Nevoia omului de pedestral. De anti-astral.
De certitudinea tuturor incertitudinilor Lumii care-l leagă de o planetă posibilă înainte să pășească în Anti-lume.
Dar mai ales de înaintare, care să-l țină mereu drept, mereu în picioare, mereu stăpân cu pasul măsurat, simțind pământul sub talpa pregătită să-i pângărească pajiștile înainte de a-i ataca seninul care le păstrează verzi, meșterind păsări de oțel anume construite pentru lupta cu orice albastru (de data asta britanic) ce le luminează cu promisiuni de pace fundalul.
Ori numai o frică de desprindere. De bulgărele de țărână care a fost și care va redeveni negreșit, strivit de roata istoriei pe încă una dintre arterele universului care-i găzduiește vremelnic vehiculele de război (reale sau imaginare) ce au să-i transporte idealurile și năzuințele cele mai intime prin absurdul existenței către înalturi. Înainte să lanseze (ori să fie traversate de) încă un obuz. Nicio iubire nu-l poate locui atunci, doar ură. Singura energie în stare să-l pună în mișcare, să valideze, distrugere după distrugere, puterea lui efemeră.
La capătul celălalt al aceluiași uman, obiectul urii sale, mereu alături numai spre a-i face posibile definițiile: Visătorul. Cu toată nevoia lui de joc, cu nădejdea naivă că va putea să zboare, cu tot curajul de a se desprinde și a se înălța, cu toată forța gândirii sale și curiozitatea ființei lui de a scruta orizonturi mai largi, de a vedea dincolo de dealuri, poate o nouă vale pe care să o deschidă vraiște spre a fi admirată și de omul înțepenit în certitudini căruia nu-i pot fi profețite decât nenorociri. Așa că se ridică preventiv zeci de centimetri deasupra pământului (și certitudinilor sfintei scânduri), gonflând naiv (!), întru derută, un mirific peisaj englezesc cu look de pictură de Henri Rousseau le Douanier, preferat de Adrian Damian în ingenioasa lui soluție scenografică (excepțional pusă regizoral în valoare și întipărită în vizual de costumele viu colorate ale Luizei Enescu) lui Chagall, cealaltă indicație a dramaturgului după cum zice la carte. Coline gonflabile pline de văzduhul prietenos al visării și imaginației creatoare, înțesate de pomi, personaje și dialoguri absurde, englezești, străjuite de un cottage primitiv din carton alb (ca o căsuță pentru păsărele) numai bun de aruncat în aer, în care Gábor Tompa l-a vârât magistral pe deja veteranul personaj ionescian Bérenger, într-un spectacol genial de teatru absurd. Un eseu teatral-filosofic despre visele de eliberare și glorie ale omului și o excelentă satiră a vieții sociale ce pre(și post)fațează regimurile abuzive totalitare. O joacă de-a timpul și de-a ipotezele ciocnirilor de toate felurile (din universuri absolut paralele!) în cel mai articulat discurs teatral ionescian despre condiția umană și condiția artistului, într-un cadru oniric ce are să ne adăpostească pentru aproape două ceasuri toate spaimele din absurdul cunoscut.
Așa mi s-a arătat „Pietonul aerului” de Eugène Ionesco montat la Teatrul Național „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca de Gábor Tompa, cred că cel mai frumos Ionesco din istoria personală (precizez că mă număr printre spectatorii care n-au avut bucuria să întâlnească celebra „cântăreață cheală” a regizorului, dar au așezat la loc de cinste „Lecția” – a doua a lui Mihai Măniuţiu, cea din 2015 cu Ofelia Popii și Constantin Chiriac – aceluiași Național clujean).
Din acest peisaj feeric, de pe câmpul ghiduș de gravitație (ce consemnează ironic incertitudinile tuturor, punându-le mereu delicios sub semnul întrebării verticalitatea) unde copiii cresc (prea) liberi printre scuze și politețuri englezești repetate, numai bun pentru cleveteli sterile și entuziasme de ziariști prețios-afectați cu franțuzismele prinse ostentativ la rever și blitz-ul mereu pregătit spre a consemna instantanee ale absurdului (foarte bun Cristian Grosu, care prinde neobosit în cuie senzaționalul și învârte analitic situațiile ce revendică stringenta părere a opiniei publice!), se va ridica deasupra tuturor, eliberându-se de banal, monotonie și plictis, doar cel dispus să încerce ascensiunea spirituală, frământat de o privire mai de sus, mai de ansamblu, de undeva de dincolo de podul de argint pe care l-a ridicat peste așteptările mulțimii.
Bérenger, un mai vechi mușteriu al paginilor teatrale ionesciene (cetățeanul conștiincios pornit pe urmele ucigașului fără simbrie pe străzile Orașului luminos în 1957, singurul om care a supraviețuit rinocerizării pe această insulă monstruoasă a necomunicării în 1959, doar spre a fi încoronat rege în imperiul ruinelor pe un tron al dezintegrării umane trei ani mai târziu în altă celebră scriere dramatică), devine în această a patra piesă în care îl poartă dramaturgul în 1963 celebrulPieton al văzduhului. Poate personajul cel mai plin de promisiune dintre alter-ego-urile sale, un rege recuperat din moartea absurdă spre a fi redat propriei biografii, aspirantă la măcar un pic de noimă, acum în ipostază de scriitor arzând după fiecare clipă de inspirație (cred că se și simte drept confesiunea cea mai intimă a lui Ionesco despre frica lui de moarte), într-o nouă trântă cu fatidicul, la fel de absurdă, însă și ea parcă în forma cea mai puțin violentă de până acum, salvată de toată poezia strecurată printre neliniștile destăinuirilor lui, excelent exploatată de Gábor Tompa. O reîncarnare în care domnul Bérenger al unui minunat Matei Rotaru pare să fi venit cu multele lecții ale Regelui care moare bine învățate.
God save the Queen (!).
Nu mai poate continua așa. Își consemnează convingerile literar/dramatice (devenite fiziologice!) alături de (încă) terestra doamnă Bérenger care luptă să-și învingă propriile credințe (Anca Hanu, o superbă Joséphine, soție și mamă iubitoare și devotată, sobră și blândă în același timp, până la urmă personajul cel mai expus, care va cunoaște și cea mai profundă introspecție și se va apropia cel mai mult de marginea prăpastiei personale) și fiica lor, binecuvântată cu moștenirea paternă a predispoziției spre reverie și îndrăzneală obraznică (minunată Diana-Ioana Licu în rolul visătoarei domnișoare Bérenger, exaltată ș copilăroasă, care escaladează cu convingere ramurile copacului imaginar la capătul unor elaborate tururi de forță – inclusiv fizică! – de-a lungul și de-a latul scenei, umplând zglobie cu multă bucurie acest imens spațiu de joacă în care ne primește generos) cu care scriitorul își mai alină din suferințele idealurilor neîmpărtășite și-și însoțește adesea entuziasmele, ce-l vor ridica în cele din urmă de la sol, deasupra muritorilor de rând care-și balansează cu greu (ne)siguranțele prin nisipurile mișcătoare ale vremurilor tulburi pe care par să le traverseze în deplină ignoranță. Acești străini politicoși în fața cărora familia Bérenger (poate ultima în stare să mai adulmece cu nesaț lumina dintr-un tablou de familie franțuzească atinsă de umorul negru englezesc, ca zăpada la Londra!, cu truismele și nostalgiile la locul lor, cu toate stereotipiile în care a fost îmbrăcată și cărora le face față cu brio acest trio de interpretări de excepție ale celor trei actori care construiesc atent, cu multă sensibilitate și umor, un superb mecanism poetic de reglare a individualităților, foarte elaborat și atent integrat în complexitatea ideatică a acestui întreg liric îndelung studiat), are de dat socoteală pe această Lume (excelent împietrită în grup statuar când Trecătorul din Anti-Lume, Cătălin Codreanu – în final Omul în alb – le traversează celorlalte familii englezești și păzitorilor lor dimensiunea și le întrerupe mișcarea evantaiului, lectura gazetei, partidele de cricket și de badminton). Două familii middle-class (prima asigurată de Mihai-Florian Nițu, Angelica Nicoară și Silvius Iorga, a doua de Miron Maxim, Patricia Brad și Cecilia Lucanu-Donat, fiecare cu contribuții importante în construcția relațiilor intrafamiliale și ale familiilor lor cu ceilalți) împietrite separat și împreună în mecanica socială și lingvistică a bunului mers al lucrurilor, angajate în absurde dialoguri în focuri încrucișate, prinse ca vagoanele unui tren (excelentă suprainterpretarea fizică a unui comentariu din text) parcă fiecare în compartimentul altcuiva, comentate sarcastic prin fiecare prezență a celui mai simpatic cuplu din scenă (Irina Wintze și Elena Ivanca în rolul englezoaicelor bătrâne, care binedispun mereu în tandem încercând să alunge ori chiar să păcălească moartea, după ce amendează punctual derapajele comportamental-generaționale (!)), dar mai ales atent iscodită și întărâtată permanent de John Bull (excelent Radu Lărgeanu dindărătul vestei lui englezești de amfitrion/administrator al acestei Lumi, aruncată deștept peste vigilența cu care creează/întreține/aplanează conflicte) și supravegheată îndeaproape de prezența taciturnă a polițistului (Florin Ivănușcă), omniprezent, ca o garanție necesară pentru respectarea dezordinii publice, foarte bine construită pe aceste meleaguri.
Visul icaric al lui Bérenger, ca și teatrul din care se revendică, e cu mesaj. Mesaj diferit de al celorlalți (și încă ceva, ce se va dezvălui de la sine pe parcursul spectacolului!), pentru că el încearcă să facă Ceva, să se îmbete de certitudine și să se umple de văzduh pentru a se putea înălța și vindeca de nedestul și de preamult, de nemiloasa moarte ce apare în vis ca o regretabilă scamatorie din rucsacul angajatului de la pompe funebre (Dan Chiorean, un negociator desăvârșit de postiluzii) și pretinde dobânzi de la conștiințele trezite, precum bombardierul nemțesc ce traversează nemilos visele Joséphinei și idealurile unui băiețel care se visează aviator, legând în chip tragic două fețe ale necunoașterii în aceeași frică sublimă. Nimic mai precis ca imprecizia pe care atât de mult o venerează în discursurile lui familial-pedagiogice, dublată de curajul de a scotoci cotloanele cele mai întunecate ale minții și sufletului, ascunse ochiului muritorilor de rând cărora le înalță scară imaginară spre podul de argint (dimpreună cu dreptul de a-i contesta existența).
O societate numai bună să găzduiască absurdul situațiilor de toate felurile (în care orice la fel se revendică mereu puțin altfel), unde cleveteala dramatică se amestecă inteligent teatral cu discursuri substanțiale pe teme existențiale (excelente dezbaterile publice despre zborul lui Bérenger, înainte și după), replicând la nesfârșit tot ce a învățat fiecare sub rezerva propriei originalități (foarte bine punctat în trilurile fluierelor de ceramică ce însoțesc în chip deosebit cântecul atât de așteptat și aclamat al Fetiței – cântăreața cheală care trebuie să scape cu viață de burdihanul amenințător al domnului de gras! –), îngânându-se la nesfârșit (minunat asortate scenele muzical/vocale de grup care se folosesc excepțional de absurdul propus în muzica tragi-comică a lui Vasile Șirli, ce fixează pertinent în memorie acustica ludică a spectacolului Anti-sentimente cu un touch de musical), dar fără să se asculte vreo clipă unul pe celălalt. Ori, și mai grav, împiedicându-se dinadins în vreun compromis sau vreo slăbiciune mai umană (cazul Unchiului-Doctor al lui Ioan Isaiu, ce-și va recunoaște la final neputința empatiei necondiționate, după toată îngrijorarea și delicatețea, manifestate în visul inițial, cu care s-a pregătit să dea vestea nemorții tatălui).
O Lume ciocnită violent de o Anti-Lume, adesea proiectată în cele mai surprinzătoare chipuri (de multe ori doar sugerată, aproape șoptită, alteori dimpotrivă, strident răstită) pe fundal, făcând posibile cele mai absurde judecăți umane (chiar și ad-literam, pe vocea lui Ruslan Bârlea, Judecător, Călău, Prim asesor) ridicate în cretă sub perucile ce închid concluziv verdictul oficial pe tabla neagră, dincolo de bara Tribunalului și a Istoriei corijente coborâtă din nou în prezent să ia notițe. Desenând mulțimea vidă a dialogurilor disjuncte ca pauze necesare ale intertextualului ionescian din prim-planul celor mai intime mărturisiri de sine surprinse în acest interogatoriu/purgatoriu dramatic-introspectiv, consemnând isprăvi mai mult sau mai puțin beligerante reproșate scriitorului (și apropiaților lui, cu toții acuzați de mai multă imaginație și credință decât restul lumii) cocoțat pe coama acoperișului invizibil (cu toată teama lui de rivali și nevoia reînnoirii lăuntrice) la o graniță imperceptibilă a neantului unde s-au întâlnit spațiul și timpul, înainte-le cu după-ul, pustiurile de gheață cu cele de foc, despre care nu mai e nimeni dispus să asculte!…
La ora la care umbrelele-curcubeu își strâng neputincioase culorile în jurul spinărilor împietrite și cad de la butoniere trandafirii, în timp ce se sting și se dezumflă sub ochii noștri, strivite de obuzele căzute de pe ecranele războaielor mondiale, ultimele urme de naivitate, de pace, liniște și speranță, smulgând pentru totdeauna pajiștii nesfârșite pomii și coloanele care o țineau mereu roditoare de posibilități. Semn că nu degeaba ni s-a atras atenția încă de la mijlocul spectacolului (chiar printr-o portavoce!) asupra discursului poeților cărora tocmai li se împlinesc profețiile cele mai sumbre, smulse cu forța dintr-o realitate ce depăşeşte ficţiunea și nu mai poate fi de acum cuprinsă cu gândul. Poate undeva chiar pe o scenă de teatru dincolo de Infern, unde nu se mai joacă nimic, nici măcar Infernul.
Albastrul, albul, tăcerea, scena goală trebuie să creeze impresia de calm straniu. De aceea e nevoie să li se lase spectatorilor timpul necesar de a-l resimți.
Hai, dom’ne, că asta e din altă piesă, ce naiba!
(Atâta vreme cât suntem vii, suntem numai buni de pretext-literar. Calmați-vă, suntem cu toții muritori, nu complicați mersul anchetei!…)
„Pietonul aerului” de Eugène Ionesco traducere de Vlad Russo și Vlad Zografi
Teatrul Național „Lucian Blaga” Cluj-Napoca
Regia: Gábor Tompa
Decorul: Adrian Damian
Costumele: Luiza Enescu
Muzica originală: Vasile Șirli
Mişcarea scenică: Ferenc Sinkó
Video design: Radu Daniel
Asistent de scenografie: Dariana Pau
Saxofon: Patricia Marchiș
Regia tehnică: Doru Bodrea
Lumini: Jenel Moldovan, Andrei Mitran
Sunet: Marius Rusu
Video: Vasile Crăciun
Sufleor: Alina Forna
Foto: Nicu Cherciu / © Teatrul Național Cluj-Napoca
DISTRIBUȚIA:
Domnul Bérenger: Matei Rotaru
Doamna Bérenger (Joséphine): Anca Hanu
Domnișoara Bérenger: Diana-Ioana Licu
Ziaristul (englez): Cristian Grosu
Primul englez: Mihai-Florian Nițu
Prima englezoaică: Angelica Nicoară
Băiețelul, fiul lor: Silvius Iorga
Al doilea englez: Miron Maxim
A doua englezoaică: Patricia Brad
Fetița, fiica lor: Cecilia Lucanu-Donat
John Bull: Radu Lărgeanu
Prima englezoaică bătrână: Irina Wintze
A doua englezoaică bătrână: Elena Ivanca
Unchiul-Doctor: Ioan Isaiu
Angajatul de la Pompe Funebre: Dan Chiorean
Trecătorul din Anti-Lume, Omul în alb: Cătălin Codreanu
Judecătorul, Călăul, Primul asesor: Ruslan Bârlea
Figurație: Florin Ivănușcă
Durata: 1h 45min (fără pauză)
Vârsta recomandată: 14+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment