Fecioara și Pruncii pe peretele de Răsărit al Teatrului.
Icoană cu ochii goi ai Madonei desenați să primească privirea, aplecați grijuliu peste cel ce abia începe să vadă lumina din inima oarbă a lumii. Ce are să bată mai târziu cu putere în piepturile tuturor adolescențelor la vârsta la care se întâmplă totul, numai pentru ca privirea lor să se întoarcă plină și curioasă în ochii încă dispuși să o primească, să o înțeleagă, să o iubească. Și măcar pentru aproape două ceasuri, într-o sală de spectacol, după ce-a fost smulsă violent dintr-un album de artă, împăturită în patru și folosită ca semn între paginile unei cărți mai potrivite cu vârsta tuturor zbuciumurilor. Înainte de răstignire.
O vârstă a dansului convulsiv pe ritmurile nebune proaspăt descoperite ale lumii, o vârstă a celor mai periculoase jocuri ce vor însoți zbuciumul în urcușul abrupt spre piscurile maturității forțate pe care cinci tineri le vor escalada, fără să aibă răbdarea necesară să afle ori să înțeleagă ce-i așteaptă de partea încă nevăzută a muntelui. Rămânând singuri cu ei înșiși în aerul rece al înălțimilor, doar pași și gânduri din etatea speranțelor după o ciocnire violentă cu moartea în diversele forme ale zilelor noastre, care se cere integrată cumva în toată tihna ce le fusese promisă de familiile lor protectoare.
Așa mi se arată spectacolul „Emaus” montat de Edda Coza și Dan Coza după o dramatizare colectivă (coordonată de Edda Coza) a romanului omonim al lui Alessandro Baricco, în premieră mondială pe scena Sălii „Ion Lucian” a Teatrului Excelsior. Un spectacol ingenios de teatru cu o importantă structură coregrafică (n-am contabilizat, dar cred că e aproape jumătate dans) ce surprinde atent frământările și neastâmpărurile individuale integrate pertinent într-un zbucium general specific vârstei, pe care țesătura dramatică (fragmentată și intercalată într-o dezordine cronologică atent studiată spre a produce emoție, ca și în narativul lui Baricco) se așează firesc, ca o dermă cu multe straturi ce încearcă să apere adolescența de cuvinte grele precum durere sau moarte, sub epiteliul neștiuturilor de toate felurile.
Pornit deștept dintre zidurile bisericii, sub simetria luminilor așezate solemn geometric peste rugăciunea în care doar câțiva oameni sunt prinși în strane, parcă de o parte și de alta a poveștilor ce debutează abrupt cu amintirea prologului uneia dintre tragediile pentru care urmează să ne rugăm împreună cu Naratorul, în acorduri rock liturgice, în lăcașul sfânt unde tinerii își cântă cu evlavie vârsta înaintea Domnului după cum au fost învățați, în timp ce visează firesc la scena barului, la pielea goală a fetelor și la masturbare, spectacolul se va dovedi întâlnirea mai multor pierzanii despre care nu se poate crede decât că şi Dumnezeu ştie. Pentru că nu şi-a drămuit niciun supliciu. La ușa întredeschisă între păcat și pedeapsă, între plăcere, dorință, frica de a fi descoperiți și remușcare, toate într-o singură emoție, patru băieți tulburați, în jurul vârstei de 17 ani, cărora le dau credibil viață patru tineri actori talentați, Eduard Chimac (Naratorul), Vlad Crudu (Luca), Iustin Danalache (Sfântul) și Tony Macpela (Bobby), fiecare dintre ei o combinație atrăgătoare de ingenuozitate și forță, foarte înzestrați din punct de vedere fizic și excelent mișcați în scenă de Mariana Gavriciuc (autoarea unui adevărat șnur de coregrafii ce vin să completeze cu dans portretele celor patru și interacțiunile dintre ei, a căror violență devină digerabilă fără ca scenele cu pricina să piardă câtuși de puțin din dramatismul și intensitatea situațiilor), într-un fel de rostire intertextuală cu ajutorul trupurilor cu care Edda și Dan Coza măsoară întruna distanțele dintre ei în scopul stabilirii sincronizărilor și desincronizărilor, a momentelor de impact, a tamponărilor, detensionărilor și respiro-urilor întru bună înțelegere, imprimând spectacolului un ton de agitație și zvârcolire permanentă în jurul prezenței feminine care guvernează narativul, aspirațiile și visele cele mai intime ale personajelor înfierbântate: Andre.
Actrița Irina Ștefan, și ea foarte bună pe mișcare și complex coregrafiată în câteva scene solicitante cu care-și definește fermecător personajul, într-un rol triplu de divă, senzuală și instigantă în triplă ipostază generațională (ea însăși, mama și bunica ei), o combinație interesantă de cald și rece, de vulgaritate și inocență împinse dinspre miezul trist al traumelor multiple ce-i definesc singurătatea asta atât de apetisantă care trage a moarte (bine punctate extremele personajului cu vocație și moșteniri emoționale suicidale, fetița născută ucigaș care și-a schimbat la naștere viața cu surioara ei, întreaga-i existență fiind legată de această coincidență tragică, și nepoata mereu pusă la zid de o bunică vigilentă și reproșardă cu suflet de gheață și încăpățânări nobile ce le-a fost cumva cruce tuturor, alimentând cu traume și nevoie de răzvrătire încă din fașă întreaga familie a lui Andre), cu care fascinează toată suflarea masculină. O moarte care a încolțit-o și pe care s-a străduit să o definească la fiecare pas, o moarte care a trimis-o înainte de vreme în afara acestei lumi, cu fiecare neînțeles și speranță ucisă, transformate încet în indiferență și detașare chinuită, din care numai Dumnezeu știe cum a salvat-o.
Sexualitatea ei are ceva morbid, ceva foarte bine dozat și controlat cu care reușește să umple spațiul de joc (ajutată din plin și de scenele de grup ce prelungesc ispititor mișcările ei în gașcă de la unul la altul, în care predomină un erotic deloc deșănțat și totuși trivial – excelente scena prostituatelor și cea a ménage à trois-ului), să-i magnetizeze și să-i pună în gardă fără încetare pe cei patru prieteni, aruncați sau refugiați în grade diferite în brațele credinței (mimate, învățate, impuse și autoimpuse) care îmbracă o ciudată formă sexual-religioasă pe calea descoperirilor de sine, adăpostind sub hainele Dumnezeului Evangheliilor, prea cuminți ori prea largi pentru câtă zveltețe au de ascuns din spiritul lor, cele mai înfricoșătoare și violente forme pe care neînțelegerile profund asistate (materializate în ignoranțe la care au fost mereu îndemnați) le pot căpăta, mergând de la neîncredere, rușină și vină, către disperare, suicid și chiar crimă. Îmbibate în alcool, sex, droguri și emoții administrate haotic.
Inițial buni, pozitivi, cuminți, veseli, grijulii și altruiști, ei își vor terfeli în scurt timp toate valorile morale descoperindu-și cu surprindere umanul, confruntați cu adevărurile vieții despre care nu li s-a vorbit îndeajuns (cele două scene din spitalul în care ajută bătrânii punctează bine parantezele între care vor reuși să pună morala creștină, împreună cu un firesc conflict între generații). Dacă Naratorul (Eduard Chimac) e salvat de însuși statutul lui de supraviețuitor, ceea ce-i permite actorului o permanetă pendulare între implicare și detașare (îi reușesc foarte bine trecerile, mai ales salturile în propriile amintiri, în care se antrenează mereu dintr-un punct de maxim entuziasm fixând câteva momente importante de interacțiune în poveste), ceilalți trei băieți, angajați permanent în propriile tragedii, nu au parcă de la început nicio șansă, comportamentul fiecăruia prevestind ceva rău, cumva în antiteză cu prezentările inițiale. Luca, cel mai candid membru al grupului, pe care Vlad Crudu îl poartă aproape fără pată către destinul tragic al personajului, ca pe un Lazăr demn de trezit din marea adormire (frumoasă scena), este și cel care se va pedepsi singur, capabil de păcatul suprem spre care l-au purtat profundele neînțelegeri ale situațiilor. Bobby al lui Tony Macpela (jovial, lunecos, aparent superficial) este singurul ce pară să înțeleagă firescul lucrurilor și ridicolul situației în care i-a adus credința lor orbească (care-i poate arunca oricând în pericolul fanatismului, vezi dansul grupului legat la ochi, de care se apără cu pumnii și picioarele (!)), dar parcurge drumul spre salvare și înapoi (scăpat în normalitate, chiar și intrat în uman pe ușa din spate, dar căzut în cele din urmă în patima drogurilor). În timp ce Sfântul, un excelent Iustin Danalache, are să aducă la lumină, de sub schima pe care nu va apuca să o poarte în ciuda pronosticurilor tuturor (mai ales a mamei, căreia tot el îi dă tulburător viață) cele mai negre secrete care-i vor pecetlui în multe feluri condamnarea, sărbătorită teatral în dansul în lanțuri cu care pune ordine în toate credințele și în fatidicul tuturor, închise pentru totdeaunna după verticalele de lumină care-i desenează pe fundal gratiile neputinței.
Scenografia Clarei Pop împlinește desăvârșit promisiunea grafică a afișului, suspendând în întuneric și noir nevoile de înălțare ale celor cinci, ce se vor dovedi în fapt căderi zgomotoase, excelente sărituri în gol în ei înșiși și în hăurile credinței asistate la fiecare pas, care mizează inteligent pe un ritm amețitor de prăbușiri succesive, permis de cele câteva elemente mobile, patru băncuțe ce devin la nevoie strane, canapele, paturi de spital sau elemente ale podului dorințelor cele mai întunecate, definind pertinent spațiul de joc cu ajutorul celor câteva elemente de recuzită (lampadar, rucsacuri, telefon, veselă, ș.a.) și a costumelor prin care se reglează cel mai adesea nevoia de culoare, schimbat rapid (și de destul de multe ori) de la o scenă la alta, ajutat din plin de ingenioasa soluție a voalurilor negre care îl împrejmuiesc (care nu doar decupează rapid, dar și contribuie decisiv la momentele coregrafice). Un spațiu de joc care mi s-a întipărit în suflet ca un concert de rock liturgic (!), un sacru descompus în multe feluri de profan de acordurile muzicale (altfel diverse) propuse de Adrian Piciorea și RAW Creatives într-o rugăciune colectivă, scăpată ca din greșeală într-un rock laic, foarte intim, în care se întâlnesc armonios muzicile interioare ale fiecăruia dintre personaje (mi-au plăcut foarte mult decupajele care au fixat acusticile părinților, extrase atent din tonul general), printre care sunt presărate discret sunete ce individualizează spațiile de joc.
Căutând împreună acestui organism tulburat, proaspăt descoperit la nivelurile cele mai intime, noile funcții de apărare și reglare, de imunitate la factorii stresori ce continuă să-l amenințe dramatic dinspre lumea încă nepătrunsă a adulților, dar și de rezistență în fața radiațiilor ce-l primejduiesc cu pârjolul dinspre ispitele ce i se aștern în cale (orânduite frumos în jurul lui Andre, iubita tuturor și a nimănui, miezul tuturor dramelor cu care se vor scrie poate întotdeauna tragediile dacă nu vom vorbi la timp despre ele), contracarate prin lumina puțină folosită, de cele mai multe ori misterioasă, caldă și îngăduitoare. Foarte bine îmbrăcate tainele descoperirilor de la o scenă la alta, între care alternează eclerajul solemn de biserică și rugăciune cu cel colorat de club și desfrâu, adunate cumva împreună sub un astru numai de eroi știut (o sferă luminoasă ce-i veghează din mijlocul scenei, ca un satelit fix în jurul căruia orbitează pământul proaspăt tras de sub picioare al Adolescenței, semnalizând siguranța – lumina caldă din interioarele caselor lor – sau pericolul – colorat tematic de la un multicolor disco până la roșu/albastrul situațiilor de avarie și urgență, servind în câteva scene ca halou – o aură în jurul capetelor personajelor (!) foarte interesant lighting design-ul luiDani Buglea), fixându-le în tema generală a credinței.
Datori fiecare pentru totdeauna unei morți, unei ultime suflări dinainte de prima lor răsuflare. Încercând să citească și să tălmăcească amenințările cu moartea în ochii tuturor furtunilor ce stau să izbucnească, scrise cu fiecare dispariție neînțeleasă (a bunicilor, a părinților, a fraților, a celor mai buni prieteni) în marea carte a morții cele din urmă, sub trupul schingiuit al unui Dumnezeu mort la care ai fost învățat să te rogi pentru a umple cu sens ochii goi ai Feciorei ce-și așteaptă cuminte mai departe privirea.
„Emaus” după romanul „Emaus” de Alessandro Baricco (traducere Gabriela Lungu), dramatizare colectivă coordonată de Edda Coza
– premieră mondială –
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regia: Edda Coza și Dan Coza
Scenografia: Clara Pop
Coregrafia și mișcarea scenică: Mariana Gavriciuc
Lighting design: Dani Buglea
Muzică originală și sound design: Adrian Piciorea & RAW Creatives
Graphic design: Karla Broșteanu
Asistență de regie: Delia Neculau
Asistență de scenografie: Sofia Iorga
Mulțumiri speciale: Corrado D’Andrea, Anastasia Grigore
Foto: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIA:
Naratorul: Eduard Chimac
Andre: Irina Ștefan
Luca: Vlad Crudu
Sfântul: Iustin Danalache
Bobby: Tony Macpela
recomandare: 15+
durata: 2h (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment