Sala de așteptări. Dintre cele mai sumbre.
Pentru un excelent triaj teatral, inspirat organizat de Dumitru Acriș pe scena Sălii Atelier a Teatrului Mic după dramatizarea foarte interesantă a unui text clasic, numai bună de aliniat în vagoane și trenuri de mare viteză ce le vor pecetlui transformarea călătorilor în negru dintr-un secol al iubirilor îndoliate, pregătiți pentru diagnostic și terapie în așteptarea ultimului tren al unei tragedii ce nu poate fi evitată.
Ținuți aproape, printre spectatorii gata să-și primească și ei călătoria prin relațiile dintre personajele unui veac mai (ne)cuminte către destinația promisă, în cea mai nouă producție cu care excelenta trupă a Teatrului Mic deschide încă o gară importantă în această stagiune teatrală. Cu toate peroanele împânzite de interpretări generoase ale unui act artistic desăvârșit de jocul minunat al actorilor, pentru o îmbarcare proaspătă, fără îndoială memorabilă, în culisele atent pregătite ale unui voiaj literar clasic ce are să ne poarte pe toți către depărtările iubirii adevărate, care abia-și mai trage acum sufletul, ținută sub supraveghere, conectată ca un muribund la aparatele ce-i măsoară pulsul firav într-o cușetă la terapie intensivă, înainte să se stingă în lumina puțină a nopții ce se va așterne încet în ceața deja abătută peste o veche societate moscovită. Cu fatidicul gata pregătit în toate vagoanele ei morale, privite acum sub lupa cotidianului dinspre locomotiva care le-a împins încet pe șine spre un azi indulgent și care are să-i ducă vilegiaturiștii mai departe către un mâine relațional tot mai relaxat, ce pune în lumină libertățile individuale și pulverizează fără nicio remușcare relațiile de familie. Invitați împreună, cu toate bagajele culturale și emoționale cu care s-au prezentat la fluierul șefului de gară, în afectivul complex al unui tren al iubirii care se încăpățânează să-și poarte personajele spre viața unui alt mileniu fără să le piardă pasiunile, în timp ce se chinuie din răsputeri să le păstreze cum poate mai bine stabilitatea și reperele morale.
Interesant lăsată să se îmbibe de sensuri și nuanțe anacronice la jumătatea drumului către cotidian, dramatizarea textului de secol XIX, semnată de Angelina Roșca după romanul lui Lev Tolstoi, a oprit dinadins conversațiile în triaj într-o convenție atemporală care păstrează farmecul vârstei de aur a literaturii ruse și tușele unui condei greu al unuia dintre cei mai mari romancieri ai lumii, amestecând cu grijă relațiile în retorica dramatică și psihoterapeutică a vremurilor noastre pe pergamentul teatral căruia regizorul i-a rezervat translucidul pentru nou, lăsând dinadins să-și mai strecoare coada ici colo prin poveste câte un roller frixion ce și-a pregătit cerneala termosensibilă, gata să șteargă la nevoie orice stridență nepotrivită cu vigilența călătorilor de toate vârstele pe care-i va pofti împreună în sala de așteptări.
Așteptări care vor fi cu mult întrecute de formatul propus, în care predomină austerul scenografic (doar cantitativ, pentru economia unui spectacol de aproape patru ore) și bogăția de idei, ceea ce face cu atât mai spectaculoase prestații aproape impecabile ale unor actori printre puținele pete de culoare, păstrate în general pentru fundal (unde i se va deschide spectacularului un locativ generos, în spatele oglinzii în care suntem siliți să ne privim), prelungit în câteva scene în spațiul de joc în care dau uneori năvală toți călătorii, aglomerându-l până la sufocare (în general cu scurte coregrafii de grup care individualizează momente din desfășurarea acțiunii și sporesc sau sparg tensiunea dramatică, după caz), ori pe pereții negri îmbrăcați vremelnic cu imagini ale unui prezent continuu ce-și cere drepturile atemporalului atent supravegheat din care se revendică. Al mărturiilor, al mirării, al îndoielii, al interogării, al iscodirii, al dovedirii și al răzvrătirii umanului, atent ascuns în personaje sub măștile sociale pe care sunt nevoite să le poarte și sub costumele negre care le îmbracă pertinent și elegant diferențele (de vârstă și de clasă socială, foarte bine gândite) într-un doliu esențializat, inteligent spart de culoare în momentele cheie ce se cer celebrate prin multă viață. Un negru resimțit la toate nivelurile, prin care se va mișca agitat roșul de neuitat din buclele de foc ale Annei Karenina, o superbă Ana Bianca Popescu care-și confirmă încă o dată statutul de mare actriță, dispusă să joace și să se joace pe viață și pe moarte cu toate culorile și nuanțele acestui personaj labil, orbecăind cu demnitate după ieșirea din matrix. Un personaj tragic în toată splendoarea rătăcirilor sale pe cărările întortocheate ale inimii în care locuiește cea mai autentică iubire, necondiționată, din care e greu să drămuiască celor așezați la masă să se înfrupte și să-și potolească foamea. Cerându-și fără încetare dreptul la viață și la iubire.
Ana Bianca Popescu își etalează cu eleganță forţa de expresie și siguranța la nivel de rostire și mișcare, trecându-și personajul prin toate stările pe care le presupune calvarul pe care-l traversează, administrându-i câte o doză de degradare la fiecare apariție ce o vor împinge încet și sigur către neglijența și derizoriul bine asumate dintr-un alt secol (închis finalmente în pantaloni și o cămașă albă prea mare din care s-a șters orice urmă de feminitate, ca o cămașă de forță din care a reușit să scape doar pentru a-și duce la împlinire gestul final). Anna plânge des, mult și credibil (și chiar autentic, la aplauze!) în foarte multe feluri, cel mai adesea pe dinăuntru, e disperată fără să fie patetică nici măcar în crizele de isterie, scotocindu-și cu minuțiozitate bagajele tehnice și afective cu care a venit în fața spectatorilor, dar și compartimentul în care este nevoită să se izoleze, vagonul în care este transportată alături de ceilalți, stațiile prin care trece și mai ales gara destinației fatale înainte de a măsura distanțele către și dintre liniile ferate. Mai întâi strălucitoare și sigură pe sine, o prezență nobilă sosită de urgență la Moscova pentru o cauză asortată (să salveze căsnicia compromisă de adulterul fratelui ei), mai apoi îndrăgostită și răvășită impecabil în capcana propriului adulter în lupta dintre bine și rău în care va alege adevărul inimii înfruntându-i pe toți și, mai ales, punând la bătaie totul, rămânând totuși o mamă devotată și recuperabilă (deși regizorul i-a tăiat – aproape! – orice urmă de acces direct la Serioja), în stare să ia decizii de neclintit chiar și în situațiile cele mai tensionate (în care presiunea chiar se exercită violent din toate părțile) în pofida labilității și dualităților care par să-i caracterizeze personajul mereu agățat într-o dilemă, neconvinsă de iubirea întoarsă de fiecare dintre cei pe care-i iubește cu patimă. Este singura și adevărata ei frică (aceea să nu-i fie împărtășite sentimentele) în timp ce adevărata ei putere este iubirea. Ambele înțelese pe deplin de actrița care și le-a asumat și le-a mutat fără cusur în pielea eroinei tragice pentru care a fost anume adus în scenă un terapeut.
În inima de încrucișare, unde acarul vigilent din zilele noastre și-a pregătit un tron office de unde administrează ferm verdictele morale, dispus să primească mai întâi în triaj toate trenurile care poartă iubirile de la o gară la alta (împreună cu toate bagajele călătorilor lor) în timp ce își antrenează macazul pentru fiecare bifurcație în care cele amenințate cu deraierea trebuie să schimbe șinele. Excelentă Alina Rotaru, personajul extratext care poartă pe sub piele o Annă Karenină cu mai puține șanse, mai multă stăpânire și mult mai puțin curaj (!) și își măsoară parte-n parte cu eroina vădit admirată și invidiată (o va dovedi din plin în monologul în care va exploda absolut senzațional, ciocnind vechiul de orice nou și cutumele de orice fel de emancipare, prin care ne prezintă impecabil fișa psihologică a personajului cu ale cărui valori și nevoi, mai ales de iubire, se identifică aproape total, dar căruia nu-i poate trece cu vederea derapajele morale). Ea îi va îndruma pe toți cu răbdare (chiar dacă-i consiliază direct doar pe câțiva) pe diferite cărări de fier cu ecartament îngust, care vor duce negreșit mai departe tipologii și drame specifice personajelor reprezentate, contaminate în chip diferit de îndoielile Annei, ce-și vor căuta neobosite mersul înainte către nu se știe ce.
Mai ales perechile de călători care nu-și mai pot continua vilegiatura în același compartiment (Kareninii și Oblonskii) încă de acum un secol, ghemuindu-se neputincioși pe banchete prea strâmte pentru atâta ostilitate, trădare și singurătate, sătui de iubirile pe care nu le mai pot sau la care au fost osândiți de alții, umplând până la refuz vagoanele de dormit ale umanului ce-și cere, printr-un țignal neîntrerupt, dreptul la respirație autonomă, la viață, la veghe, la iubire.
Excelent Cristi Iacob în rolul Alexei Alexandrovici Karenin, cel mai bun rol în care l-am văzut, complex, amplu și foarte bine susținut de actor între cele două extreme care-i vor valida dubla transformare prin suferință, în fața Annei și în fața celorlalți, parcurgând în paralel drumul descoperirilor interioare în sensuri diametral opuse (se întărește în urma trădării în ochii societății, îmbrăcând armura autorității încornoratului răzbunat prin indiferență și dispreț, în timp ce se vulnerabilizează tot mai mult în preajma Annei ori în momentele cu sine, extrem de puternice, în care-și recunoaște iubirea și gelozia). Autor al celui mai fascinant dialog interior prezent în scenă, prin care îi caută lui Karenin fără încetare reglajele necesare pentru a face față iminenței oricărei prăbușiri, încercând să-l apere în primul rând de propriul ego (invocând onoarea pătată de infidelitate în timp ce se confruntă cu o uriașă lipsă de încredere în propria judecată și masculinitate, lovite din plin încă înainte de viitoarea locomotivă), chiar și când este ispitit pe față de Vrosnki-ul feminin care-i vizitează tot mai insistent vagonul și i-ar putea valida răzbunarea (Contesa Lidia, bine articulată în acest sens de Gabriela Iacob, și ea o Karenină îndrăgostită care o înfruntă violent pe Anna în timp ce propune la rândul ei o infidelitate, evitând tot mai des să se întoarcă la colegul ursuz de singurătate din compartimentul în care și-a început călătoria). Încăpățânat să rămână între jaloanele morale după ce a fost târât fără voia lui de Anna în trio-ul care va declanșa tragedia.
Și în care-i este adversar direct și declarat Alexei Kirilovici Vronski, prezent în scenă în două variante diferite de la o reprezentație la alta, doi îndrăgostiți foarte diferiți unul de celălalt, unul mai ludic, mai superficial și mai entuziast (Ionuț Vișan, Vronski-ul extravert, cu alură boemă și zâmbet larg), celălat mai serios, mai profund și mai reținut (Vlad Logigan, varianta introvertită, un tip misterios, cu privire pătrunzătoare, zâmbet șarmant și degetele mereu frământate în căutare de soluții), două partituri diferite (chiar și la nivel de costum) demne însă a călători în același tren al iubirii pe care o zugrăvesc distinct, impregnând-o cu propria personalitate, amândoi actori de precizie dar foarte buni și în compoziție și improvizație, fermecători fiecare în felul său, numai buni de iubit de Anna (Ionuț Vișan pentru neastâmpăr, Vlad Logigan pentru blândețe) și de înfruntat de Karenin, căruia îi sunt prezentați ca adversari redutabili.
Profund marcați de relația tensionată cu mama superprotectivă a excelentei Andreea Grămoșteanu, energică, vie și decisiv implicată alternativ în relația cu fiecare dintre cei doi parteneri de scenă, pe care-i domină savuros și autoritar, binecuvântată cu o partitură generoasă cu care face deliciul publicului, amendând extrem de priceput și cu foarte mult umor derapajele morale ale Annei, asupra căreia are (și se folosește din plin de) un ascendent solid. S-au împrietenit binișor în călătoria cu trenul de la Sankt Petersburg spre Moscova, unde au coborât mână-n mână în aceeași gară, dar nu se mai pot bate de la egal la egal pe ringul maternal în urma greșelii tragice ce le va separa iremediabil peroanele. Unde mamele se înfruntă degeaba buclă în buclă (nu știu dacă e o întâmplare, dar cred că va funcționa de minune în memoria spectatorului în această mare de negru) după ce iubirea interzisă iese la iveală compromițând orice șansă la dialog, iar focul obraznic din buclele roșcatei este învins fără drept de apel de coama leonină a contesei blonde care și-a mirosit puterea și iese la atac cu lovitura decisivă, punând ordine-n morala vârstelor, a relațiilor și rolurilor (avem de-a face doar cu o mamă și o femeie însărcinată…), interzicându-i încă o dată Annei să-și vadă copilul la care nu are oricum acces sub privirile deja dezaprobatoare ale societății care i-a întors deja spatele (foarte bine marcat comentariul social în scena de la Operă).
O societate care-și cere strident tributul pentru dezordinile provocate prin vocea celeilalte mame pentru care Anna reprezintă o amenințare (Ana Bart, memorabilă în cu totul alt fel în mama Ekaterinei, delicios vulgară în încăpățânarea ei de a-și educa autoritar odraslele în timp ce-și strigă lamentată părerile despre lume și societate), răpindu-i fetei de măritat (a treia) pe care o antrenează cu biciul în arta cuceririi șansa la o partidă bună cu Vronski în favoarea țărănoiului de Levin.
Binecuvântând împreună, fără să-și fi propus, cea mai decentă și autentică iubire din scenă și din romanul lui Tolstoi, cea între Constantin Dmitrievici Levin (excepțional Alexandru Voicu!) și Kitty – Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia -, personajul solicitant cu care-și marchează superlativ debutul Antonia Scutaru (și ea pe dublu rol, cu Ana Radu).
Vulnerabil și fermecător (se va dovedi și mult diferit în altă zonă, la fel de comodă acestui actor complet, responsabil și autoritar în relația încrâncenată cu fratele său și consoarta acestuia), măsurându-și atent lungul nasului de la ghidonul drezinei personajului său cuminte, Alexandru Voicu îl conduce ușor și sigur pe șine pe acest Levin care i-a fost inspirat încredințat, un naiv incurabil care crede cu aceeași tărie în soluțiile lui agricole, zootehnice și familiale, pe care le va trata la fel de responsabil, ca și în iubirea ingenuă (deși o socotește rațională) de care este atât de capabil și căreia nu i-a precupețit niciodată vreun efort (!) și pe care o va atrage ferm într-un viitor portret de familie fericită, după ce-și scrie mai întâi scurt și memorabil ultima înfrângere în fața membrelor familiei (excelent punctat după refuzul inițial al lui Kitty). Aducând-o alături de el pe Ekaterina, fragilă și atât de puternică a debutantei Antonia Scutaru (care cucerește scena Teatrului Mic cu spatele drept și privirea fermă în care-și îmbracă din nou și din nou piruetele elegante după fiecare căzătură, într-un important efort fizic căruia îi face față cu brio, dar și cu excelentul discurs al fetei ce se revoltă pentru prima dată în fața abuzului emoțional al mamei la ora cuvenită a revoltei).
Doi orfani (cu și fără părinți!) ce reușesc (și separat și împreună) să-și imprime iubirea cu fluturi în stomac și poezie în privire, într-o căutare ingenuă de sine și de celălalt, foarte bine calibrate înainte de ciocnire, mereu puși la încercare de obstacolele care stau în calea dragostei lor, fâstâciți la nesfârșit de sentimentul copleșitor ce le va uni în cele din urmă destinele, aducându-i împreună în aceeași inocență după ce Dumnezeu le sincronizează în sfârșit ceasurile dragostei. În toată nebunia și încrâncenarea generală, iubirea lor adevărată și fără de pată are să învingă. Poate în singurul cuplu care nu are nevoie de terapie (în ciuda traumelor multiple care s-au scris în destinele celor doi până la și în momentul întâlnirii – sunt încercați de bagajele familiale chiar și la ceasul nunții).
Spre deosebire de frații lor Nicolai Levin (Marian Olteanu în rolul unui alcoolic rusnac frustrat și nefericit, prins într-o iubire totuși fericită cu Maria Nicolaevna fragilă și umilă a Claudiei Prec cu care s-a însoțit căutând să-și trateze unul altuia viciile și care-l iubește fără rezerve în ciuda pornirilor violente și delirului care pare să-i fi pus stăpânire pe viață, grăbindu-i sfârșitul) și mai ales Dolly Oblonskaia (sora lui Kitty și cumnata Annei Karenina a minunatei Oana Pușcatu, prizonieră în compartimentul în care a rămas fără lumină și căldură împreună cu cei cinci copii supraviețuitori ai celor șapte nașteri pe altarul cărora și-a sacrificat cu credință toată tinerețea alături de Stiva).
Am amânat special să-i evoc până acum pe cei doi Oblonski, Dolly și Stiva (Daria Alexandrovna și Stepan Arkadievici, care deschid abrupt spectacolul într-o intensă ședință de terapie, trăgând a priori toate concluziile cadrului moral în care se va petrece acțiunea), care vor desena împreună granițele laxe ale celor permise și celor nepermise în rama acestui tablou moral atemporal din care are să răzbată în cele din urmă o nouă ierarhie a moravurilor. Dolly a Oanei Pușcatu beneficiază de un aliniament oarecum tern, damnat la un previzibil rectiliniu (osiile căsniciei ei fiind atent unse de către alții) ca multiplă victimă a societății ce a țintuit-o multă vreme în ograda pe care a umplut-o conștiincioasă cu plozi în timp ce i-a îmbolnăvit soțul de adulter, după ce a fost mai întâi expusă traumei materne care a aruncat-o în brațele lui. Lunecosul Stiva al precipitatului Andrei Seușan, excelent antrenat să-i cuprindă răbdător toate nuanțele, reușește mereu să fenteze magistral socialul din toate pozițiile (a se nota că este singurul care scapă întotdeauna nepedepsit, mimând până și eforturile de a-și îndrepta greșelile, prins cu mâța-n sac pe canapeluță încă din primul vagon), scăpat pentru totdeauna în ispitele ce vor marca iremediabil destinul personajului și al familiei sale condamnată la destrămare, pierdut pe calea desfrâului unui social dinamic și deșănțat, populat de personaje colorate (Egor Korsunskiy, dirijor și chelner – Vlad Milotoi) sau excentrice, precum Prințesa Betty Tversky (Irina Velcescu) sau divul travestit (Rareș Florin Stoica), și aceștia din urmă însă salvați preventiv de regizor în alte roluri de mici dimensiuni menite să le amelioreze derapajele din morala generală propusă (moașa, respectiv avocatul lui Karenin).
Andrei Seușan marchează decisiv după părerea mea în monologul cu care cuprinde excepțional superficialitatea morală a acestei lumi, în încercarea de a smulge de la Karenin divorțul atât de necesar surorii sale, cel care cred că închide cu adevărat negocierile posibile în ședințele de terapie înainte să le demonstreze inutila strădanie de salvare, pe care terapeutul însuși are să o abandoneze în cele din urmă, după un alt monolog excepțional (cred că cel mai bun al spectacolului), între șinele locomotivei care-i va scrie tragediei finalul definitiv.
Într-un atemporal care-și mută atent parantezele libertăților și cutumelor sociale ale dragostelor între acum și atunci fără să se grăbească să dea verdicte, suspendând timpul literar și teatral într-un contemporan al tuturor, căutând disperat o soluție salvatoare pentru fiecare iubire ce se cere scrisă și trăită pe lume.
Extraspecții aproape colocviale din feroviarul ăsta fatidic care tot încâlcește (de la primele dezbateri pe tema unei false libertăți a femeii adulterine – în comparație chiar directă cu cea a bărbatului, cu care se și deschide dezbaterea, aici sub identitatea fratelui ei –) nodurile introspecțiilor ce se cer descâlcite înainte să fie puși fiecare pe șina potrivită pentru a nu sfârși vreunul sub roțile locomotivei, într-un spectacol mai degrabă al personajelor interioare (cu toții se frământă chiar vocal printre spectatori în timp ce-și caută acordurile fine pentru interacțiunile cu ceilalți), ale căror ciocniri impuneau ca absolut necesară prezența unui specialist adus din afară să le valideze transformarea. Și să ne facă și pe noi martori și complici la gândurile și măcinările morale din spatele fiecărei confesiuni de canapeluță care rămâne cu ei pentru alte seri memorabile de teatru, dar se vor agita mai departe prin noi, toți cei plecați din această gară spre câte o altă destinație.
Bottom of Form
Femeia este șurubul pe care se învârte lumea.
Dar numai până la ultimele șine.
„ANNA KARENINA” după Lev Tolstoi Dramatizarea: Angelina Roșca
Teatrul Mic, Sala Atelier
Regia și scenografia: Dumitru Acriș
Coregrafia: Ștefan Lupu
Video: Călin Laur
Producător delegat: Alois Chiriță
Credit foto: Andrei Gîndac / Two bugs
DISTRIBUȚIA:
Ana Arkadievna Karenina: Ana Bianca Popescu
Alexei Alexandrovici Karenin: Cristi Iacob
Alexei Kirilovici Vronski: Vlad Logigan / Ionuț Vișan
Constantin Dmitrievici Levin: Alexandru Voicu
Ekaterina Alexandrovna Șcerbațkaia: Ana Radu / Antonia Scutaru
Mama Ekaterinei: Ana Bart
Stepan Arkadievici Oblonski: Andrei Seușan
Daria Alexandrovna Oblonskai: Oana Pușcatu
Contesa Vronskaia: Andreea Grămoșteanu
Contesa Lidia: Gabriela Iacob
Nicolai Levin: Marian Olteanu
Maria Nicolaevna: Claudia Prec
Psihanalista: Alina Rotaru
Bătrânul: Virgil Aioanei
Avocatul: Rareș Florin Stoica
Prințesa Betty Tversky: Irina Velcescu
Egor Korsunskiy, dirijor/ chelner: Vlad Milotoi
DURATA: 3h 40min (cu pauză)
*Nerecomandat persoanelor sub 14 ani.
Data premierei: 23 și 24 noiembrie 2024
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment