Aritmii.
Un mușchi teatral-cardiac se contractă disonant în câteva piepturi azvârlite în scenă în căutare de întreg nesincron. Năzuind parcă anume să-și dezacordeze instrumentele întru o lipsă cvasitotală de armonie cu care să-ți atragă atenția asupra fiecăruia dintre ele până-ți găsești locul cuvenit în această stridentă respirație generală, propusă în uvertură de ciudata orchestră ce se pregătește pentru un concert inedit despre dragoste.
Îl vei găsi în cele din urmă, dar mai întâi trebuie să treci un anume prag de excitare nervoasă cu care este dinadins fezandată spre a putea fi digerată suita neobișnuită de cinci partituri teatrale după povestirile lui Cehov, aduse împreună în „Dragoste” sub arcușul regizorilor Andrei și Andreea Grosu, trecut iscusit prin mâna lui Mihai Dobre pe deasupra coardelor atent întinse de marele dramaturg rus în povestirile sale peste cutiile de rezonanță ale unor suflete rătăcite ce și-au găsit marginile rupte în personajele întrupate de actorii Teatrului „Anton Pann”din Râmnicu Vâlcea.
Încercând să explice cât se poate de simplu cel mai profund sentiment ce i-a fost încredințat omului. Ca să se bucure, să se mire, să se îndoiască, să se confirme, să se împlinească, să-l caute și mai ales să-l găsească pe Dumnezeu. E golul cu care ne naștem anume ca să fie umplut. Și de care învățăm să ne lăsăm locuiți toată viața, în timp ce căutăm să-l mobilăm cum putem mai bine, fără să știm niciodată care-i e prea-puținul, optimul, îndeajunsul, întregul, destulul. Se aglomerează cu suferințe, chinuri și dureri ce se strecoară înăuntru printre zâmbete, îmbujorări și lacrimi de fericire și se cere apoi îmblânzit și alinat cu aceleași bătăi de inimă ce le-a permis să intre și să se cuibărească adânc în așternuturile curate ale sufletului, martori tăcuți la fiecare maculare rămași să valideze ecoul deșertului după fiorii trecerilor zgomotoase ale celor mai nobile simțăminte.
Din care rămâne în cele din urmă dragostea adevărată, necondiționată, uneori lucidă, dragostea dezbrăcată de patetic și de zorzoane emoționale, dragostea-adâncă cu toate dezacordurile ei delicioase și contrastele cu care hrănește iluzoriul tuturor îndrăgostiților în căutare de adevăr și simțire a inimii, lovindu-se zgomotos de zidurile indiferenței, egoismului, neîmpărtășirii, frustrărilor, rutinei, nepotrivirilor, imposibilului sau fatalităților de orice fel cu care-și pecetluiește adeseori neîmplinirea crescându-și valoarea (fie și numai literar, dramatic ori teatral).
Personal l-am iubit pe Cehov povestitorul mai mult decât pe marele dramaturg. Am iubit libertatea pe care ne-a lăsat-o întru interpretare, onestitatea absolută din toate scrierile lui scurte, nedidactice dar cu pildă inclusă, ce lasă mereu deschisă ușa către un zâmbet trist sau amar al recognoscibilului. Mai ales în legătură cu incapacitatea noastră de a iubi sau a ne lăsa iubiți, cu inadecvarea noastră la lume pe măsură ce o studiem mai bine și pretindem că începem să o înțelegem.
Ce au reușit Andrei și Andreea Grosu în acest spectacol este să surprindă exact acest frust cehovian în abordarea dragostei (cu astfel de șlefuiri, deloc intruzive, povestirile lui Cehov ar putea fi folosite azi pe canapeluța specialiștilor în psihologie umană pentru vindecarea rănilor emoționale), vorbind pe șleau (mai degrabă demonstrând regizoral la nivel analitic-discursiv) despre neputința oamenilor de a iubi ori numai de a-și exprima iubirea, identificând situații și motive care macină în taină și explodează în momente de preaplin suflete, momente pe care le explorează teatral la maximă intensitate în clipele de automărturisire (este mai degrabă un spectacol dialog între monologurile interioare ale personajelor) sau de ciocnire violentă în urma unor firave sau insolite declarări ale sentimentelor, ce nu și-au pierdut forța după un secol și ceva de la scriere și pe care vizionarul Cehov le-a trecut în revistă fără a ține cont de pudorile și tabuurile vremii.
Este și cazul celor cinci povestiri dramatizate de Andrei și Andreea Grosu („Două scandaluri”, „El și ea”, „Verocika”, „Drama” și „Volodea”) din care cuplul de regizori au decupat atent dragostea dintre două suflete luate câte două (!), analizând-o la momentul ciocnirii între interpretările individuale, renunțând la descriptiv și la personajele de prisos, transformând descrierile de personaj în monologuri sau chiar în dialog între îndrăgostiți, căutând să regleze sentimentul din interacțiunea între cei doi subiecți expuși sentimentului de dragoste. Scoaterea din context duce parcă mai departe intențiile lui Cehov de a zugrăvi neputința omului în fața unui sentiment copleșitor care îl poate pune sub pericolul depersonalizării, zugrăvind o criză universală identitar-umană ce traversează niște oameni care simt deodată în piept, fără voia lor, ceva ce poate semăna a dragoste. Este un spectacol al sufletelor măcinate la foc mic într-un regal al sfielii nerostite/nearătate ca stare de fapt, un spectacol-subtext în care dragostea țâșnește aproape firesc din cele mai neobișnuite colțuri, un spectacol-atingere în care retoricul, învârtit inteligent de actori în jurul îndoielii, e în mintea personajelor, în timp ce la vedere aluzivul e rege, un spectacol al fâstâcelii ideatice așa cum o recunoaștem din propriile experiențe emoționale trecute prin malaxoarele supragândirii care ne împiedică de cele mai multe ori acțiunea și ne aduce pierderea dragostei, și, cel mai important, un spectacol al lipsei oricărui fel de stridență desprinsă cu grijă din hărmălaia inițială (care devine pe parcurs un comentariu tot mai evident la adresa distorsiunilor și particularităților unui sentiment privit din perspectiva unor indivizi ce experimentează în chip diferit dragostea).
Prima dramatizare devine astfel un pretext potrivit pentru întâmpinare, fixarea cadrului și stabilirea tonului general și un prilej pentru cei opt instrumentiști să-și evidențieze și să-și desprindă mai apoi partiturile disonante ce le sunt încredințate în orchestra interpretărilor acestei ciudate simfonii a dragostei în celelalte povestiri, zugrăvite într-un soi de vid spațial și temporal (interesante opțiunile de cromatică și ecleraj) care se lasă îmbibat, deloc explicit, de atmosfera de epocă veche rusească (parcă simți aroma de ceai pregătit pe o terasă în culise unde actorii se adună în jurul samovarului înainte de fiecare intrare în scenă – ajută la imprimarea acestei senzații cele câteva scene care fixează tablouri de grup în cadrul ușii deschise pe peretele alb din fundal) printre coardele ciupite ghiduș (!) pe alocuri, deși tema muzicală rămâne una contemporană, numai bună de odihnit pe cele câteva piese de mobilier simplu tip Ikea.
„Două scandaluri”, prima dragoste. Ca și prima clătită, cu cocoloș… (!) Din colțuri opuse ale unui ring afectiv de luptă, cei doi protagoniști își înfruntă violent sentimentele. Corista roșcată din rândul al treilea (ingenua și zvăpăiata Réka Szász) experimentează revolta primilor fiori ai unei iubiri pure, idolatre, vag împărtășită, pentru un dirijor ciufut și intransigent, prea dur cu sine însuși ca să-și arate sentimentele (Alexandru Beteringhe, paznicul și îndrumătorul dizarmoniei generale din debutul spectacolului), care o ceartă zgomotos la repetiții în timp ce ea nu încetează să-i studieze cu înflăcărare chipul și gesturile, lăsându-l să-i domine gândurile și simțirile, iubindu-l parcă din ce în ce mai mult pe măsură ce el o jignește și o disprețuiește tot mai vocal. Din scurta și intensa poveste de dragoste dintre cei doi, flancată de două scandaluri ce-i vor pune sub lupa publicului, regizorii au extras intensitatea din jocurile atașamentului și respingerii, concentrate în monologurile paralele ale celor doi actori suprapuse asimetric, prin care dereglează la vedere dragostea lor desincronizată și inegală.
O furie reciprocă a unor oameni ce se iubesc separat până la epuizare, care te pregătește pentru resemnarea lucidă din cea de-a doua dramatizare, în care Kostas Mincu, simpaticul amfitrion-povestitor-comentator al acestui spectacol și personajul principal în această pledoarie la împăcarea cu dragostea-compromis, ne introduce ca într-o galerie specială a unui muzeu al dragostei, studiindu-i îndeaproape exponatele pe care ni le prezintă cu mirare și sarcasm. „El și ea”. Codrin Boldea și Bianca Cuculici, care dau ingenios viață, cu aproape ură, portretului celuilalt, inventariindu-și reciproc nenumăratele defecte pe care și le identifică și printre care navighează cu atenție, agățându-se fiecare de câte o calitate esențială a celuilalt prin care justifică acest ciudat împreună. Un cuplu care a supraviețuit în ciuda tuturor nepotrivirilor și conștientizărilor de ambele părți, ea o artistă vestită, el soț-administrator al carierei și averii ei, doi semnatari aproape politicoși ai unui contract social confortabil din care fiecare are de câștigat în ochii lumii și în care se complac fără să năzuiască la ceva mai bun.
Poate într-o epocă în care cu greu se găsește curajul de a experimenta dragostea curată, așa cum se arată ea în cea mai candidă dintre cele cinci povești („Verocika”), ce-i are ca protagoniști pe Cosmin Teodor Pană și Rusalina Bona. Cei doi rostogolesc nerostitul printre gesturi stângace și reținute, pline de poezie și de sens, care le dezvăluie stânjeneala neprihănitului și abstinenței controlate, descoperind împreună sentimente care nu știau că există, amușinându-se cu mirare tristă și curiozitate năstrușnică în timp ce-și ciocnesc zgomotos definițiile (dragostea-concept și dragostea-emoție) care declanșează în ea curajul și în el perplexitatea, din toată fâstâceala lor (a unei fetei strecurată subit sub cămașa lui în așteptarea unei clintiri care să-i confirme împărtășirea sentimentului și a unui băiat ce trece neașteptata pățanie prin filtrul rațiunii spre a-și face mea culpa după această memorabilă lipsă de îndrăzneală) urmând să supraviețuiască doar amintirea unei despărțiri sau doar a unui rămas bun.
Însă acel fel de amintire ce poate pune în mișcare mecanismul acestui unic sentiment de rătăcire, cel mai vinovat dintre toate de actul creației, pe care îl aduce în discuție Muraşkina în „Drama” (de această dată efervescenta Bianca Cuculici dă fermecător viață unei tinere dramaturge debutante, introdusă în scenă de Kostas Mincu acum lacheu-martor-povestitor, ce se prezintă precipitat spre a smulge o părere despre piesa proaspăt așternută pe hârtie în casa unui scriitor faimos interpretat de Codrin Boldea în același registru al inexorabilului, un artist plin de sine, sătul de propria faimă până la însingurare și mizantropie, un personaj narcisist, blazat, disperat de îndrăzneala și perseverența agasantei fete în căutarea definiției dragostei).
Această tânără musafiră nepoftită care-și provoacă gazda până la insuportabil în cea mai puternică scenă, în care Andrei și Andreea Grosu sintetizează, după părerea mea, definițiile încercate dragostei pe tot parcursul spectacolului, fără pretenția că ar putea-o găsi vreodată, vorbește fără oprire despre cea mai intensă energie ce i-a fost dată omului (timp în care cei doi se joacă negociativ pentru supremație pe marginea monolgurilor încredințate, proiectându-și cu mult umor neliniștile asupra celuilalt, reușind câteva suprapuneri care fac deliciul publicului), care dă buzna în viața lui și i se vâră în suflet ca un sentiment-produs al unor asociații de idei (susținut prin argumente dramatice și teatrale!) capabil să umple încăperea până la refuz cu dramă stufoasă și sângerândă (!), în care vinovații vor fi în cele din urmă achitați de jurați nevăzuți.
Poate chiar înainte să aibă șansa la un destin literar optimist, cum li s-ar cuveni personajelor care se iubesc pătimaș prin romanele de dragoste în care se caută fără să se regăsească Volodea (Andrei Cătălin, erou credibil într-o intrigă amoroasă în cea din urmă poveste), un tânăr de 17 ani, bolnăvicios, timid și mort de plictiseală care se îndrăgostește de o femeie măritată mult mai în vârstă (ispititoare Rusalina Bona în rolul unei femei perverse, aproape demonică, care-l îmbie s-o curteze și-l îndeamnă să fie bărbat doar ca să râdă mai apoi de naivitatea lui), lăsându-se pentru scurt timp purtat de iluzie înainte de a-și revărsa toată mânia adresată femeii asupra mamei, ce i-a hrănit dintotdeauna sentimentele de nesiguranță și dispreț față de sexul opus și care-i vor pecetlui fatalist destinul.
Punând abrupt capăt acestor finaluri deloc fericite ale poveștilor de dragoste propuse, în care cei opt actori dau viață aproape în șoaptă unor personaje-iubire ce-și caută tiptil locul în rostul și istoria lumii, populând discret scena simplă dominată de alb/negru/bej, fixată în cele câteva obiecte în care personajele își reazemă în lumină caldă locativul diferitelor tipuri de așteptare, împărtășind cu noi intimitatea unui sentiment curat ce încearcă să se salveze de prihană dincoace de urechile curioase ascunse după zidul alb din fundal, cu ușa deschisă vremelnic către neștiuturile întunecate ale lumii, zugrăvind unele dintre cele mai firești relații între oameni care-și negociază doar participarea firească la un afectiv general. Opt instrumentiști în căutarea armoniei unei orchestre ad-hoc, lucrându-și fiecare partitura după note de alții inventate, căutând să-și acordeze în taină inimile la cea mai frumoasă dintre energii, pe care o descoperă din nou și din nou în nevoia lor de a fi ținuți de mână și care se află înăuntrul lor de la prima până la ultima suflare. Un sentiment care se trezește firesc la viață la fiecare vibrație prin care universul își cântă dintotdeauna, fără încetare, simfonia.
Poate că Dumnezeu chiar umple uneori cu dragoste și cu teatru tot ce rămâne gol în noi.
„Dragoste” după A. P. Cehov
Co-producție Teatrul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea și Unteatru
(găzduit de Amfiteatrul TNB, Teatrul Naţional „I. L. Caragiale” Bucureşti)
Regie: Andrei și Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Muzica: Mihai Dobre
Afiș: Ionuț Vișan
În distribuție: Réka Szász, Alexandru Beteringhe, Kostas Mincu, Bianca Cuculici, Codrin Boldea, Rusalina Bona, Cosmin Teodor Pană, Andrei Cătălin
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment