Greșeala și paradisul au uneori ochii verzi.
Au culoarea unor lanuri de tulpini frânte, închise multă vreme după pleoape ce s-au căznit poate să acopere oftaturile prelungi ale petalelor scuturate înainte de vreme, lăsând fără floare dorințele unor orbi neîmplinite vreodată de soare.
Cel puțin așa arată ele într-un fișier pe repeat, ținut de Dumnezeu (sau de vreun înger al vinovăției) cu irisul căscat către lumina verii în care nu s-au mai confundat. Un anotimp de neuitat printre atâtea alte anotimpuri pe care un băiat le-a petrecut încrâncenat alături de (sau doar lângă) mama lui, ca două resturi dintr-o familie ce a ratat fericirea, fără să fi încercat să coloreze vreo clipă privirea goală ori abătută a ochilor ce l-au însoțit absenți, plângând tăcut înăuntru. Tânjind mereu după smaraldul prin care l-ar fi putut vedea și pe el într-o zi, cu care i-ar fi putut zâmbi ori mângâia, măcar din când în când, inima rămasă de atâtea ori în întuneric pe fundul oceanului în care n-au fost în stare să-și întâlnească singurătățile până în ultimul ceas.
„Ochii mamei”, spectacolul montat de Tania Drăghici la Centrul de Teatru Educațional Replika după o dramatizare a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac, este un tur de forță reușit de Vlad Ionuț Popescu prin hățișurile unei relații complicate ale unui tânăr (Aleksy) cu mama sa, pe care a detestat-o ani de zile și pe care proximitatea despărțirii o așează brusc într-o lumină nouă.
Un one man show foarte special, marcat (intenționat?) de auster, rămas aproape în actoria goală (pe un text și el parcă dinadins sărăcit de cele câteva elemente narative pe care și-ar fi putut ridica bogat teatralul) cu care este prins excelent în vine actorul Vlad Ionuț Popescu, energic, flexibil și versatil (atât la nivel de mișcare cât și la nivel de discurs, în care integrează delicios pe alocuri diverse personaje), minunat intrat în pielea eroului căruia îi conferă adevăr și autentic. Un derbeduiaș revoltat la vârsta adolescenței (în anotimpul cu pricina, invocat la vârsta maturității spre care trece des extrem de asumat), certat cu sine și cu lumea, enervant, repulsiv și fermecător, captivant și provocator deopotrivă, care-ți va arcui spinarea și-ți va strânge pumnii încă de la primele replici (misogine!), aceleași cu care ți se va strecura subtil și pe sub piele, pulverizând abil imaginea idealizată a maternului cunoscut (cu care ai fost învățat să defilezi prin lume fără să crâcnești), meritându-și cu prisosință toate descleștările la care te-a făcut părtaș, alungând metodic din afectivul său frici și rușini de care poate te-a eliberat și pe tine, salvându-vă împreună.
O performanță actoricească șlefuită în cele mai mici detalii, cu schimbări bruște de energie și de narativ care-i permit actorului o joacă necontenită cu emoționalul spectatorului, pe care-l prinde ca un păianjen în plasa fermecată pe care i-o țese teatral mai bine de o oră și jumătate cu tot confesionalul lui precipitat (brăzdat de injurii, râsete malefice, strigăte de revoltă și ură, intercalate inteligent cu cele mai suave gesturi și cele mai dulci replici, strecurate printre tăceri stânjenitoare și respirații sacadate), abil pregătit să-i acorde tovărășia, recognoscibilul și familiarul necesar prin care să-l păstreze firesc înăuntru (cum făcea altădată cu familia sora lui Mika!), în timp ce el va face ghiduș nenumărate sărituri peste cordonul ombilical dintre viață și moarte, batjocorit, admirat, tăiat și reînnodat de zeci de ori sub ochii noștri cât să se vadă precis pe firul lui narativ toate traumele prin care i-a fost dat să treacă numai ca să fie sigur că se va replica întocmai (genetico-afectiv!) ca să i se vadă fiecare greșeală.
Cred că asta reușește spectacolul al naibii de bine: un monolog cât un dialog între generații (pe care în primul rând textul extrem de ofertant îl face posibil) pe tema traumelor familiale, al cărui autor, înarmat doar cu o privire pătrunzătoare și o disponibilitate uluitoare către ludic, un scaun, un microfon, o pianină, o cămașă vernil și o pereche de șosete albe de care se descotorosește fericit (!), ne conduce coerent printre rădăcinile tuturor emoțiilor violente din sânul familiei (care-și pun de obicei amprenta pe comportamentele și relațiile noastre adulte), sărind cu pricepere dintr-o tabără în alta, învrăjbind bunele intenții și îmblânzind resentimentele pe care le ciocnește la nesfârșit unele de altele, purtându-ne aproape firesc prin cumplitele momente ale degradării și confruntărilor cu moartea către un deznodământ tragic pe care-l salvează de la propria prăbușire.
Actorul explorează abil abandonul (integrat în chip diferit în afectivul nostru) în toate formele cunoscute (de la ignorare, absență voluntară sau involuntară, despărțire, părăsire, înstrăinare, renunțare, violență fizică sau verbală, boală și moarte, comentate mereu gestual și amendate sarcastic la fiecare replică) din perspectiva diferențelor de gen și de vârstă (mai ales între cele două personaje principale invocate între care se împarte convingător, fiul și mama) către ambele lui capete (abandonat și lepădător) legate în aceeași nevoie de a aparține, mergând mereu către rădăcinile lui din copilărie, privindu-l cu inocență ori naivitate și făcându-l astfel încăpător pentru noi toți, părinți și copii de toate felurile cu calea acum deschisă către acceptare și împăcare.
Vlad Ionuț Popescu ne vorbește răspicat despre fatalitate și iminență ca premize de remodelare pentru cea mai importantă și mai dură dintre relațiile noastre umane, cea cu mama, desenând cu dinții strânși și pumnii tot mai încleștați prăpastia tot mai adâncă dintre fiu și mama lui muribundă, spulberând sistematic mitul figurii materne omniprezentă și atoateștiutoare, compasivă, grijulie și răbdătoare, responsabilă de dezvoltarea emoțională armonioasă a copiilor, pe care-l reconstruiește din cioburi mult mai profunde de uman spart, frust, uneori visceral, degradant, respingător și nesuferit, amestecat într-o ordine temporal (și afectiv) aleatorie, îmbibat justificativ de tot felul de amintiri și relații în sânul și din afara familiei, parcurgând cu emoție drumul înapoi ce escaladează pereții prăpastiei (pavat cu resemnări și revelații zgomotoase la fiecare pas în care ceva e „șușpect”!) către iubire. Dedublându-se priceput fără încetare și inversând gradual rolurile responsabilizării într-o relație ambiguă ce se zbate mereu între fragilitate și putere, reușind să descompună suferința în batjocură, glume și observații banale, pentru ca mai apoi să o recompună din bubele, mucegaiurile și noroiul (ajută și blestemul arghezian invocat la fixarea stigmatului!) pe care le-a avut la îndemână în cel mai poetic mod cu putință pentru sufletul lui chinuit, reînvestind cu sens emoțiile ca să celebreze transformarea celor doi în anotimpul tămăduirii. Acoperind cu grijă cicatricile lăsate peste rănile acelei veri, legând-o în cele din urmă de o stea din coada Ursei Mici și lansând-o pe orbită spre necunoscut, de unde are să se întoarcă în univers și în teatru sub formă de ochi verzi.
Cu care vom iscodi mai departe pentru a înțelege cu toții mai bine, poate gândindu-ne mai serios unii la alții și ținându-ne de mână în adevăr încercând să ne vindecăm înainte să devină prea târziu, dar mai ales pentru a ne vedea unul pe celălalt orbecâind în întuneric după o lumină nouă, privindu-ne tulpină în rădăcină și rădăcină în tulpină, cătând să ne naștem din nou unul pe altul și împreună o lume mai bună.
„Ochii mamei”, dramatizare a romanului „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac
Centrul de Teatru Educațional Replika
one man show cu Vlad Ionuț Popescu
Regia: Tania Drăghici
Scenografia: Maria Constantin
Coregrafia: Iulia Lupașcu
Compoziția muzicală: Ramona Niculae
Ilustrația muzicală: Darius Corneci
Asistent regie: Andra Sultan
Foto: Sabina Costinel
durata: 1h 45min
Spectacolul „Ochii mamei” face parte din proiectul „COLIZIUNI. Vara în care mama avea ochii verzi”, inițiat și organizat de Asociația Culturală Replika și co-finanțat de către Administrația Fondului Cultural Național – AFCN
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment