Când n-ai primit niciun „și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. De la scriitoare. Și nu te-mpaci sub nicio formă cu destinul tău de personaj secundar. Sau lipsă. Rămasă nu doar fără propria ta servitoare sau un amor asortat la măcar un cuvenit apus de soare, ci chiar fără vreun fel de menționare. Cu toate dovezile tale (de peste două secole!) de răbdare. Așa că vâri pămătuful în textul de pe la 1800, dai jos doar cât praf e nevoie ca să i se dezvăluie strălucirea, tocmești un dramaturg priceput de secol XXI pe care-l perii bine, îi pregătești așternuturi muzicale curate, îți sufleci mânecile și muncești cu sârg să faci toate ajustările necesare ca să intri în pielea personajelor principale. Și în povestea lor clasică, unde să poți în sfârșit să-ți împlinești toate visele nerostite. Și pe ale tuturor celor care n-au avut până acum șansa să fie eroinele centrale. Pe care le au categoric la mână, fără alt argument dară decât că le-au cam văzut în pielea goală!…
Să-nceapă carevasăzică șantajul.
Dramatic, zic. Într-una dintre cele mai tonice povești teatrale, ce tocmai s-a cocoțat pe o scenă românească. O adaptare nou-nouță semnată de Isobel McArthur, cât se poate de liberă și totuși a naibii de fidelă a textului celebrei Jane Austen, un musical (în varianta românească doar impregnat cu scene muzicale) interpretat pentru prima dată la Teatrul Tron din Glasgow în 2018, un text dramatic care a câștigat deja premiul Laurence Olivier (pentru cea mai bună comedie, una dintre categoriile cărora Societatea teatrului londonez îi recunoaște anual excelența în teatru), în 2022, intrat în repertoriul Teatrului Excelsior sub titlul „Mândrie și prejudecată (un fel de)”, tradus de Adrian Nicolae și montat de curând în premieră pe țară de Alexandru Mâzgăreanu pe scena Sălii „Ion Lucian”.
O mică mare revoltă a personajelor secundare într-o nebunie de spectacol care valorizează din plin rolurile principale. Această convenție permite interpretarea mereu comentată a textului original, ceea ce-l face extrem de ofertant din punct de vedere al comicului de limbaj (și rostire), da capo al fine ironic, mai ales având în vedere faptul că autoarea adaptării (bineînțeles, și regizorul acestui spectacol) optează pentru o distribuție exclusiv feminină (are și o tentă feministă, deloc îngrijorătoare pentru neiubitori în economia spectacolului, e doar ca un mare banc bun despre relația femeie-bărbat privită din ambele tabere, arbitrate sarcastic de costumul stăpânului casei (!)), trecerile în roluri masculine deschizând mereu foarte larg ușile comicului de situație.
Chiar și la propriu, pentru că decorul smart al Andreei Săndulescu, respectând prin doar câteva tușe convenția temporală (ca de altfel și costumele semnate de Alexandra Boerescu, în care culoarea își va face spectacular loc sau chiar foarte mult loc (!), acțiunea romanului fiind plasată în timpul războaielor napoleoniene), permite foarte multe intrări/ieșiri care redesenează fără întrerupere locativul. Un spațiu alb, circular, cu trei pereți modulari care mizează pe cumpătare (asortați la rochiile servitoarelor), dispuși ca un paravan, de obicei în semicerc, și manevrați pe șine, tapetați într-o grafică discretă și prevăzuți pe o parte cu stucaturi simple ce închid spațiul de joc în interioare elegante de alt secol (devenind, pe rând, Longbourn – casa familiei Bennet, Netherfield – casa pe care Charles Bingley o închiriază în Meryton, Parsonage – casa din Kent a domnului Collins, Rosings – casa luxoasă a lui Lady Catherine sau Pemberley – casa lui Darcy), iar pe cealaltă parte (pe care închid uneori cercul spațiului de joc pe semicercul dinspre public, invitându-l să se privească în cel de-al patrulea perete) cu oglinzi ce permit schimbarea rapidă a convențiilor de interior și pun accentul pe anumite scene, cărora le sporesc, prin împărtășire, proximitate și oglindire, misterul și importanța deopotrivă.
Având stringentă nevoie de schimbări rapide de spațiu, personaje și costume, pentru a menține claritatea și ritmul uluitor pe care și l-a propus dar și pentru a explora fără oprire subtilitățile textului, Alexandru Mâzgăreanu mizează totul pe distribuția talentată cu roluri multiple, asigurate la superlativ de cinci tinere actrițe senzaționale (Camelia Pintilie, Dana Marineci, Oana Predescu, Ana Udroiu și Iulia Samson, excelent pregătite muzical de Maria Alexievici și mișcate impecabil prin scenă de Mariana Gavriciuc), renunțând inspirat la unul dintre cele șase personaje propuse inițial de autoare (de fapt la una dintre cele șase actrițe distribuite în rol de servitoare care preiau apoi celelalte roluri), decizie care cred că aduce un plus de dinamică spectacolului, incredibil de alert. Cele cinci actrițe imprimă la unison un ludic activ spațialului în care aproape își teleportează personajele, debordând (separat și împreună) de energie și culoare, flexibile, minuțioase, complementare și vibrante, sprijinindu-se generos una pe cealaltă, excelent antrenate fizic și muzical cât să învârtă amețitor scena și povestea, ce le curge savuros prin fiecare cuvânt rostit, fiecare gest, fiece privire ori coardă vocală, atent mângâiată sau îndrăzneț ciupită de Alexandru Mâzgăreanu ca să reverbereze cu fiece efect scontat în această uriașă cutie de rezonanță moral-teatrală. Pregătite, atente, încordate, gata oricând să intre în acțiune când sună (sau le sună!) clopoțelul, sărind cu pricepere dintr-un personaj în altul, luându-și câte un nou avânt la fiecare pas în această aventură teatral-muzicală, tonică, antrenantă și inteligentă, aproape pamfletară, ce pornește de la o premiză cel puțin șugubeață (privirea de pe margine, dar și din cea mai autentică intimitate), excelent îmbrăcată vocal și coregrafic pentru a comenta, cu mult umor și fără vreo perdea, tarele societății în general, comportamentele și relațiile între oameni în special, din perspectiva acestui ceva nespus, rămas mereu în spatele tuturor personajelor care nu ar putea exista în absența mecanismelor nevăzute ce se-nvârt fără-ncetare în spatele lor spre a le asigura nu doar bunăstarea ori strălucirea, ci chiar funcționarea.
Ele ridică din nimic sub ochii noștri Meryton, locul în care oamenii au probleme cu controlul emoțiilor, așa că, din când în când, dau drumul la cântec (mai ales domnișoarele, locul fiind plin de fete nemăritate care nu prea au ce face și se ocupă cu importuri periodice de bârfe (!)), conducându-ne priceput prin poveste în chip de naratori, după ce au folosit abil confesionalul spre a ne atrage-n mrejele narativului original.
În formula inițială servitoarea Flo, Camelia Pintilie va ține în priză toată suflarea femeiască și bărbătească, alergând la propriu prin scenă (uriaș efortul ei fizic, dar mai ales chipul priceput în care nu-l lasă să se vadă), fiind absolut delicioasă în rolul istericei, vigilentei și entuziastei doamne Bennet, mamă de cinci fete încă nemăritate și antrenoare neobosită în ale măritișului, o femeie perseverentă pentru care presiunea socială e uriașă – trebuie să le găsească măcar un soț care să poată moșteni în numele lor averea domnului Bennet, în aceste vremuri de Regență în care femeile din Anglia nu au dreptul să moștenească bani, bunuri materiale și proprietăți – iar balul lunar, după care măcar uneia dintre fete ar putea să-i fie cerută mâna, o trimite într-o stare de surescitare maximă, o exaltare zgomotoasă din care dirijează alert și impecabil precipitat pregătirile fetelor.
Mai ales a timidei și generoasei Jane Bennet, pe care o ia în primire servitoarea Clara (Ana Udroiu joacă sora cea mare, frumoasă și pe dinăuntru și pe dinafară, reprezentând miza cea mai mare a familiei pentru o partidă bună de măritiș, evident preferata doamnei Bennet), dar și a lui Lizzy (Elizabeth Bennet), cea cu glumele (și profunzimile!), preluată cu mare entuziasm de Effie, o minunată Oana Predescu, recunoscută pentru vocea ei superbă, foarte bine pusă în valoare, singura actriță din distribuție păstrată în rol exclusiv feminin care și pune punctul pe i (provocată să facă diferența între vanitate și mândrie, în timp ce apără cu înflăcărare ideea de dragoste – excelent refuzul căsătoriei cu Darcy din scena în care apără vehement principiile după care-și călăuzește inima și sufletul și-și folosește mintea pentru a se apăra de propria dragoste, acuzând aroganța și egoismul lui Fitzwilliam), reușind să se impună, ca și în povestea originală, drept principal motor al acțiunilor tuturor, în timp ce-și ascunde cu pricepere suferința din dragoste și înfruntă cu mult curaj toate provocările sociale.
Iubindu-se cu multă îngrijorare și susținându-se una pe alta cu toată ființa lor, învățate amândouă cum să se dichisească și să se poarte cu bărbații, în timp ce celelalte trei (șmechera Lydia Bennet, fata cea mică, neglijabila Kitty și sora lor exagerat de studioasă, Mary Bennet cea uitabilă, cu capul tobă de carte și zâmbet prețios (!)), toate interpretate savuros de simpatica Iulia Samson, inițial servitoarea Anne (care va străluci mai târziu în rolul combinatoarei doamne Gardiner) vor căuta întruna să le zădărnicească planurile prin deloc simplele lor apariții (!), pe care actrița le va imprima negreșit în memoria spectacolului.
Le ține excelent împreună, mai ales în Longbourn, servitoarea Tillie,minunat întrupată de Dana Marineci în rolul ei principal servitoare a doamnei Bennet, care preia în spectacolul lui Alexandru Mâzgăreanu și rolul lipsă din piesă (al celei de-a șasea servitoare) și împrumută mai apoi cu pricepere pieile altor personaje, punctând cu mult umor în cea a îngâmfatului Charles Bingley și strălucind de-a dreptul prin exagerările senzațional controlate în cea a surorii lui, efervescenta, răutăcioasa și intriganta domnișoară Bingley, completată pertinent și timid de interpretarea deloc ambiguă a prietenei și rivalei lui Liz, Charlotte Lucas.
Cele două mari atuuri ale spectacolului după părerea mea sunt echilibrul între partituri (fiecare dintre cele cinci actrițe are câteva scene care o pun generos în valoare, inclusiv vocal și coregrafic, asigurând un corp consistent dimensiunii de musical) și viteza cu care actrițele reușesc să schimbe rolurile (din servitoare în stăpâne și tot feluri de roluri episodice din viața acestora, dar mai ales din personaje feminine în personaje masculine, regizorul marșând frumos sarcastic pe relația între sexe – de obicei ei infatuați și ele gâște, însă cu ironiile la vedere, o permite din plin structura dramatică ce face din fiecare personaj un comentariu acid al personajului inițial).
De departe cele mai delicioase treceri sunt cele în rolurile masculine. Dana Marineci țâșnește ca un fulger în acorduri AC/DC în pielea îngâmfatului Charles Bingley, Camelia Pintilie în rolul și mai infatuatului său prieten (chiar greu de convins și să joace/cânte (!)), mizantropul (sau doar misoginul?) Fitzwilliam Darcy, coborât prețios din rama propriului portret (!), în timp ce Iulia Samson îi dă viață domnului Collins (preotul prostănac și agasant cu ciucur la pălărie, parohie mare și casă superbă, singura rudă în viață a domnului Bennet, la mâna căruia se află toate în caz că nu se căsătorește vreuna, fiind moștenitor de drept al averii familiei Bennet), care nu se dă în lături să arunce un ochi (!) la fete, poate-și află nevastă în una dintre ele, Spre deosebire de aventurierul George Wickham, fustangiul ce face mereu pe inabordabilul, căruia Ana Udroiu îi joacă memorabil exagerările din trista poveste de viață cu care încearcă să cucerească în stânga și-n dreapta, riscându-i fermecător limitele (în fiecare zi pe front, dar și când nimerește pe la vreo petrecere!…) în luciul sabiei vârâtă în gest ritualic în teacă (!), însoțindu-i fidel și concluziv derapajele de jucător, star rock (!), preot ratat și soldat orfan neînțeles, aruncat ca din greșeală dindărătul uniformei care-i îmbracă grijulie nepriceperile în roșu. Același roșu în care aceeași Ana Udroiu se prezintă senzațional în cel mai spectaculos rol, cel al sofisticatei Lady in Red, Catherine de Bourgh, mătușa lui Chris (!), pardon, a lui Fitzwilliam Darcy, care, de la înălțimea personajului (!) și pretențiilor lui ultra exagerate, portretizează magistral ipocrizia și snobismul din înalta societate britanică, ce pune o presiune uriașă pe umerii fetelor de măritat.
Totul într-un tot exaltat, dinadins exagerat, extrem de bine asortat la ritmul amețitor propus, într-o atmosferă pestriță din punct de vedere muzical (urmând îndeaproape indicațiile autoarei musical-ului, regizorul ne trece prin tot felul de ritmuri, de la The Shirelles și Modern Talking la Boy George, Michael Jackson, AC/DC și mulți alții) căreia nu-i simți deloc eclecticul, tocmai pentru că muzica acompaniază adesea vulgaritățile strecurate în limbajul stăpânelor ca un comentariu neîntrerupt al servitoarelor ce amendează mentalități și comportamente fățarnice ori ipocrite, în timp ce se visează și ele vedete în lumina reflectoarelor pe marea scenă a lumii.
Restul e chiar mândrie și prejudecată.
O inspirată revizitare a textului clasic, inedită și fermecătoare, chiar și pentru servitoare.
Doar că au trăit fericite până la adânci bătrâneți.
„Mândrie și prejudecată (un fel de)” de Isobel McArthur, după romanul „Mândrie și prejudecată” de Jane Austen, traducere: Adrian Nicolae
– premieră pe țară –
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regie: Alexandru Mâzgăreanu
Decor: Andreea Săndulescu
Costume: Alexandra Boerescu
Muzică originală și aranjament muzical: Alexandru Suciu
Lighting design: Alexandru Mâzgăreanu
Pregătire muzicală: Maria Alexievici
Mișcare scenică: Mariana Gavriciuc
Foto: Volker Vornehm
Producător delegat: Vasea Blohat
DISTRIBUȚIA:
Flo, Doamna Bennet, Fitzwilliam Darcy: Camelia Pintilie
Tillie, Charlotte Lucas, Charles Bingley, Domnișoara Bingley: Dana Marineci
Effie, Elizabeth Bennet: Oana Predescu
Clara, Jane Bennet, George Wickham, Lady Catherine de Bourgh: Ana Udroiu
Anne, Mary Bennet, Lydia Bennet, Domnul Collins, Doamna Gardiner: Iulia Samson
Durata: 2h 30′ (cu pauză)
recomandare: 14+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment