Paturi suprapuse de spital (fără nicio urmă de monumentalitate specifică epocii), cu pacienți-martor la vedere, vârâte printre înalte coloane mobile și câteva piese de mobilier ce ne fixează în epoca Renașterii engleze. Un fel de manor house / ospiciu transformat la nevoie în interior/exterior aristocratic elisabetan.
În somptuos-caricaturialul spațiu de joc, Silviu Purcărete (pe ritmuri muzicale în care solemnitatea de curte se amestecă fascinant cu apocalipticul) dă drumul emancipării femeii, scoasă din cutie și din țiplă (!) doar spre a-și depăși condiția de proprietate a bărbatului, orbit vremelnic de frumusețea pradei, zestrea ei trecătoare. Care-i va pecetlui prăbușirea.
Cea mai frumoasă comedie.
Așa arată tragedia în mâinile lui Silviu Purcărete.
O parodiere usturătoare a societății dintotdeauna guvernată de interese meschine și înțelegeri mai mari sau mai mici, învârtită satiric magistral în jurul unui complot sexual cu ramificații multiple, din care își extrag seva puterii mai marii Curții elisabetane. Corupție sexuală, destrăbălare, viol, incest, prostituție și crimă, toate abordate cu cvasibrutalitate și cinism bine îmblânzit, sub măști și machiaje caricaturiale care ascund cei mai perfizi monștri umani, gata să sară oricând la beregata aproapelui pentru a-și câștiga ori apăra, după caz, un loc cât mai înalt în această societate coruptă și imorală.
„O tragedie veninoasă”.
Obsesia pentru moarte și teatrul cruzimii prin explorare cumpătată (obligatoriu mascată „la vedere”) a violenței, sângerosului și diabolicului, atât de hrănitoare pentru laboratorul de creație al lui Silviu Purcărete, își împlinește încă o dată la superlatuv destinul teatral pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași prin intermediul unui text satiric de cea mai bună calitate, după tragedia de acum patru secole „Women beware women” a lui Thomas Middleton, colaborator al lui Shakespeare (cronicar oficial al orașului Londra timp de aproape un deceniu și singurul dramaturg pe care Compania Shakespeare l-a acreditat spre a adapta piesele marelui Will după moartea acestuia), scrisă în vremea ciumei, ce i-a augmentat sensurile distructive și regeneratoare împingând-o spre delir. Un text viu și ofertant care se zbate azi între caricatural și alegoric, înțesat cu paranteze frastice la textul dramatic, exploatate la maxim și cu maximum de asumare, vârând în spatele măștilor adevărurile tragice, mai greu de digerat, cele mai multe despre plăcerea cărnii și înclinația umană pentru tentație, greșeală ori chiar crimă, dar privite prin prismă umanistă, prin ochii Renașterii și ai cotidianului deopotrivă, prin care sexualitatea grosieră, pe tărâmul căreia se fac practic toate negocierile de putere, se poate observa ludic și detașat, ca o practică absolut cuvenită fascinantei lumi a corupției dar și ca mecanism ce are nevoie de multă inteligență spre a-și pune în mișcare energiile ierarhiale prin care se autoreglează.â
Aici intervine, ca de obicei, forța distribuției, pe care regizorul își clădește impecabil spectacolele la nivel de interpretare. Abordând cu destulă ostentație condiția femeii, Purcărete este atent să îmbrace astfel acțiunile și personajele cât să i se vadă clar feminismul, fără să-i scape tușele sarcastice de misoginism, și ele încredințate uneori, autoironic, personajelor feminine. De fapt personajului feminin cel mai bine pus în valoare, savuroasa Livia (Ada Lupu într-un rol excepțional, autoare a unor splendide exagerări de personaj, mai ales la nivel de rostire), o veche victimă a lumii masculine care și-a depășit cu succes tresăririle de onoare întărindu-și armura, reușind să răzbească și să-și dezvolte abilitățile de apărare și de luptă ce o mențin fermă pe poziție (chiar mândră, că, deși în floarea vârstei, a îngropat deja doi soți și a supraviețuit!) în fruntea uneltirilor și comploturilor care pun în mișcare lumea puterii, pe care ea însăși o conduce autoritar sexual, în ciuda handicapului fizic (excelent îi poartă Ada Lupu povara infirmității acestui personaj malițios, vulgar și despotic, reușind să rămână în același timp în chip miraculos magnetic seducătoare și senzuală, excelând în farmec în scenele în care își domină și își subjugă erotic partenerul, fără să-și piardă nicio clipă controlul). Ea se suspune pe față datoriilor femeiești, precum ascultarea și supunerea, amendând zgomotos comportamentele bărbaților (care se bucură de libertate de mișcare și stăpânire necuvenită) și sprijinind fără teamă dreptul femeii măcar de a-și alege un partener cât de cât potrivit, în timp ce ea însăși va trage sforile ca lucrurile să se întâmple așa cum își doresc ei. Livia este mentor desăvârșit pentru cealaltă prezență feminină remarcabilă (căreia îi este și călău și victimă), Bianca (Mălina Lazăr și ea în rol excelent, exersându-și calitățile într-un registru larg, personajul ei cunoscând cea mai mare și mai autentică transformare), fata mare răpită pe bază de consimțământ (pecetluit prin act de căsătorie) din sânul unei înstărite familii venețiene și adusă în secret (!) la Florența, în casa modestă a proaspătului soț comis-voiajor, dispus să muncească pe rupte pentru a-i asigura fericirea, naivul Leantio (Răzvan Conţu, pregătit minuțios să-și ia în serios rolul de proprietar de comoară pe care speră s-o țină sub cheie, ce se va transforma repede în coarne dintr-o neglijentă conspirație feminină).
Aș spune femeia-etalon pentru această demonstrație frustă de emancipare, cea mai tânără din scenă, scoasă din țiplă și dată în folosință unei societăți batjocoritoare, repede abuzată și pusă pe masa negocierilor de toate felurile, tranșând decisiv relațiile în interiorul familiei dar și pe cele sociale, transformate radical pe drumul ascensiunii. Ajunsă amantă a Ducelui printr-o dramă personală confruntată dintr-o toană masculină ce o va forța să-și pervertească brusc valorile morale, înțelegându-și atuurile în lumea bărbaților și folosindu-le în avantajul ei (închizând în adâncul inimii suferința, excelent exploatată de actriță în relațiile cu partenerii de scenă în urma violului), pornind pe un drum fără întoarcere pe calea transformării radicale ce o va preschimba într-o femeie extravagantă, ipocrită, capricioasă și infatuată din înalta societate. În care încă se mai străduiesc să se păstreze, respectând regulile chiar împotriva voinței lor, o mulțime de femei anume antrenate pentru roluri sociale care să le păstreze familiilor de origine drepturile și privilegiile, cum este cazul celei de-a treia reprezentante de seamă a sexului frumos, Izabella (Diana Roman, foarte bine asumată într-un rol pe cât de simplu, pe atât de complex, de femeie supusă doar aparent regulilor familiei și societății, care se împotrivește însă căsătoriei de conveniență cu un idiot și se bucură în secret de fructul interzis, după ce și-a exersat îndelung talentele – în special vocal și muzical, în care actrița excelează – care o recomandă ca o partidă bună în cercurile cele mai alese). Completând împreună portretul femeii puternice (pe care doar mama lui Leantio, mereu îndatorata, împăciuitoarea și credibil supusa Petronela Grigorescu, a mai rămas să o servească, apărând modestia ca virtute), femeia revoltată care-și reclamă emanciparea și își revendică nu doar independența, ci chiar supremația asupra bărbaților pe care-i domină cu răbdare, cu tact, inteligență și șarm, lăsându-i să înțeleagă că ei ar conduce lumea în timp ce ele mângâie atente mâinile cu care aceștia par doar să tragă toate sforile.
Fie de la egal la egal, cum e cazul unchiului Protejatului (excelent manipulator Doru Aftanasiu), complice serviabil al învârtelilor abil puse la cale de Livia, alături de care formează un cuplu perfect în ale codoșiei, ori cel al lui Leantio, un Răzvan Conţu entuziast și credul, supus orânduirii lumii care definește rolul de cap de familie al bărbatului până la proba contrarie (excelent se zbate – printre cârpe! – în dilema morală care-i va forța definițiile și-l vor face să accepte în cele din urmă compromisul, încununat în splendida scenă erotică în care se lasă dominat de Livia, ce-i va hrăni mai apoi încrederea în sine cu care poate oricând să înfrunte ciuma ori femeia iubită care l-a trădat), fie în chip slugarnic, mânați de ambiții pur sociale (cum e cazul obedientului Fabritio, pe care Călin Chirilă îl învestește cu o energie veselă și lingușitoare, pusă neobosit în slujba negocierilor cele mai avantajoase pentru căsătoria fetei lui) ori amoroase (îndrăgostitul Hippolito, unchiul Isabellei căruia Cosmin Maxim îi afișează vulnerabilitățile la vedere, cătând consimțământul și binecuvântarea publicului pentru sentimentele deloc la locul lor pe care le poartă propriei nepoate), fie în formă de cuveneală strâmbă și amendabilă la inima ori mâna unei femei de condiție sau educație bună, la adăpostul unui rang social – scut (delicios Protejatul idiot pe care Horia Veriveş îl poartă cu asumare prin destinul lui de beizadea, necioplit, prostănac, înfierbântat și repulsiv, care inventariază respingător calitățile femeii, însoțit cu fidelitate de simpaticul Sordido, încredințat lui Andrei Sava).
Dar chiar și din cea mai înaltă poziție de putere, în cazul Ducelui mereu întărâtat al unui excelent Ionuț Cornilă (autor, împreună cu Mălina Lazăr, al unei memorabile scene de amor forțat, îndelung negociată și argumentată ideatic de ambele părți), altfel o caricatură splendidă a celor mai mulți dintre stăpânitorii de azi ai lumii (poate dintotdeauna), superficiali, imorali și snobi, lipsiți de orice strălucire, ori și mai autoritarului Cardinal (Dumitru Năstruşnicu descătușat impunător în rolul de judecător moral, de mare prelat aflat la datorie, invitând amenințător la puritate, smerenie și alte virtuți ale credinței, spulberate într-o clipă de observațiile vigilentei Bianca), cătând să echilibreze balanța laicului printr-un deșănțat apel la divinitate, atent invocată și ridiculizată de la înălțimea scaunului cu rotile în care a fost trimis în scenă. În timp ce Papa însuși (!), uitat prin spațiul de joc și atent supravegheat medical (!), sfințește prin prezența lui așezământul desfrâurilor nerușinate încrucișate cu tot felul de crime (fizice și morale!).
Într-un vizual spectacular înțesat cu slăbiciuni umane ce-l umplu până la refuz cu grotesc și ridicol, cu intrigi, comploturi, dragoste, minciună, ură, trădare, orgoliu, ambiție și răzbunare, toate în căutare de multiplă legitimare, așezând în toate relațiile din scenă straturi de sens și metaforă peste comentarii acide și lupte pentru putere, care maculează în final împreună, cu toată moartea de care sunt în stare, așternuturile albe ale acestui imens ospiciu elisabetan.
Acoperit ironic în cele din urmă de straie colorate de carnaval (din hârtie creponată, în care sunt băgați pacienții-martor, încă unul dintre celebrele grupuri purcăretiene prin care se comentează pe tot parcursul spectacolului, uneori doar prin simplul act de prezență, acțiunile din scenă) după nunta-tragedie din actul de răzbunare final (elaborata scenă de teatru în teatru, pusă la cale de prestidigitatorii acestui show social otrăvitor, Ada Lupu și Doru Aftanasiu), acoperindu-le spectacular farsa, fricile, rușinile, vina și crima, mitraliate (!) până la una.
Afară de sexul nostru n-avem dușman.
Încă un verdict purcăretian.
„O tragedie veninoasă” după „Women beware women” de Thomas Middleton
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Regie, traducere și adaptare scenică: Silviu Purcărete
Scenografie: Dragoș Buhagiar
Muzică originală: Vasile Șirli
Asistenți regie: Radu Ghilaș și Robert Vlad
Asistent scenografie: Anda Pop
Foto: Iulian Ursachi
DISTRIBUȚIA:
Ducele: Ionuţ Cornilă
Cardinalul: Dumitru Năstruşnicu
Fabritio: Călin Chirilă
Izabella: Diana Roman
Hippolito, unchiul Isabellei: Cosmin Maxim
Livia: Ada Lupu
Protejatul: Horia Veriveş
Unchiul Protejatului: Doru Aftanasiu
Servitorul Protejatului, Sordido: Andrei Sava
Leantio: Răzvan Conţu
Bianca: Mălina Lazăr
Mama lui Leantio: Petronela Grigorescu
Alte roluri:
Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Radu Ghilaş, Robert Agape, Alexandra Azoiţei, Mara Bărbărie, Iustin Căuneac, Ionuţ Cozma, Luca Gumeni, George Guşuleac, Valentin Mocanu, Eduard Pîslariu, Anamaria Rusu, Marian Stavarachi
Durată: 2 ore 30 min (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment