Stai!
Imperativele unei situații teatrale.
Excelent deschisă de Marius Turdeanu, actorul sibian proaspăt sosit în trupa Teatrului Excelsior, care pornește pertinent spectacolul ce-i marchează debutul pe această scenă.
„Oleanna”. O operație teatrală cu bisturiul bine ascuțit de Mădălin Hîncu pe interpretările actoricești ale unui excelent text dramatic semnat de David Mamet (foarte bine tradus de Andreea Vulpe și Cristi Juncu), avându-i în prim plan pe Carol și John (excelenți Ioana Niculae și Marius Turdeanu), o studentă și un profesor care-și vor ciocni violent argumentele unei retorici dramatice inteligent construită și explorată pe o temă foarte în vogă a vremurilor noastre: hărțuirea.
Sub non-solemnitatea gata impusă de recognoscibilul imn academic, ridiculizat instrumental, pe ale cărui acorduri își fac încălzirea cei doi în spațiul sufocat de obiecte de recuzită din sfera școlară, păzit autoritar din fundal de celebra pictură a lui Rafael „Școala din Atena” (o frescă a artistului renascentist reprezentând Filozofia, care alături de „Disputa del Sacramento” – Teologia și „Il Parnaso” – Literatura, înfățișează Adevărul, Binele și Frumosul, împodobind în spiritul culturii umaniste pereții celebrei încăperi rezervate jurispruenței în Palatul Apostolic din Vatican, „Segnatura Gratiae et Iustitiae” a Sfântului Scaun), imperativul lui Marius Turdeanu taie brusc suspansul primei situații dramatice ce se cere supusă justiției.
Stai!
Rostit în chipuri diferite de multe ori la rând (nu am numărat, doar am remarcat) într-o discuție telefonică, acest singur cuvânt reușește în doar câteva secunde să capteze toată atenția asupra acestui actor înzestrat, minunat în rostire, ce-i imprimă, printr-o rostogolire rapidă de sensuri, destul de multe nuanțe ca să-i deschidă personajului său excelente căi de atac spre a-i zugrăvi inteligent și succint portretul. Un om precipitat, nervos, grăbit și meticulos în același timp, cu răbdarea prea greu pusă la încercare (sau nu?) de un interlocutor agasant, care reușește în foarte scurt timp după ce trântește receptorul în furcă (da!, scenografia lui Răzvan Bordoș păstrează inspirat în eclecticul prezentat mărturiile vremurilor în care a fost scrisă piesa, respectiv anii ‘90) să releve deopotrivă autoritatea, flexibilitatea, prudența, vulnerabilitatea, temerile și răzgândirile de toate felurile ce par să-l domine și să-i macine încet mintea și sufletul. Un profesor efervescent (și pare-se destul de însingurat), prea sofisticat și prețios spre a se lăsa atins ori măcar de a se face înțeles de toți învățăceii lui, vizitat deloc întâmplător în cabinetul său de (poate încă?) o studentă (intimidată vizibil de această primă răbufnire a lui), victimă a neajunsurilor lui pedagogice (sau doar a propriilor suficiențe?), care încearcă să stabilească sfioasă cadrul (in)formal în care se vor tatona unul pe celălalt, căutând mijlocul academic al unei relații umane ce se va dovedi cât se poate de încrâncenată. De respect și dispreț în același timp, așa cum va putea fi privită dinspre ambele capete ale unei teme încă tabu, numai bună de terfelit pe culoarele corectitudinii politice în mileniul #metoo.
O temă care se va revela în toată splendoarea ambiguităților sale, păstrate intenționat pe masa negocierilor aproape la fiecare enunț și explorate minuțios da capo al fine între victima și agresorul (perfect interșanjabili) ce-și vor disputa un teritoriu minat, ce se cere înțesat de argumente și curățat de toate cele rămase nedetonate de-a lungul secolelor de educație care au format personalități și caractere, influențând mentalități și societăți, punând de multe ori la încercare istoria, siluind-o să se lase învățată iar și iar spre a pune naibii capăt odată abuzurilor de tot soiul care încă ne mai bântuie școala.
Stai!
Momentul precis în care Carol (deși cred că Oleanna îi va rămâne numele Ioanei Niculae după acest rol memorabil – cred că cel mai bun în care am văzut-o – deși nu e numele personajului, voi explica într-un post-scriptum pentru că am primit mai multe întrebări în acest sens) pare să fi înțeles cu cine are de-a face, deși nu lasă să se vadă de la prima înfățișare. Așa cum de altfel nu se va lăsa nicio clipă intimidată de atitudinea cvasiofensatoare a profesorului panicat și indecis, pus la rândul lui în încurcătură de ambiguitatea comportamentului fetei care a dat buzna în biroul său, ce trădează plăcere, fascinație, amabilitate, constrângere și obligație, toate odată. Și toate sub umbrela largă a unei frici disperate dintr-un respect ancestral față de dascăli, ce-i domină autoritar fiecare reacție, pe care actrița le dozează foarte bine, în crescendo, dând drumul unui robinet de stări și reacții, la început abia picurate sub semnul ingeniozității și curiozității, apoi tot mai precipitate (la nivel de rostire, privire, mișcare scenică) și mai bine așezate într-un cadru argumentativ tot mai stabil pe care-l umple răbdătoare (metaforic, pentru că reușește să enerveze și să atragă subtil și controlat și o puternică antipatie asupra personajului, minunată performanță pentru un astfel de text!) cu toate gândurile nerostite din istoriile noastre școlare și umane, punându-te serios pe gânduri în legătură cu inocența și lipsa ei de control asupra situațiilor în care-l va înfrunta pe profesor.
Acest Marius Turdeanu complex și fascinant, ascuns ștrengărește sub tricoul cu Nietzsche (who gazed into the abyss and all he got was this lousy t-shirt!), dezlănțuit într-un rol ce i se potrivește mănușă, reușind să atragă (în pofida negativității ce tronează asupra personajului său încă obsedat de ratare) simpatia și admirația publicului, întinzând abil capcane (superbe trecerile-tiradă dintr-o stare extremă în alta, de obicei deosebind acțiunea la vedere cu partenerul de scenă de cele ce îi fixează socialul prin interacțiunile telefonice cu cei ce le accesează intruziv intimitatea confesiunilor ce-i apropie, poate nepermis de mult).
În negocierea multistrat (lingvistică, psihologică, morală, academică, ierarhică, sexuală, comportamentală) extrem de dură, care va urma între cei doi pentru stabilirea rolurilor fiecăruia în narativul celuilalt, predomină nevoia comună de încredere, validare și afecțiune pe care fiecare dintre ei o rostogolește către partenerul de discuție și de duel, presărând cu dovezi și indicii drumul ce-și dorește să dărâme bariera artificială dintre profesor și student, fiecare către propriul teritoriu, prinși fără voie pe terenul comun între o comisie de titularizare și una de validare a umanului din fiecare.
Inventariind generos defectele ce stau la baza proastei alcături a sistemului, puse cel mai adesea în seama lipsei de comunicare între părțile implicate (și prin această dovadă de comunicare, chiar pe un ton răstit și isteric, minunat plimbat între cei doi), identificând frumos împreună traume din experiențele lor educaționale care și-au pus diferit (și firesc) amprenta asupra percepțiilor, rolurilor și mecanismelor lor de apărare și control până în și după momentul ciocnirii, subsumate unei teme mai mari (a conflictului între generații) dintr-o temă și mai mare (a justiției morale și umane, din care derivă drepturile și privilegiile), căutând să amelioreze tensiunile din cancelarie și din bănci deopotrivă, evitând să multiplice comportamentele abuzive (la care par să fi fost expuși amândoi pe parcursul educației școlare) și să le alunge din propria lor formare, practică profesională și conduită academică și umană, visând la ziua în care se vor spulbera abuzurile la care alți tineri ar putea fi supuși pe drumul descoperirilor de toate felurile (prudent și interesant împletite în jurul celor două principale specifice vârstei adolescenței, respectiv intelectuală și sexuală).
Vivant Professores, vivant membra quaelibet!
O exclamație firească după un conflict excelent oxigenat de ambele părți, aluziv, conotativ, echilibrat, dinadins neexplicit și demonstrativ în feluri diferite dintr-un superb discurs dramatic și un splendid dialog teatral ce răstoarnă cu pricepere situațiile și raporturile de putere sub protecția nedefinirii concrete a faptelor, presiunilor și regulilor ce pot înfiera sistemul într-un spectacol al echivocului, care pavează cu bune intenții drumul către nota 10.
La purtare.
fotografie din arhiva personală la primele aplauze pe scena Excelsior
P.S.
Precedată de o remarcă asupra capacității extraordinare a tineretului de a se adapta la orice fel de circumstanţe sau chiar de a muri fără a apuca să înţeleagă starea nefericirii lor profunde (deplângând soarta copiilor londonezi născuți în epoca poluării, care nu au beneficiat niciodată de o gură de aer proaspăt) și invocată în deschiderea piesei dramaturgului (dar neprezentată în soluția teatrală a regizorului Mădălin Hîncu), „Oleanna” este un cântec din folclorul englezesc ce are la bază o baladă din saga unor emigrați norvegieni ce și-au căutat norocul în vremuri de răstriște în afara granițelor țării, printre altele și în colonia pe care violonistul Ole Bull a proiectat-o în secolul XIX noii Norvegii la care aspira (în jurul unui oraș fictiv botezat Oleanna și asupra căreia a proiectat cele mai îndrăznețe idealuri de renaștere a unei nații), după ce a cumpărat un pământ incredibil de generos în Pennsylvania, pe tărâmul făgăduinței unde spera să-și mute conaționalii (și care au dat naștere unui folclor bogat!), act care s-a dovedit a fi doar o mare țeapă imobiliară. Colonia a eșuat după ce s-a demonstrat că violonistul căzuse în mâinile speculatorilor de terenuri, ceea ce a dat naștere unui nou folclor, de această dată satiric, în jurul Oleannei.
„Oleanna” a fost pusă în scenă prima oară de către compania teatrală Back Bay în asociere cu American Repertory Theatre, la Cambridge, Massachusetts, SUA, pe 1 mai 1992, în regia lui David Mamet, cu William H. Macy şi Rebecca Pidgeon. În aceeaşi distribuţie, producţia companiei Back Bay a fost prezentată la Orpheum Theater din New York. Premiera a avut loc pe 25 octombrie 1992. Doi ani mai târziu, David Mamet a realizat și un film după această piesă, cu William H. Macy şi Debra Eisenstadt.
„Oleanna” de David Mamet traducerea Andreea Vulpe și Cristi Juncu
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regia: Mădălin Hîncu
Scenografia: Răzvan Bordoș
Producător: Vasea Blohat
Lumini: Traian Marin
Sunet: Roberto Gae
Foto: Volker Vornehm
DISTRIBUȚIA:
Carol: Ioana Niculae
John: Marius Turdeanu
durata: 1h 30′ (fără pauză)
recomandare: 15+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment