Bezidu Nou / Bözödújfalu.
Meleagul cu fitilul ars până la ultimele picături de credință.
În oglinda lacului care îi acoperă azi ruinele, lumini teatrale se aprind curioase peste întunericul istoriei, scotocind binefăcător prin cotloanele încă neuitate ale unei mici comunități mureșene ștearsă de pe fața pământului. După realitatea spirituală cea mai intimă a omului aruncat în lume ca subiect al conștiinței propriei autenticități și obiect al credințelor altora, arzând ca o lumânare prin întunericul ce i-a fost dat poate anume să se descopere, să se întrebe și să se înțeleagă printre luminile de care s-a înconjurat vremelnic spre a pătrunde împreună marea taină a lumii.
Bezidu Nou azi, sursa: https://www.punctul.ro
„Lumânările dreptății” („Az igazság gyertyái”), montat de Aba Sebestyén la Teatrul Național Târgu Mureș cu Compania „Tompa Miklós” după un excelent text dramatic semnat de Csaba Székely (premiat de UNITER în acest an cu Premiul pentru cel mai bun text dramatic românesc montat în premieră absolută), este una dintre cele mai importante întâlniri cu inteligența dramatică, muzicală (a fost înnobilat și pentru cea mai bună muzică originală și sound design, acordat lui Cári Tibor, compozitorul spectacolului care beneficiază de un excelent band ce acompaniază live prestația actorilor) și teatrală (separat și împreună!) spectaculară din istoria personală.
O adevărată orchestră de suflete-lumânare ce ard priceput unul alături de altul la icoana conviețuirii multiculturale în altarul Thaliei luminând umanul, cauterizând răni ale istoriei transilvane recent (re)scufundată, recompusă dramatic și teatral cu multă răbdare după cicatricile încă la vedere, mistuind cu multă pricepere argumentele retoricilor mai vechi sau mai noi din fiecare tabără în jurul falsei vrajbe între oamenii locului (secui, români, evrei, țigani) care încă mai zguduie emoționalul unei comunități ce se încăpățânează să păstreze vie memoria locului.
O parabolă foarte inteligentă a identitarului care ne încâlcește mințile, sufletele, emoțiile, destinele, istoriile personale și comunitare, construită în jurul unei mâini de oameni (63?…) ce-și revendică rădăcinile alungării din Egipt, o mână de semi-evrei-sâmbetiști-creștini prozeliți (nici nu mai contează în ce ordine!), în fapt niște secui din neamul lui Kovács (!), satul Bezidu Nou (între atâtea alte Bezidu-ri de Mureș (!)), pierduți intenționat între Sabat și Ignat (excelent punctat!), nevoiți să trimită mai marilor Budapestei șoriciul porcului proaspăt pârlit (!), încâlcind și descâlcind istoria, credințele, dramele personale și colective în cel mai spectaculos ideatic (superb explorat teatral și muzical!) pe care l-am întâlnit în ultima vreme.
Origini, tradiții, credință, relații, apartenență și identitate, profund impactate de arbitrariul politicului, abil învârtite de interpretările impecabile ale unor actori dăruiți (un mare bravo întregii distribuții!) în jurul unei tragedii istorice, îmblânzind-o prin foarte mult umor (textul excelează la capitolul umor sec, absurd, de cea mai bună calitate, poate chiar de Gheorgheni, sau poate nu!…), revelându-i straturile adânc umane și monopolul mentalităților de birt.
Nu pentru asta am ieșit noi din Egipt!…
Este sintagma care încapsulează cu multă inspirație, umor și sarcasm nebuloasa identitară a unor tragedii suprapuse (personală, familială, comunitară, istorică), servită cu har și impregnată de câteva ori cu toate nuanțele posibile de Kovács Márta a minunatei Erzsébet B. Fülöp în doze optime de tragic și comic, mereu provocator, mereu concluziv, ca niște întrebări cu răspuns inclus amestecate subtil în tiradele în care actrița își îmbracă impecabil personajul-stindard al acestei tragi-comedii (și care i-au și adus nominalizarea UNITER la premiul pentru Cea mai bună actriță în rol principal cu această interpretare consistentă), martor activ al istoriei ce o poartă în derivă pe pluta care încă mai caută să-i ducă nedumeririle pe uscat, silită să trăiască în același timp drama sărăciei în vremuri tulburi de război, drama femeii dornică de îmbrățișare, repetat îndrăgostită și părăsită de iubirea vieții ei, drama părintelui unui copil cu nevoi speciale și a unui adult cu dependențe, drama încălcării tradițiilor evreiești în care pare să fi crescut, drama sabatarului convertit forțat la o altă credință dar și a evreului ridicat cu forța și dus pe un drum fără întoarcere către Auschwitz, în câteva cuvinte drama omului captiv într-o viață ca un neîntrerupt lagăr de concentrare.
Pe care Erzsébet B. Fülöp nu se străduiește nicio clipă să-l ascundă, dezvăluindu-i fără încetare noi straturi de împotrivirile și străduințe de adaptare (mândră de (ovi)talentele ei gospodărești, de precupeață, de croitoreasă și de vraci de/cu ouă, dacă tot nu mai are voie să se facă director întemeietor de teatru în sat (!)) prin care caută să accepte sau măcar să reziste zi de zi sârmelor ghimpate ce se înghesuie să se înfășoare în jurul grumazului, existenței, minții, sufletului și identității ei îndelung răbdătoare, în pofida acceselor de furie, explodate ca din greșeală din cele mai infantile argumente geografice (!) sau cele mai sacre ritualuri sufletești, precum cele din preajma Sabatului (excelent își dozează actrița răbufnirile și le așează temeinic printre obiceiurile curente înainte să-și acceseze modul taciturn, în care mută doar furia din rostire și izbucniri fizice în încleștări mimice și corporale memorabile, ce o încovoaie demn sub povara celei mai importante neputințe – după ce identitatea i-a fost terfelită și strivită sub roțile istoriei), amenințându-i la fiecare pas o libertate născută deja șubrezită, prinsă fără drept de apel între scheletele de lemn ale construcțiilor fragile (locuințe și lăcașuri sfinte reprezentând schematic Bezidu Nou, îmbinând șugubăț autohtonul revendicat cu veneticul din istoriile forțate ale credințelor oamenilor acestui meleag, în fapt demult neclintiți de aici) din această mică așezare, parcă mereu provizorie, damnată împreună cu ea la o previzibilă pieire.
O poveste (ca multe alte drame istorice) a cărei origine e reclamată prin intermediul unui personaj legendar simbol ce dă culoare narativului și lansează intriga bipolarității istorice și dramatice (aici un nobil bogat din Transilvania ce ar fi revoluționat relația creștinilor cu Domnul Dumnezeu, „primul om de credință în Sabat din lume” care i-a convertit și pe alții, renegați deopotrivă în cele din urmă și de ceilalți creștini și de evrei, urmând obiceiurile iudaice pentru a se defini creștini și totuși neasimilați de alungații din Egipt, „păzitori ai Sabatului” adunați în prima comunitate europeană de evrei prozeliți), numai bune de explorat teatral, tălmăcite ludic la persoana întâi de Kovács Sára. Mezina familiei cu un ușor handicap fizic și mințile frumos rătăcite întru evadare într-o lume fascinantă guvernată de singura religie posibilă, cea a iubirii, interpretată cu multă sensibilitate, candoare și entuziasm naiv copilăresc de ingenua Bora Kiss, actrița narator care ne poartă cald prin aproape incredibilul familial al Kovácsilor (personajul însuși probabil un comentariu la adresa comunităților mici care se confruntă adesea cu problema consangvinizării), privită prin ochii sufletului ei de fetiță ce refuză maturizarea dimpreună cu nedreptățile și atrocitățile lumii în care trăiește (până aproape de sfârșit, când explodează absolut sfâșâietor).
Visătoare și împăciuitoare, Sárika încadrează povestea familială în cea comunitară (șterse împreună de câteva ori de istorie, în chip diferit, din cele mai triste pagini naționale și mondiale) după ce le găsește scuze pertinente (cred că aici e concentrată esența emoțională a spectacolului, privit aparent cu detașare) tuturor celor care se semnează deslușit pe traumele pe care le împletește cu bunăvoință în istoria personală. Mai ales tatălui ei, Mózes, un bărbat mult prea iubăreț (delicios János Henn, un curtezan șarmant, bonom, lunecos și strecuralnic, trecut de prima tinerețe dar care încă se face plăcut de toată suflarea muierească, autorul celui mai savuros monolog al spectacolului – un lung banc sec în legătură cu destinația spre care urmează să se îndrepte când își părăsește iar casa (!)), prezentat delicat în dimensiunea lui de membru trecător al familiei (pe care o conduce Márta, uneori chiar cu securea în mână (!), femeia dispusă să-i treacă mereu cu vederea escapadele amoroase cu care pare să se fi obișnuit de-a lungul vieții lor împreună și pe care fata le-a interpretat cu îngăduință), un părinte mereu absent sau fugar căruia încearcă să-i justifice fiecare abandon.
Dar și fratelui ei (evreu!) Sámuel,alcoolic, recalcitrant și scandalagiu (Balázs Varga, credibil și asumat în confuzia lui identitară, singurul din familie conștient că, deși e evreu, nu e de fapt așa cum sunt evreii), un petrecăreț care trăiește mereu pe datorie, în conflict deschis cu mama sa (își va dovedi esențele profunde abia spre final), căzut în patima jocurilor de noroc și a iubirii interzise pentru Éva (soția preotului unitarian încredințată inspirat Dorottyei Nagy, o femeie trecută prin ale vieții), în timp ce fata acesteia, Gizella (Ramóna Gecse și ea ingenuă) cea pură și neprihănită, profund îndrăgostită de acest tânăr necioplit care-i refuză dragostea, trăiește cu fantezia că vor sfârși (creștinește!) împreună. Acest din urmă trio amoros este, alături de superba hate-lovestory Mózes/Márta și delicata relație a Sárei cu noul preot, una dintre marile guri de oxigen emoțional ale spectacolului, al cărui subiect principal rămâne de esență tragică și fixează excelent în derizoriu una dintre cele mai negre nopți ale sufletului lumii: holocaustul.
Aici cu accente specifice locale, pentru că povestea de viață a Kovácsilor (re)botezați se intersectează violent cu momentul absurd al istoriei ce pune brusc stăpânire pe comunitate și-i învrăjbește cetățenii, care au trăit până acum pașnic unii cu alții, indiferent de etnia, credința și obiceiurile în care au crescut fiecare. Și aduce restricții evreilor (fie ei și prozeliți) din zonă, secui la origini, forțându-i să se înscrie în crunta luptă pentru supraviețuire și să accepte botezul creștin dacă se vor salvați de amenințarea nazistă.
În această atmosferă intrigantă debutează spectacolul companiei mureșene maghiare, foarte bine construit argumentativ din punct de vedere socio-politic, pornit cu pricepere în curtea casei judecătorului Kálmán Geréb (primarul-jude interpretat alternativ de István Nagy și Aba Sebestyén, regizorul spectacolului), un personaj puternic, autoritar și emfatic (în fapt foarte speriat și nepărtinitor) care caută să mențină tonul solemn în prezentarea deciziilor noii orânduiri (în ciuda discursului dramatic înțesat cu observații ironice privind descendența cetățenilor pe care-i păstorește și pe care caută să-i scape basma curată din năpasta ce s-a apustit asupra satului lor și verdictele absurde ale autorităților) și eliberarea certificatelor despre cine este considerat ce (în baza cărora se va decide și cine primește scutirea de muncă silnică).
Alături de Demeter György, preotul unitarian interpretat cu evlavie atent măsurată de László Csaba, completat cu aceeași smerenie bine dozată de noul preot paroh Ráduly István al blândului László Zsolt Bartha (care dă buzna pe bicicletă în scenă și în viața bezidenilor, după ce a scotocit noroaiele cine știe câtor alte Bezidu-ri (!) scoase în cale), Kálmán va căuta să îmblânzească soarta sufletelor considerate nesigure din punct de vedere politic pe care vrea să le scape de necredință, pribegie și moarte, în timp ce un alt reprezentant al autorităților locale, dascălul intransigent și resentimentar Demény Ferenc al unui dezlănțuit Ernő Galló (foarte bine rostogolit de actor de la micile dispute cu localnicii către aproape ură etnică, în contextul superiorității pe care istoria i-a strecurat-o neașteptat în brațe întru răzbunare ispitindu-l cu putere, unealtă ușoară și sigură a capriciilor politice ale mai-marilor vremii prin care s-a scris și se scriu în general dezastrele) va fi tentat la compromis trădându-și semenii, rostogolind inteligent argumente pro și antinaziste prin cel mai de bază uman, spre a augmenta magistral nenorocirile ce vor urma.
Validate de jandarmii Kónya (Gábor Tollas) și Pintér (Levente Ördög Miklós), un cuplu delicios al diferențelor nevoite să se țină de mână (foarte bine plasată disputa lor identitară în sânul aceleiași tabere, acum asupritoare, dindărătul uniformelor chemate să asigure respectarea ordinelor împotriva bezidenilor asupra cărora au fost ațâțați) în absurda lor luptă antisemită (recognoscibilă azi în mentalul colectiv în alte dispute etnice, cele româno-maghiare din secuime pe care dramaturgul nu se sfiește să le parafrazeze, la fel de artificial construite și întreținute), de fapt îndreptată împotriva unui dușman nevăzut și imprecis (invocă faptele odioase ale bancherilor evrei ce vor să domine lumea din spatele guvernelor țărilor capitaliste (!)), după ce au fost plimbați anume prin public spre a obține justificarea, încuviințarea și aprobarea necesare să-și legitimeze incitarea la violență și acțiunile brutale (asigurându-le toată dezaprobarea lor publică!).
Mânați de pornirile animalice ascunse în natura violentă a omului condamnat la lupta pentru supraviețuire în marile momente de cumpănă ale istoriei (precizat la vedere chiar pe șoriciul porcului pârlit, ca să nu uităm de tripla cacealma identitară – etnică, religioasă, istorică – stropit din ultimul belșug cu pálinka de prun sau de frasin (!)), confirmate mai târziu și în sânul evreilor localnici amenințați cu prigonirea de armata hitleristă, cazați temporar în ghetoul Marosvásárhely (o fabrică de cărămidă abandonată în care sunt adunați, în condiții inumane, împreună cu alți evrei din satele din jur cu care își dispută aprins, după același tipar ca jandarmii, autenticitatea identitară – atent construită retoric în conflictul prizonierilor evrei Bürger și Rosenfeld -) și contrazise în cele din urmă taman de ofițerii germani proaspăt instalați la cârma tragediei, care-și revelează fața umană răsturnând în chip neașteptat ierarhia moralității întru echilibru dramatic (foarte bun în acest sens Oszkár Meszesi în rolul locotenent colonelului Botskor Lóránt, ofițerul S.S. care fixează crucifixul pe peretele noului birou înainte de a-și binecuvânta și savura bucatele ca să prindă forță în convorbirea cu preotul Ráduly István, ce-i va exploata exact dimensiunea creștină când pledează pentru eliberarea enoriașilor lui, evreil secui, acum creștinați).
Echilibru pe care doar căpitanul Gestapo-ului Nikolaus Schröder (András Korpos energic și viclean, savurând din plin jocul ridicol-cinic al personajului său) l-ar mai putea distruge discreționar, așezând după bunul plac lumina peste neînțelegerea administrativ-identitară invocată și pusă din nou sub amenințare de rătăcirile Mártei, revenită la cuvinte doar pentru a da glas celei din urmă revolte împotriva absurdului, trăgând după sine destinele altor oameni plecați pe drumul fără întoarcere.
Oameni extrași cu forța dintre cei câțiva care au supraviețuit în continuare aici, expuși mai departe intemperiilor unei istorii necruțătoare printre căpriorii care desenează scheletele caselor și bisericilor zonei lipsită de pereți sau alte ziduri de apărare, înconjurate (într-o decupare necesară de pe harta normalității) în final cu bandă de izolare, smulsă convulsiv în momentul conștientizării de Sára, personajul cel mai vulnerabil și cel mai puternic din scenă, excelent explodată în monologul final ce-i însoțește gestul dureros, sacrificat și salvat deopotrivă alături de alte câteva personaje doar spre a fi redat unei noi geografii temporare (Bezidu Nou are să dispară în cele din urmă sub apele lacului artificial de acumulare după construcția barajului ridicat în ultimii ani ai comunismului, care a dus la evacuarea oamenilor ce încă se întorc aici în fiecare an să comemoreze istoria lor comună, inclusiv a episodului surprins și frumos împachetat dramatic de Csaba Székely, autorul acestei piese). Simplu și pertinent decorul semnat de Beáta Sós, care a sintetizat pe scenă construcțiile-schiță – m-au frapat la prima întâlnire cu imagini din Bezidu Nou asemănările din simbolistica propusă, mai ales cu turnul fostei biserici romano-catolice din sat ce încă tronează peste amintirile localității înghițită de ape, reconstruit cu ajutorul donațiilor publice ca simbol al renașterii și solidarității, azi turn al Bisericii Unității, proaspăt dată în folosința credincioșilor de toate neamurile – august 2024 – și sfințit de preoți din toate cultele și etniile care au trăit multă vreme împreună aici).
Pe care nu doar costumele pe care s-a iscălit Rebeka Hatházi îl trimit pertinent într-un moment precis al istoriei și mentalului transilvan, cât mai ales band-ul asortat pe care Tibor Cári l-a cocoțat inspirat în construcția centrală (excelenți muzicienii Márton Kostyák – contrabas, István Makkai – clarinet, Péter Sipos – vioară, Zsolt Leon – violă și Zoltán Málnási – percuţie, și ei niște oameni ai timpurilor și locurilor propuse, integrați perfect în peisajul și acustica lumii demult apuse și totuși încă atât de vie, care trăiește mai departe prin iubirea oamenilor ce-i duc memoria către un alt veac, poate al împăcării), într-un melanj captivant (acorduri klezmer înfășurate atent în jurul laitmotivului trecerii, cu accente de folk unguresc și gipsy) dintr-o însoțire multi-etnică, în care noul identitar nu are cum să fie decât foarte bogat, în ciuda tragismului la care a fost condamnat.
Ei însoțesc aproape solemn în imnurile religioase și corul sătenilor (frumoase și emoționante scenele de grup) uniți în rugăciunile înălțate Domnului, căruia îi cer într-un glas milă, îndurare și belșug, promițând la schimb unitate și bunătate.
În lumina paradisiacă a speranței mântuirii strecurată tulburător de Róbert Majoros (care semnează light design-ul) printre gratiile de scânduri ce-i vor deveni mormânt subacvatic, înainte de a aprinde pe pământul răvășit de atâta suferință ultimele lumânări.
Lumânările dreptății.
„Lumânările dreptății” / „Az igazság gyertyái” de: Csaba Székely
Teatrul Național Târgu Mureș – Compania „Tompa Miklós”
Regia: Aba Sebestyén
Decorul: Beáta Sós
Costumele: Rebeka Hatházi
Muzica originală: Tibor Cári
Light design: Róbert Majoros
Foto: Sándor Bereczky
DISTRIBUȚIA:
Kovács Márta: Erzsébet B. Fülöp
Kovács Sámuel, fiul ei: Balázs Varga
Kovács Sára, fata ei: Bora Kiss
Kovács Mózes, soţul: János Henn
Ráduly István, preotul catolic: László Zsolt Bartha
Demény Ferenc, dascălul: Ernő Galló
Geréb Kálmán, primarul: István Nagy / Aba Sebestyén
Demeter György, preotul unitarian: László Csaba
Demeter Éva, soţia lui: Dorottya Nagy
Demeter Gizella, fata lui: Ramóna Gecse
Kónya, jandarm: Gábor Tollas
Pintér, jandarm: Levente Ördög Miklós
Botskor Lóránt, căpitan: Oszkár Meszesi
Nikolaus Schröder, căpitan Gestapo: András Korpos
Bürger, prizonier: Zoltán Adorjáni Nagy
Rosenfeld, prizonier: Örs Bálint
Evreu I: Viktória Renczés
Evreu II: István Ferenczi H.
Evreu III: Fruzsina Szabó
Jandarm I: Péter Kiss
Jandarm II: Norbert Kovács
Sâteni, Evrei: Zoltán Adorjáni Nagy, Hunor Balázs, Örs Bálint, István Ferenczi H., Roland Ádám Csiki, Eszter Kiss, Péter Kiss, Norbert Kovács, Janka Pintér, Jácinta Póra, Viktória Renczés, Máté Bátor Soós, Fruzsina Szabó, Orsolya Szilágyi, Csenge-Mária Timár
Muzicieni:
Contrabas: Márton Kostyák
Clarinet: István Makkai
Vioară: Péter Sipos
Violă: Zsolt Leon
Percuţie: Zoltán Málnási
Durata: 3h (cu pauză)
Vârsta recomandată: 12+
Spectacol în limba maghiară cu traducere în limbile română și engleză.
Bezidu Nou ieri, sursa: Aladar Peter Santha (2009)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment