precizie foarte multele elemente din care este împletită țesătura dramatică, descompusă teatral prin câteva trucuri simple, de foarte mare efect. Costumele și recuzita Alexandrei Budianu fixează pertinent simbolurile de sorginte cinematografică, integrând cu ușurință convenția teatrală – repetiția – prin care regizorul așează inteligent obiectele și gesturile dezordonate la îndemâna celor doi, numai bune pentru a-și susține firesc replicile, fără niciun fel de redundanță, ajutându-se de doar câteva cadre din celebra peliculă, mizând inspirat pe efectul produs de elementele de scenografie care definesc pertinent spațiul de repetiție / cabina actorului, în special oglinzile și draperiile transparente folosite întru delimitare și (re)descoperiri, îmbrăcate fermecător în acustica unei simfonii a nostalgiei și pierderilor de toate felurile care însoțesc muzical textul rostit (foarte bună coloană sonoră asigurată de Dani Ionescu și Diana Cartianu!), recuperat în mici bucurii ce le mângâie personajelor orgoliile rănite (pe rând sau împreună).
Pentru că „Repetiția de seară” este esențial un spectacol al îmblânzirii orgoliilor, al unei mărturisiri de credință, al invitației la lupta cu pustiul lăuntric al actorului în toată splendoarea nevoii lui de (auto)definire, de vizibilitate și validare publică, de evaluare a costurilor personale cu care obține expresivitatea de care au nevoie personajele ce-i sunt încredințate, dar și de stabilire a prețului faimei pe care o poate atinge după mii și mii de ore de trudă și care poate funcționa ca o sabie cu două tăișuri, intrând la fel de adânc în cea mai dulce popularitate și cea mai crâncenă singurătate de pe cele două fețe ale monedei gloriei pe care soarta le-o aruncă în aer încercând să le definească hazardul (inspirat invocat cazul Mariei Callas).
Spectacolul intră cu bocancii (Liviu Cheloiu în forță) actorului-profesor direct în subiectul delicat al condiției artistului la care doar aspiră o studentă la actorie (ingenua și dulcea Claudia Moroșanu), permițând din start o negociere unu la unu a relației de scenă între cei doi actori cu/și personajele lor, printr-o amușinare încântătoare care-i aduce destul de repede la un numitor comun, replicând în scenă sindromul Stockholm din pelicula felliniană, prelungit abil de narativul dramaturgului în relația dintre eroii piesei, cu care se identifică și de care se detașează fiecare cu o lejeritate uluitoare. Comentariul dramatic le permite acestor Zampanò și Gelsomina multiple intrări/ieșiri în/din pieile personajelor lor, prin care urmăresc un proces fin și complicat de somatizare și asumare a destinelor lor artistice, dar și de confesiune, de dezbatere demonstrativă și alchimizare a mizerei lor condiții de parteneri de scenă la începutul începuturilor unor repetiții la ideea unui spectacol (încă nenegociat cu terți) în care un monstru sacru al scenei se întâlnește cu o debutantă, într-o atmosferă generală de intimitate și intimidare la marginea spațiului de joc și de joacă ce permite multiple straturi de improvizație, asigurând decisiv verosimilul întregului spectacol.
Negocierile se produc concomitent pe mai multe planuri (psihologic, filosofic, profesional, emoțional, erotic, ideatic), perfect controlate și susținute savuros de fiecare dintre ei din colțuri opuse ale ringului pe care-și antrenează în fiece luptă viziunile proprii pentru a câștiga împreună războiul (cu sine, cu celălalt, cu Fellini, cu Giulietta Masina, cu Anthony Quinn, cu teatrul, cu spectatorul), plimbate inteligent pe axe complementare pe care construiesc solid, așezându-se într-un capăt și în celălalt al graficului plauzibilului, căruia îi caută mereu mijlocul și îi asigură de fiecare dată întâlnirea (cinematografic/teatral, masculin/feminin, agresiv/pasiv, matur/tânăr, dascăl/elev, vedetă/ageamiu). Un dans plăcut și amuzant al ideilor cele mai serioase plimbate către desăvârșire prin ambiguitate, bagatelizare și obscen (mai ales la nivel de limbaj, excelent dozat cât să permită înjurături dulci, absolut necesare pentru detensionări dramatice în cele mai importante scene), în care fiecare dintre ei încearcă să obțină puterea, nu atât pentru a-l supune pe celălalt, ci pentru a se convinge pe el însuși de adevărul pe care-l are de prezentat și care poate asigura calitate superioară propriului act artistic. Obținând maximum (pentru sine și împreună) la fiecare confruntare. Claudia Moroșanu strălucește printr-o fragilitate aproape naivă, pe care o construiește meticulos pe tot parcursul spectacolului la nivel de rostire, gestică și mișcare prin scenă, o prezență de poezie care alunecă misterios și cuceritor prin tot spațiul de joc, explodând fascinant în cele mai neașteptate scene de forță, în timp ce Liviu Cheloiu este puternic, superior și ciufut, impunându-se autoritar încă de la început în chip de macho, un bărbat impozant cu accente narcisice, atrăgător și distant cum îi șade bine unei vedete unsă cu toate alifiile (speriat el însuși uneori de propriile derapaje, excelente replierile zgomotoase din situațiile penible ce-i pot compromite reputația), cu frază categorică și gesturi atent elaborate între impulsivitate și isterie, smulse apoi din cea mai mare încrâncenare și împinse chibzuit către suav și cochetărie inocentă în căutarea echilibrului. Un echilibru fragil în care grobianismul lui se lovește fascinant de delicatețea ei, molipsindu-se unul pe altul de toate felurile de iubire, cu toată forța contrariilor care se resping și se atrag totodată magnetic, reușind să se întâlnească minunat unul în celălalt în schimburi rapide de prim-plan, negociind neîncetat raporturile de forță și definind esențial umanul prin care-și oferă elegant unul altuia luminile rampei până la identificarea cu personajul, până la identificarea cu sine.
Într-un spectacol captivant despre iubire. Despre blândețe, generozitate și dăruire, despre întuneric și lumină, despre suferință, durere și trădare, despre așteptare și răbdare, despre singurătate și despre frumusețea tristeții.
Dar mai ales un spectacol despre descătușare, plimbată în viteză pe o motocicletă veche gonind peste decenii spre o piață publică de la periferia unui oraș în așteptare.
De spectacole în care se rup lanțurile.
„Repetiția de seară” de Kiss Csaba
Teatrul Apropo
Regia: Alexandru P. Rusu
Traducerea: Susana Vlaicu și George Volceanov
Scenografia și costumele: Alexandra Budianu
Coloană sonoră: Dani Ionescu și Diana Cartianu
Grafica: Maria Moloșniuc
Foto: Maria Moloșniuc
DISTRIBUȚIA:
Ea: Claudia Moroșanu
El: Liviu Cheloiu
Durata: 1h 30m
Producție a Teatrul Apropo, realizată în cadrul programului cultural multianual Culor de PIPER-A, cofinanțat de Administraţia Fondului Cultural Naţional, AFCN.
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitea beneficiarului finanțării.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment