Domul Verde.
Un spațiu eco-animalier sacru, human friendly, poate cel mai firesc nominativ pentru locul de baștină al eroilor celei mai noi povești teatrale marca Metropolis.
O alegorie înscenată de Denisa Nicolae omului modern, sclav în urbe, în corporație, în rețelele sociale și în propria viață, împrumutate vremelnic, pe semnătură sub pseudonim, într-un team-building dramatic neaoș românesc despre rolul ancestralului în economia (de mijloace, de resurse, de timp, de vocabular, de simbolistică) contemporanului. Un mioritic inteligent tradus teatral pe limba noii generații, ce caută să mângâie sufletele în căutare de identitate în acorduri de mugur de fluier, nu doar de os, ci mai degrabă de soc și de fag. Adică nu zice tocmai duios, dar cu siguranță zice cu foc. Și cu drag.
Spectacolul „Bestiar”, după un text semnat de Denisa Nicolae (cea care l-a și pus în scenă) și Raluca Mănescu, produs de Vanner Collective în coproducţie cu Teatrul Metropolis, translatează umanul în regnul animal folosindu-se deștept de realitatea românească, nevoită să țină pasul cu ordinea și ambițiille lumii, evadând de multe ori în imaginar (și de acolo invers!) pentru a o asorta digerabil la pudorile unei generații urbane de secol XXI aflată într-o oală de presiune, pentru care subiectele sensibile pe care le atinge nu mai prididesc să fie periate politically correct spre a nu aduce, Doamne ferește!, vreo ofensă (rasială, lingvistică, sexuală, ocupațională, ș.a.m.d.) vreunui segment de public ce s-ar putea simți lezat. Așa că purcede la fabulo-parabolă.
O vacă, un porc, un măgar și o oaie. Musai neagră, ca să ne tihnească alegoria. Că se vorbește despre turmă și încolonare, dar și despre conștientizarea și revolta din spatele dorinței arzătoare de a ajunge cu toții la Marea Fermă. Visul oricăror dobitoace domesticite prin sătucele aflate îndeobște la periferia noilor cooperative de producție a contemporanului, care trag tot mai des chiulul de la pășunat și nu-și mai lasă plămânii și cerebelul îmblânzite de aerul curat de la țară, scăpate mult prea devreme la TV și la net, la vârsta la care ecranele le promit iarbă mult mai grasă și mai verde în curtea vecinului gras cu termopan și merțan, ce nu se mai lasă sacrificat pentru binele colectiv. Îndemnându-le și pe ele să purceadă la o delicioasă căutare de sine (dintr-o căutare mai mare de sens și de autentic), într-o luptă corp la corp cu prejudecățile și stereotipurile care le curg prin vene de generații și care le-a îndemnat să rămână secole de-a rândul în spațiul sigur al turmei, perpetuând cutume și ascunzând gunoiul sub preșul uniformizărilor și unității, mimând fericirea generală.
Până într-o bună zi când, vlăstare mai tinere și mai luminate fiind, se împiedică în sfârșit, după atâta dat după măturat, și îndepărtează preșul, descoperind mirate resturi de diversitate și individualitate (înăbușite de-a lungul vremii de alte surate și înaintași care au îndrăznit sporadic să viseze mai departe), numai bune de reciclat și amplificat în cursurile de dezvoltare personală ale academiei de vise ale cotidianului, ce-ți pot aduce rapid apreciere, recunoaștere, succes. Care le-ar putea merita la o adică renegarea rădăcinilor și străduințele de a-și depăși limitele, privind mai întâi peste gard și alergând mai apoi bezmetic după marele vis, în speranța că fabrica de absolut va găsi și pentru ei un loc mai de Doamne-ajută la masa bunăstării.
Nu o zi oarecare. Ci ziua de aniversare a primilor șapte ani din viața văcuței Muna (deloc întâmplător și prima ei zi de școală, începutul educației și iluminării), ce va marca drumul inițiatic pe care are să purceadă în căutarea mamei pe care nu a avut șansa să o cunoască. Și pe care Ana Vînău își va împinge extrem de credibil personajul încredințat (tocilară, orfană și excesiv de prietenoasă, anume ca să se facă plăcută în turmă) către cel mai mare ideal personal, cel al descoperirii identității, rumegând cu drag povești despre oameni și animale fără de care nu și-ar putea începe călătoria către universul mamei, consemnată pas cu pas în jurnalul ce are să o însoțească. Alături de cei trei tovarăși/colegi/vecini/competitori, porcul Timor (fratele ei vitreg pe care-l aduce cu multă candoare la viață Adelin Tudorache), măgarul Kano (Costin Stăncioi într-un rol de tip macho din telenovelele de limbă spaniolă) și oaia, bineînțeles neagră, Lela (o fermecătoare Maruca Băiașu în chip de fată rea și obraznică), pe care povestitorul-amfitrion, facilitator al intersecției dintre lumi (excelent Răzvan Mîndruță) îi mută cu grijă dintr-un rol în altul (al devenirilor proprii sau sub identități temporare în care fiecare dintre ei intră credibil și se mulează convingător, schimbând cu ușurință stările, energia, uneori chiar registrele) în cele trei episoade ale alegoriei prin care ne ghidează cu generozitate: „Nu tot ce zboară se mănâncă”, „Urma scapă turma” și „Nu mor caii când vor câinii”. Urmărind nașterea, parcursul, transformarea și împlinirea speranței comune și a năzuințelor individuale ale tuturor acestor personaje, pornite de jos, din anonimatul ruralului, și ajunse sus, în vârful piramidei strălucitoarelor promisiuni urbane cu care au fost ademeniți și pentru care se sacrifică fiecare cum poate. Așezându-se ferm (cu umor, cu sensibilitate, cu ludic, cu ironie și sarcasm, în doze optime pentru dinamica unui spectacol alert) în matca celui mai firesc contemporan, căruia îi subliniază și îi amendează ca într-un reality show (spre care se îndreaptă și pe care-l vor lua în cele din urmă chiar în primire) toate defectele de fabricație ce le bruiază și le provoacă mereu identitarul, chestionându-le neîncetat eurile și apartenența.
Alegoria permite delicioase definiții și jocuri de limbă cu care cei cinci actori captează și mențin vie atenția publicului în jurul narativului-fabulă pe care-l condimentează generos fiecare dintre ei cu propria aromă și energie, spectacolul fiind lăsat aproape exclusiv în seama actorilor (cărora le pune excelent în valoare calitățile de interpretare, de mișcare, coregrafice și vocale), așezați inteligent de Denisa Nicolae în griul general din decorul-suport propus de scenografa Șteff Chelaru (poate tocmai pentru a nu bruia mesajele), gândit modular, din elemente ce redefinesc ușor spațiile propuse (rotite în diverse chipuri spre a servi drept bănci școlare, catedră, masă aniversară, birouri, catwalk, pereți pentru spații de petrecere sau de repetiție). Un decor futurist, numai bun de celebrat noul din fabricile de absolut ale umanului cu dinamică industrială aflat în plină ascensiune, prelungit în griul-simbol din costumele lor identice (servind deopotrivă ca uniformă de înregimentare și salopetă de lucru pentru meseriile jug-de-aur) în care se văd nevoiți să ducă mai departe povara stigmatului lor de animale numai bune de sacrificat, sperând să le salveze la capătul drumului. Un gri-atelier de lucru în care spațiul (devenit pe rând sală de clasă, pajiște, locuința părinților adoptivi ai Munei, birou în Marea Fermă, talent-show-walkway pentru Fabrica de Talente) este în fapt unul de dezbatere, în care se încearcă integrarea vechiului în design-ul minimalist al ispititoarelor și provocatoarelor vremuri noi (doar o floare roșie după o ureche și, gata!, ai în față imaginea unei dăscălițe desuete, cât o fi ea de Meryl Sheep (!)), susținute pertinent de eclerajul luiAlexandros Raptis și cele câteva elemente-simbol din recuzită (lanțuri, cuțite, foarfeci și bici, obiecte cu care sunt exploatate, chinuite ori sacrificate animalele pe care le întruchipează și care definesc tipologiile umane prezentate în filosofia corporatistă, excelent mânuite de cei cinci sub povața coregrafei Teodora Velescu, care sparge cu ludic, erotic și senzual momentele tensionate ale spectacolului), dar mai ales superb puse în valoare de sound design-ul lui Adrian Piciorea(în care s-a înfiletat firesc și Oana Pușcatu, cea care s-a ocupat atent de pregătirea muzicală a actorilor), un acustic etno-industrial de cea mai bună calitate (reușește să imprime spectacolului o cadență de mașini-unelte, care însoțesc în cheie folclorică pastoralul ce-și ratează superb rătăcirea în vreo buclă infinită de rutină) din care-ți rămân multă vreme în auz trilurile Ciocârliei (prelungite în vocalizele și onomatopeele atent presărate în glasul actorilor), vârâte atent sub arcușuri de vioară și suflate vesel către timpan prin tuburile unui nai uriaș care-i desăvârșește autohtonul.
Poate anume ca dobitoacele antrenate în școala de dure maniere să nu fie înghițite de tăvălugul globalizării în goana lor nu se știe către ce, simțindu-se mereu diferite dar antrenându-și în același timp mușchiul apartenenței în speranța că vor găsi în cele din urmă un grup care să le susțină înainte să se rătăcească sau să fie mâncate. Încurajându-se și descurajându-se, după nevoie, unele pe altele, cu frânturile de adevăr la care are fiecare acces, privind din unghiurile astea atât de diferite, ascunse după idealuri pe potriva ambițiilor lor de a lăsa câte ceva în urmă. Care poate să scape câte o turmă. Poate când o zbura porcu’!…
Un spectacol-metaforă despre împăcări de toate felurile între idealuri, libertate, patos și progres, un spectacol despre rebeli și vise deșarte, despre vieți perfecte care trebuie să încapă în noile modele impuse de familie și societate, despre arta supunerii și conformității, despre depășirea condiției, despre dileme, iluzii și dezvăluiri mereu epocale, despre căutare, însoțire și abandon, dar mai ales despre cum putem să facem împreună imposibilul posibil, luând peste picior toate câte ni se întâmplă, arătând că le vedem, că le analizăm, că ne pasă și, prin toate astea, că le putem schimba în bine. Chiar și când îi încropim un deznodământ zgomotos și alert, asortat la bruiajele și pedala de accelerație uriașă specifice vremurilor.
„Bestiar”. Doar una dintre milioanele de soluții de a fi rămas o vreme în viață în marele mister al Universului. O anomalie a regnului, un exponat al celor mai ascunse bestiare sau poate numai cea mai bună versiune a cărții văcuței Muna care și-a descoperit identitatea. Un cub rubik, învârtit și în alte seri de teatru pe scena Sălii Mici la Metropolis, în căutarea înțelegerii armoniei umanului, cât să se potrivească pe cele trei dimensiuni ale realității, recompuse mereu din cele câteva elemente de puzzle tetris care tot schimbă perspectiva în căutarea întregului de pe fiecare față gri. Acolo unde se amestecă albul cu negrul pentru ieșirea din turmă (nu, nu e valabil doar pentru oi, e și pentru noi… unde-ați mai văzut vacă deșteaptă?… ori măgar să iubească?… „câte animale în drumul nostru”, ar spune oamenii, „câți oameni în calea noastră”, ar răspunde ele, dar poate imaginautorii de pe fotoliile de față nu le-ar putea înțelege…).
Ce animale suntem?
Și, mai ales, ce animale am vrea să fim?!…
„Bestiar”, după un text de Raluca Mănescu și Denisa Nicolae
Teatrul Metropolis, Sala Mică
(co-producție Vanner Collective și Teatrul Metrolopis)
Concept și direcție scenică: Denisa Nicolae
Coregrafie și mișcare scenică: Teodora Velescu
Scenografie și costume: Șteff Chelaru
Sound design: Adrian Piciorea
Pregătire muzicală: Oana Pușcatu
Lighting design: Alexandros Raptis
Fotograf proiect: Matei Bumbuț
Psiholog consultant: Silvia Ciubotaru
Asistent dramaturgie: Daria Ancuța
Asistent regie: Elena Tudorache
Foto: Andrei Gîndac/ Two bugs
DISTRIBUȚIA:
Vaca Muna: Ana Vînău
Porcul Timor, fratele Munei: Adelin Tudorache
Măgarul Kano: Costin Stăncioi
Oaia neagră Lela: Maruca Băiașu
Povestitorul, facilitator al intersecției dintre lumi: Răzvan Mîndruță
Durata: 1h 35m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment