Negru dens.
În puțina lumină care pătrunde în scenă, un înger negru își face intrarea în sunet de castanietă. Vocea lui angelic-demonică țâșnește fascinant de după masca misterioasă de machiaj negru care acoperă partea de sus a chipului frumos cioplit ademenitor peste trupul lui ferm, cu mișcări de felină, și taie tulburător, ladino (limba iudeo-spaniolă a romanticilor lumii!), a capella, ceața densă abătută asupra familiei unei fete, pe care încearcă să o ispitească. Către un tărâm necunoscut, atât de familiar acestei apariții mefistofelice, ce pare să poată traversa oricând, prin oglinzile uriașe deformate de mirarea celor mai mari grozăvii ale istoriei ce le-a fost dat să le vadă (poate încă aburite de strădaniile de a le șterge pe cele mai recente), către un meleag întunecat ce nu are să prevestească nimic bun. E un fel de Dincolo deloc precizat, dar care pare să poarte în el povara unor tragedii mai vechi sau mai noi ale unor oameni ce s-au aflat vremelnic în fața oglinzilor în flăcări ale unui destin necruțător, care le-a ars din temelii chipurile, averile și neamul, cruțându-i pe foarte puțini dintre ei, dar numai spre a duce mai departe vestea printre tăciunii stinși ai tragediilor lor, desenându-le în cărbune așteptarea și mântuirea.
Așa arată scena Teatrului Evreiesc de Stat care învârte pe turnantă cea mai nouă și tulburătoare poveste tălmăcită de Andrei Măjeri („Mesia” după textul lui Martin Sherman) într-unul dintre cele mai frumoase și inedite spectacole despre dragoste și credință.
De-o parte a oglinzilor familia evreiască încremenită în tabloul teatral într-o durere veche dar și într-un previzibil viitor sumbru, deja trecut (poate chiar într-o zi de Tisha B’Av, cea mai tristă din calendarul evreiesc, în care se comemorează pierderea Templelor și a Ierusalimului și alte calamități majore care s-au abătut asupra poporului evreu, printre care masacrele numeroaselor comunități evreiești medievale de către cruciați, și, de aproape un secol, și Holocaustul).
De cealaltă parte Rahela, o fată frumoasă cu haine cernite (Lorena Luchian într-un rol memorabil, care cred că va face carieră lungă pe scena Teatrului Evreiesc!) ridicată ca o speranță din toată pulberea asta neagră cu miros de tămâie și ceară arsă, parcă numai să urzească întruna giulgiuri din fire de doliu în rama neagră a războiului de țesut cu care-și întreține modest existența, în timp ce sufletul ei poartă cuminte moștenirile altor războaie. Rămase murmurând de durere sub privirile satisfăcute ale diavolului, mereu de față, prin crăpăturile pereților de jar poate abia stins, în mobilele și ele îndoliate de dor și jălanie (după ultima trecere a cazacilor care a măcelrit populația evreiască în acest colț polonez de lume – acțiunea este plasată în anul 1665 în Yultishk, un mic orășel polonez de la granița cu Ucraina), în glasul stins și mințile rătăcite ale mamei căreia îi alină tot mai greu spaimele amintirilor.
Andrei Măjeri alege inspirat să construiască spectacolul în jurul Rahelei și poveștii ei de viață (și mai ales de dragoste, prezentată de Sherman într-o lumină ușor mai stinsă în economia dramei), sacrificând din narativul altor personaje, preluat și sprijinit inteligent în câteva scene condensate dar mai ales în jocul Spiritului (fascinant Vlad Corb!) pentru a amplifica dimensiunea ei de femeie, neîncepută, trecută urgent prin limbajul căsniciei formale și salvată de dragostea adevărată (fără să-i întineze sufletul și tradițiile, dimpotrivă), apăsând ingenios pedala emancipării feminine, augmentată de contextul tragic general. Cred că Lorena Luchian, o actriță cu senzaționale calități vocale și coregrafice, integrate activ într-o interpretare de precizie care se bucură de cele mai intime și sincere rugăciuni și năzuințe de femeie, presărate răspicat printre datoriile asumate și responsabilitățile de care se achită onorabil (și care i-au tot permis personajului ei refuzul unor contracte maritale), sintetizează azi cu succes toate căutările regizorului, recunoscut pentru minunate explorări în acestă direcție. O Afrodită ce se închipuie urâtă (!) și o Medee revoluționară care iese din rând, deschizând calea altor femei din neamul ei spre visare. Foarte important. Nu spre încălcarea tradițiilor, păstrate cu sfințenie și explorate abil împreună cu scenografa Irina Chirilă în această notă noir (amenințată doar de albul rochiei de mireasă excelentă metaforă!), nu spre fugă, abandon și renegare, ci spre o superbă evadare prin reverie și rugăciune. Marcate de cel mai firesc și intim uman din sufletul ei de femeie îndrăgostită, străbătut cu mult umor de cele mai dulci și acide replici și comentarii dintr-un joc sarcastic, direct cu Dumnezeu, despre iubire și bărbați (excelent portretul pe care li-l desenează din nevoie, supunere, plăcere și dispreț) care o fac puternică, independentă, senzuală și irezistibilă, plutind deasupra tuturor cu eleganță și autoritate deopotrivă, pendulând fascinant între cuminte și obraznic, între înverșunare și obediență, între revoltă și căință, în doze optime (și subtile!) de sacru și profan, fără să trântească în față nicio ușă. Nici măcar credinței, căreia îi ține mereu deschise porțile dacă nu către Mesia măcar spre o îndoială tămăduitoare.
Totul la ea e răzvrătire și totuși niciodată nesupunere, ci mai degrabă o candidă nevoie de a crede (în Mesia și în dragoste) recompusă printr-o serie de încercări de înțelegere a așteptărilor ei de la viață și a așteptărilor celorlalți de la ea și de la viața ei în contextul tragicului destin evreiesc.
Se simte în ardoarea cu care demontează (delicios retoric!) pe rând argumentele invocate de Tanta Rose (o simpatică și energică Geni Brenda Vexler, care susține la rândul ei sarcasmul, din capătul opus al discursului scenic, apărând cu îndemânare tradiții pe care ea însăși le ia peste picior) pentru căsătoria cu cel mai proaspăt pretendent (cu mult umor extras de actriță din istoria pretendenților la mâna Rahelei), care ar (și chiar) face totul să-și vadă în sfârșit nepoata măritată.
Se arată și în disprețul nedisimulat (dar până la urmă digerabil) față de Reb Ellis (foarte bun Neculai Predica în rol de neguțător de fructe, văduv, fudul, ignorant și respingător, pentru foarte scurt și nefericit timp soț al Rahelei – dezlănțuit însă uman într-un emoționant monolog despre năvălirea cazacilor), un mare timid (!), în fapt un prostănac dornic să se audă flecărind sau reclamându-și cuvenelile din partea femeii, autoproclamat artist al fructelor, care-i invadează magazinul, conversațiile și visele în lipsa altor preocupări și-i asigură bunăstarea și plictisul auditoriului (făcându-l eligibil pentru mâna Rahelei, dar niciodată pentru inima ei), pentru a-i ridica în cele din urmă cruce la căpătâiul nepriceperilor și credinței lui habotnice, înălțându-i naiv, în chip sacrificial, scara de iluzii pârguite spre a ajunge cât mai repede la Dumnezeu în Ceruri.
Se revendică însă pe deplin, în toată splendoarea nevoii ei de credință, în încăpățânarea cu care caută să-l însoțească, inițial doar în aventura spirituală, pe Asher, nepotul chipeș și idiot al lui Reb Ellis și cavalerul emoțiilor ei cele mai profunde, care aduce la nuntă dovezile venirii lui Mesia. Bătându-se apoi cu urzici pe spate spre a alunga orice gânduri necurate, propăvăduind egalitatea de șanse (!) din lumea nouă, întărind încetul cu încetul rolul femeii învestite cu noi drepturi, deschizând în același timp calea către tragedie, către dezbatere și către dragoste (trecând prin mici păcate din care gustă, pentru prima dată, împreună, în spiritul binecuvântărilor noii lumi).
Asher e Alex Iezdimir, deja celebru colaborator al lui Andrei Măjeri (care i-a adus stagiunea trecută premiul UNITER pentru regie, alături de cei cinci colegi de distribuție din „Cine l-a ucis pe tata?” pe scena Teatrului Meropolis), și el într-un rol excepțional. Un propovăduitor naiv (dar așa de frumos!) și înflăcărat căruia Rahela încearcă să-i împărtășească entuziasmul și să-i îmbrățișeze înverșunarea și idealurile în așteptarea lui Mesia (pentru ca mai apoi să-i nască iubirea și să dea aripi fluturilor din stomac după legile lumii noi), toate în numele acestui Sabbatai Zevi (recunoscut deja Mesia la Ierusalim, unde a început să și facă minuni, născut și întors la Izmir, de unde a luat de curând calea Constantinopolului spre a-și revendica în sfârșit coroana, un Mesia spre care se vor îndrepta cu toții ca să fie de față la încoronarea noului rege al iudeilor).
Așteptând și interpretând fără încetare semne divine pe care să-și sprijine credința, cu tot răul ei de mare, de înălțimi, de ubicuu ori de identitar amețitor geografic de care va da dovadă acest fals Mesia, finalmente musulman (!), un Aziz Mehemid Effendi devenit iconic înșelător pentru obiecte souvenir dintr-un tablou de turism religios organizat, ca din greșeală (!), în altă parte.
Și nu unde s-ar cuveni poate, înăuntru, în altarul sufletului miresei lui Mesia în care se poate simți credința și dragostea și unde răfuiala cu Dumnezeu se aude cel mai bine. Seara, în spatele lunii și a jocului de cuvinte din jurul personajului episodic Sarah (interpretat, alternativ, de Ana Bumbac și Cabiria Morgenstern), care vine să pună punctul pe (mes)i(a). Și pe toată nevoia noastră de el și de căutare a lui, la ceas de mărturisire și de aducere aminte sub lumina blândă a lumânărilor aprinse în brațele Menorei.
Acum anume spre a risipi teama Femeii (și a da drumul la tot felul de îngăduințe, excelent surprinse de Vlad Corb în monologul Spiritului) și a-i face auzită vocea, proaspăt regăsită după atâta istorie neagră (invocată de mama Rebbeca, o minunată Viorica Predica dezlănțuită împotriva acestui duh rău, care i-a însoțit și i-a învrăjbit pe toți de-a lungul spectacolului și istoriei, răzbunând parcă memoria evreilor uciși în numele tuturor femeilor cărora le-au fost smulși, din tablourile însângerate de familie, soții și copiii) sau doar după o sfântă tăvăleală în așternuturi (superb monologul Lorenei Luchian despre explorarea celor interzise și căutarea dragostei).
Și pentru a risipi în general fricile tuturor, minunat mișcați prin scenă de Daniel Dragomir în fotografii low-key ce le păstrează misterul negrului sub lumina de obicei puțină (light design Andrei Ignat și Andrei Măjeri), uneori doar a lumânărilor pe care actorii le țin în mână, decupând memorabil portrete single sau de grup pe care puținele pete de culoare (de obicei fructe!) le fixează negreșit în memoria vizuală a spectacolului. Încurajați (și foarte bine pregătiți muzical de Antonela Barnat) ori măcar îmblânziți de Politiki Lyra (fermecător mângâiată live de arcușul lui Feras Sarmini, pentru mine la o excelentă primă întâlnire cu instrumentul și vibrația lui înaltă) care completează tabloul acustic a capella al spectacolului (unde excelează, din nou, Lorena Luchian alături de Vlad Corb, cele două voci care mi-au înfipt în timpan acest sppectacol).
Descifrând în fapt doar o nevoie mare de iubire dintr-o așteptare mai mare de mântuire a noastră, a tuturor, devenită principalul motor dramatic al spectacolului în actul al doilea și urcată, alături de dragostea Rahelei și alte tristeți cunoscute, pe o arcă neagră, lansată în cele din urmă în apele încă tulburi ale oceanului de întuneric al lumii. În care s-au amestecat într-o zi și năzuințele poporului evreu, ce ard încă în inimile femeilor acestui neam, văduvite și ele de dragoste și de tihnă sub promisiunea izbăvirii.
Prin îndoială.
Mizând cu toții pe complicitatea și recunoscutul simț al umorului atribuit lui Dumnezeu, care nu ne va dezamăgi nici de data asta!…
„MESIA” de Martin Sherman, Traducerea în limba română: Lorena Luchian, Alexandru Panait și Andrei Măjeri
Teatrul Evreiesc de Stat
Regia: Andrei Măjeri
Scenografia: Irina Chirilă
Mișcarea scenică: Daniel Dragomir
Light design: Andrei Ignat, Andrei Măjeri
Pregătire muzicală: Antonela Barnat
Asistență regie: Andra Sultan
Asistență scenografie: Miruna Rădulescu
Autor afiș: Benedek Levente
Foto: Mihai Smeu, Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Rahela: Lorena Luchian
Tanta Rose: Geni Brenda Vexler
Reb Ellis: Neculai Predica
Asher: Alex Iezdimir
Rebbeca: Viorica Predica
Sarah: Ana Bumbac / Cabiria Morgenstern
Spiritul: Vlad Corb
Politiki Lyra: Feras Sarmini
Durata: 105 minute (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment