Un eu. Cel brav dintre noi care într-o zi va simți nevoia să plece. Și curajul să-și urmeze pornirea.
Celălalt eu. Cel rămas răvășit în urmă care va trebui să-și înfrunte părăsirea.
Mereu unul sau celălat, într-o lume cu oameni și povești în mișcare în căutare de îmbrățișare. Curajoși și răvășiți, plecați ori părăsiți, rămași ori numai veniți să ne ținem puțin de mână, de singurătate sau de tristeți. O lume care se schimbă și care ne schimbă neîncetat până devenim alții, aruncându-ne pe un mal sau pe celălalt al unor povești simple cu ape adânci, în care se aruncă din când în când cu zgomot pietrele amintirilor ce ne îneacă chibzuit paragrafele și fotografiile mai dureroase, grăbind vindecarea în luciul refăcut al apei limpezi și liniștite de pe coperțile albumului care vor confirma în cele din urmă bucuria vieții trăite și răsfoite.
În cea mai nouă celebrare afrimiană dincoace și dincolo de noi înșine, „Zi de bucurie” ieșeană, la a doua întâlnire cu Arne Lygre în limba română pe o scenă românească (și la a doua adaptare afrimiană, după cea a „Trilogiei memoriei” montată în premieră la Naționalul craiovean în aprilie trecut) și a doua a publicului nostru cu acest text (cea de-a 17-a piesă a acestui dramaturg, cu titlul original „Tid for glede”, a fost reprezentată la noi în montarea lui Stéphane Braunschweig „Jours de joie” a Teatrului Odeon din Paris în urmă cu doi ani la Festivalului Internațional de Teatru „Interferențe”, organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj). Pe un text-bucurie al scriitorului norvegian de două ori laureat al premiului Ibsen (cea mai importantă distincție pentru creație dramatică din Norvegia, cu care a fost onorat în 2013 pentru „Jeg forsvinner” / „Dispar” și în 2024 pentru „I vart sted” / „În locul nostru”), autor al unor romane de succes, distins și cu Premiul Brage (în 2004) pentru o colecție de nuvele, „Tid inne” („În timp”), care-și face tot mai simțită prezența în peisajul teatral printr-o voce incomodă și lucidă cu care taie chirurgical în emoțiile individului acestui secol.
Un dramaturg al nespuselor față în față cu un regizor al tuturor îndrăznelilor care s-au pomenit de multe ori pentru prima dată pe scenele noastre, într-o simfonie a undelor tuturor neliniștilor ce-și găsesc din nou armonia într-o operație excelent dusă la bun sfârșit de poezia inconfundabilă a lui Radu Afrim, coleg de generație și cititor foarte atent în ape limpezi după toate tulburările ce-i stau ascunse prin adâncuri și pe care le deslușește din nou cu excelenta trupă a Naționalului ieșean în cea mai nouă montare pe scena Sălii Teatru Cub.
Interior/exterior umplut până la refuz cu cea mai neașteptată tandrețe. Sau iubire pură pășind asumat prin portalul lui Radu Afrim, la braț cu toate fricile tinereții ajunse la maturitate, către sufrageria imaginară pop-rock a unei vârste pe care mulți nu și-au permis-o întocmai, striviți la umbra degetului așezat amenințător peste buze cu fiecare pst! ce-i invita la tăcere și șușoteală, deschisă vraiște din videoclipurile anilor ‘80 către boemia unei lumi libere să se frământe la vedere în căutarea ritmurilor, îmbrățișărilor și refuzurilor potrivite. O vârstă ce-și poate afișa în sfârșit nestingherită păsurile, nostalgiile, îndrăznelile, eșecurile și chiar tragediile (minunat susținute acustic și muzical) în costume colorate și strălucitoare după orice fel de doliu promis sau trăit, descătușând glacialul din fiecare suferință și deziluzie decupată geometric în linii tip Ikea, ce-și caută ergonomia și sustenabilul emoțional printre Cețurile Nordului dinspre exteriorul din prima parte a spectacolului către interiorul din cea de-a doua (foarte bine susține scenografic Anna Kupás ideea de interior încorporat, articulând loc generos de joacă eclerajului care va amplifica farmecul poveștii și-i va asigura intimitatea narativă), lăsând inteligent fundalului promisiunea oricărui fel de Dincolo (emoțional, geografic, spațial, temporal) de perete, străjuit de capul de cerb care poartă secretul personajului din afiș.
Perete spart rectangular de nișe înalte și înguste prin care pătrunde vertical lumina și inundă tandru spațiul de joc și nevoile de empatie ale personajelor (și interioarelor lor) risipite pe malul apei printre triluri de păsări la margine de cimitir, aliniate vremelnic la ceas de confesiune aproape șoptită (excelent funcționează mai vechea opțiune a lui Afrim de a încredința actorii lavalierelor, ce permite o dimensiune infinit poetică monologurilor care dau viață eroilor lor și-i integrează perfect în universul sonor, fixându-i memorabil în mentalul colectiv) pe lunga bancă a trecerilor (din nou linia simplă a aceluiași mobilier funcțional) ce asigură pertinent orizontala eterogenului ce-și revendică numitorul comun (idee dezvoltată prin jocuri de sincronizare și la nivel coregrafic, bravas Alice Veliche!) spre a-și primi, pe rând, cuminecătura tandreții cuvenite de la Aproapele care le poate face destinul suportabil. Recuperate apoi cu toată delicatețea și asumarea, aproape smulse din toată nevoia lor de abandon între străini, emoții grele, fumuri halucinante, sculpturi destrăbălate, pahare de cocktail, conversații colorate și pasiențe menite să le organizeze multrâvnitul hazard (excelent punctează Andrei Sava, cealaltă soră, însărcinat cu un neobosit comentariu gestual care-i vine de minune!) și aruncate protectiv în îmbrățișările autentice în care se contrage în cele din urmă tot socialul cunoscut, cernut la sânge și prins într-un răsărit nesfârșit în cântec de leagăn și de bucurie veritabilă.
„Zi de bucurie”. Un spectacol în care Radu Afrim dansează ca și când nu l-ar vedea nimeni. Cu o bucurie dramatică și teatrală organică, o rafinare sublimă a unor emoții crescute mari odată cu trecerea timpului ori poate numai părți din bucuria trăită și niciodată împărtășită, învârtită pe viniluri printre curburile furnirurilor optzeciste escaladate în goana tinereții în doar câțiva metri pătrați de ring improvizat de dans (împreună cu Diana Ross, David Bowie, Bruce Springsteen și alții!), între patru pereți printre mulți decibeli ce-i defineau altfelul departe de ochii curioși ai lumii, deschizând larg porțile clubului imaginar spre visare și exprimare zgomotoasă, integrate perfect între liniile simple ale cotidianului care-l decupează cu aparentă ușurință în tablouri de ieri și de azi ce-și pot schimba lesne recognoscibilul, prefăcându-l în bucuria tuturor și a fiecăruia dintre noi în parte (owneri of a lonely heart, Yes!).
Păstrându-i Eul mereu la vedere, la bustul gol, în bătaia săgeților iubirii care nu se știe de unde are să țintească (excelentă opțiunea de a-l aduce în prim plan de la prima frază teatrală pe Eul invocat, tânărul răsculat Aksle al unui șarmant Răzvan Conțu, mereu în scenă – deși în piesă apare destul de târziu –, care bântuie și se lasă bântuit de ceilalți spre a-și justifica, articula și vinde povestea) printre traumele ce se cer inventariate și vindecate prin familie și proximitate, cu tot sacrificialul ce-l definește ca parte din iubire, ca dovadă a contopirii cu (câte) o altă ființă umană, ce i-a îmbrăcat pasiunile în armuri de oțel (mama senzaționalei Pușa Darie, în prima parte a spectacolului) ori i-a îmblânzit glacialul prin oglinda ludică (sora geamănă a minunatei Mălina Lazăr) sau amoroasă (în casa celuilalt Eu, iubitul excelent internalizat de Cosmin Maxim, un David și el dornic de iubire de lângă care a plecat într-o zi, lăsând anume loc de reflecție, bagatelizare și rugăciune sub Icoana celor 7 (!)). Într-o dorință arzătoare de căutare și exprimare de sine în ciuda împotrivirilor tuturor.
Afrim alege să concentreze desfășurarea temporală a evenimentelor pe parcursul unei singure zile respectiv nopți (neconsecutive, care flanchează un timp scurs după plecarea lui Aksle în care personajele din cele două capete ale poveștii au avut timp să-și modeleze narativul și să-și suprapună argumentele în jurul temei centrale, părăsirea, care se învârte abil între izolare, autoizolare și abandon, confruntând părăsirea de sine cu părăsirea celorlalți), ceea ce face cu atât mai intense relațiile dintre personaje, deși evenimentele dramatice sunt derulate de Lygre pe parcursul mai multor zile, respectiv nopți, în fiecare dintre cele două acte (poate e important de menționat aici faptul că textul lui Lygre este scris în 2021, în vremuri pandemice (!) la care ne putem raporta ușor trecând în revistă gândurile personale legate de izolare). Fără să amenințe teatralul cu vreo aglomerare a poveștilor dramatice suprapuse, dar și fără să descarce de sens emoționalul încrengăturilor relaționale ce se cer descâlcite, regizorul obține o celebrare a ideii de celălalt, un fel de Revelion al lui Împreună la care suntem în cele din urmă condamnați cu toate diferențele dintre noi, într-o genealogie a des-singurării pe care o găsește și o demonstrează ca fiind absolut necesară pentru fiecare suflet răzvrătit ce se cere mângâiat, chiar dacă în chip diferit, prin ciocnirea deloc precaută a tandreților destul de ascuțite provocate să se confrunte una cu cealaltă după fiecare traumă (mentală, emoțională, atitudinală, comportamentală, familială, intimă, erotică, sexuală, amicală), fără ca tăișul săbiilor lor să pună sub amenințare singurătățile care le-au scos din teacă și le-au încrucișat deasupra fiecărui relațional nevolnic (părinte-copil, frați, iubiți, parteneri și foști parteneri de viață, vecini, prieteni și chiar străini), cu toții parte din marele mister ale universului care ne-a adus și ne ține aici împreună.
Împărțiți cu toții încă de la început în câteva mari categorii în care te identifici rapid, pe care dramaturgul a ales să le stabilească după criteriul apartenenței la un celălalt (personajele sunt numite un eu, alt eu, o mamă, altă mamă, o soră, altă soră, un fiu, un orfan, o orfană, văduva, văduvul, fostul soț, fosta soție) care le definește fiecăruia și rolurile și nevoile relaționale ce-i grupează afectiv în jurul personajelor principale. Ca de obicei, Radu Afrim se preocupă temeinic de fiecare dintre ei (din nou un spectacol al marilor roluri mici, în care o integrează perfect și pe coregrafa Alice Veliche (!)), după ce pune mai întâi excelent în valoare rolurile centrale, în care a distribuit atent vechii săi colaboratori din trupa ieșeană, între care reușește să creeze din nou incredibile legături întru estetică și adevăr scenic.
Într-o convenție veche și totuși absolut nouă (atmosfera emoțională continuă parcă firesc preocupările artistice afrimiene explorate în ultimele spectacole montate la Iași, parcă într-un fel de încercare de îmblânzire a vechilor tristeți ce se tot cer studiate și alinate în relațiile dintre oameni în acest vechi oraș teatral cu fete sărace, proaspăt premiat pentru tot felul de dispariții, damnat la nesfârșit la tot felul de piese triste (!)), ca o trecere la o etapă superioară (împinsă chiar și temporal într-un trecut ce-i șade bine ca viitor oricărui spectacol anterior), o occidentalizare și milenizare a afectivului în care mentalul conduce detașat emoționalul către promisiunea unei soluții de izbăvire. Pentru ca, în cele din urmă, să se dea bătut în fața acestor actori parcă dăruiți personajelor afrimiene cu vocația ratării, atât de antrenate în marginal, eșecuri și crize de toate felurile încât nu au cum să nu strălucească în această odă închinată dezamăgirii asumate, din care se extrage cu maximum de eleganță seva empatiei și delicateții cu care s-a construit în timp arhitectura tandreții în matricea afrimiană.
Cred că eleganța este numitorul comun al piesei și minunatei ei montări. Urmând linia locațiilor și costumelor celor 17 actori (în prima parte personaje îndoliate), aici tronează austerul, cele câteva elemente de recuzită lăsând prim-planul confesiunilor, evenimentelor (narate inițial aproape glacial) și relațiilor firave ce se vor înfiripa, desenând un univers în care dispariția devine o simplă alegere, ce nu poate pune în pericol ecosistemul emoțional în care sunt prinși toți cei adunați pe malul apei în căutare de puțină liniște sau poate chiar de un loc retras pentru odihnă veșnică, departe de cimitrul de pe deal.
Reuniunile de familie urmează toate nevoia fiecăruia de a se retrage cât mai departe de ochii lumii, schițând și mediul toxic ce poate fi oricând (ori chiar se cere) părăsit pentru că nu poate oferi îmbrățișarea potrivită. E evident încă de la prima ciocnire mamă-fiică (foarte puternică cheia în care-și lansează Pușa Darie și Mălina Lazăr relația în scenă, ce ridică familialul cunoscut de Aksle la o intensitate emoțională greu de suportat și de descris în cuvinte, justificând cu vârf și îndesat dorul său de ducă, căruia îi și demonstrează geneza), în care fiecare încearcă o adecvare comportamentală la vârsta adultă (către care copilăria și-a trimis atent traumele) a educației reci, pe alocuri tiranice, transmisă sau primită ce face imposibilă exprimarea entuziastă a bucuriei întâlnirii de ambele capete ale fâstâcelii emoționale (mama dinspre sarcasm, fiica dinspre lacrimogen) de care cele două personaje s-au agățat cu putere, calibrând suculent ironiile pe care și le aruncă una celeilalte și pe care le înfășoară cu pricepere împreună în jurul reproșardului oricărui familial cunoscut. Ape tulburi cu scurte incursiuni sub- și supra-acvatice pertinente la vedere (și la auz (!)) la limita suportabilului, ce amenință cu înecul la fiecare impuls de aruncare în emoții (!) dintre cele mai diverse, în cea mai consistentă definiție teatrală pe care Radu Afrim o găsește prin esențializare complicatului mecanism al familiei, ce-și pune cu fleoșc! amprenta (cu toate nuanțele excelent surprinse aici prin jocul celor două actrițe) asupra fiecăruia dintre noi.
Model replicat diferit dar cu asemănări izbitoare (mai ales la nivel de rezultate) și în alte familii care experimentează aici criza și eșecul, cu care este completat dramatic tabloul afectiv-relațional. Mai întâi în căsnicia eșuată a unui cuplu ce le tulbură celor două intimitatea în așteptarea lui Aksle, un vecin și fosta lui soție (Ionuț Cornilă și Ada Lupu într-o delicioasă înlănțuire forțată într-o ultimă dată), un căutător de îmbrățișare care și-a marcat demult teritoriul pe această margine de apă (el e cel care a coborât aici banca din cimitirul de pe deal) unde-și deplânge singurătatea în care l-a aruncat alegerea greșită în așteptarea altor oameni dornici de îmbrățișare autentică (după ce s-a amăgit o vreme cu iluzia iubirii față de această femeie frumoasă și isterică, ce s-a silit să-i întoarcă iubirea și-i poartă azi în pântece biletul nerevendicat la loteria genetică după o noapte infernală).
Apoi în familia a doi băieți tineri, proaspăt orfani de tată, care îmbrățișează traume multiple de abandon (foarte buni Luca Gumeni, în rolul unui adolescent adorabil la vârsta tuturor răzvrătirilor – excelent explodat într-o frază a lui Bruce Springsteen – , și Dumitru Georgescu, în rolul delicat al fratelui lui gay, aparent fragil dar cu un univers interior de esență tare prin care reușește să se impună, nevoit să-și construiască o carcasă solidă care să-l apere de un tată ce nu i-ar fi acceptat în ruptul capului identitatea) ce caută aici, împreună cu foarte tânăra lor mamă vitregă (femeia cu limba despicată și părul de flăcări a energicei Livia Iorga, o femeie superficială, isterică, mercantilă și mitomană, ce se lasă mai greu despărțită de bani decât de emoții sau moarte, în timp ce încearcă să impună o autoritate maternă pe care e conștientă că nu o are) un loc de veci pentru tatăl ce urmează să fie înmormântat.
Zdreleli familiale ce completează recognoscibilul, mângâindu-se cu îngăduință una pe cealaltă în scenele celor mai delicate interacțiuni între acești străini rezistenți la schimbare ce o ard pe amabilități (dispuși să împărășească și deschiși declarativ chiar la noi drumuri posibile, pe care nimeni nu e dispus real să pășească), din care se naște aproape firesc o nevoie precum cea cu care dă buzna în scenă Aksle. De a dispărea, de a lua o pauză, plecând într-o zi cât mai departe de toți și de toate, în căutarea unui loc în care să nu mai fie. Să o ia de la zero și un pic.
Lăsând în urmă o lume condamnată la o idee care nu place nimănui. Și care se dezvoltă cu un altfel de precauție în a doua parte, cea colorată, a spectacolului. O lume la care individul (oricare dintre personajele prezentate până acum) tânjește și care, îndată ce reușești să pui mâna pe bunăstarea și confortul pe care ți le promite, te poate condamna la banal și plictis, te poate face să te simți șters definitiv din propria existență.
O lume care începe de la „s-a terminat, sunt singur”, un final pe care David (let’s dance, Bowie!) al unui fascinant Cosmin Maxim (părăsitul, cel pe care se pune esențial accentul și pe care dramaturgul caută anume să-l ferească de izolare, înțesând spațiul de oaspeți, în timp ce Afrim îl păstrează în continuare la vedere și pe Aksle cel plecat), poate cea mai empatică prezență din scenă (alături de Pușa Darie, personajul-suport care leagă cu o grijă infinit maternă cele două părți ale spectacolului), caută să-l înțeleagă și să-l asume, rostogolindu-l dinspre vina și rușinea de a nu se fi priceput să-l păstreze lângă el pe cel iubit și trădarea atât de greu de suportat către iubirea autentică, necondiționată și cu adevărat liberă, dezbrăcată de orice fel de așteptare.
Într-o atmosferă deschisă și boemă în care pare să locuiască firesc o astfel de iubire totală, definită magistral de cei ce par să-și facă demult veacul între acești pereți iubitori de oameni. Un excelent Andrei Sava care reușește un memorabil travesti în rolul Altă soră, pare-se un amfitrion acceptat al petrecerilor în toate zilele de bucurie, susținut în tăcere de o altă prezență strălucitoare, fără identitate precizată, a lui Dumitru Georgescu revenit în scenă pentru a desăvârși ambientul relaxat și ospitalier (!) printre pași de dans, rotocoale de fum, sticle și pahare cu licori îmbietoare, ședințe foto deocheate și castele din cărți de joc, definind împreună obișnuința unor astfel de petreceri în care familia se amestecă ușor cu prietenii din copilărie și străinii care-și găsesc lesne locul aici.
Aducând însă cu ei până la urmă toate dramele ce le definesc pestriț umanul lansat în analiză de compatibilitate (un cuplu nou, abia tocmit în legământul unei rezoluții a zilelor de bucurie născute la căpătâiul proaspetei defuncte a unui văduv trist cu preocupări astrologice al lui Dumitru Năstrușnicu și iubita lui mincinoasă, vecina fascinată de înmormântări și noi cunoștințe întruchipată de Miruna Sticea; o femeie singură, puțin trecută, pe care Oana Sandu o provoacă să tânjească trist după vremurile de glorie ale găștii din tinerețea lor ce pare să se depărteze ferm și căldura maternă de care nu mai are parte; un cuplu vechi, azi o familie destrămată în care foștii soți, Haruna Condurache și Daniel Busuioc, nu și-au încheiat încă reproșurile, încă încrucișate încrâncenat în fața fiului deja adolescent, Emilian Ilie, cărat după ei la petrecere), completând inventarul fricilor și preocupărilor noastre relaționale în timp ce caută să treacă în revistă momentele simpatice în care s-au bucurat până acum unii de alții.
Pe care însă nici măcar energica party-girl a coregrafei Alice Veliche, într-o apariție tonică și sexy, nu le mai poate salva de toată tristețea cu care se prezintă la apel aniversar cea mai nouă părăsită, mama lui David (Tatiana Ionesi dezlănțuită într-un monolog puternic, ascuțindu-și apăsat ciocul și ghearele pentru lupta de recuperare pe care a început deja să o pregătească), spărgând petrecerea în căutare de liniște, odihnă și consolare, trăgând de intimitatea mamă-fiu într-un chip nou și delicat, căutând și găsind în cele din urmă bucuria în ei înșiși, după o lecție de împărtășire onestă, ca de la părăsit la părăsit.
Now the party’s over, I’m so tired!…
„Zi de bucurie” de Arne Lygre
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași
Sala Teatru Cub
Regie, univers sonor, light design: Radu Afrim
Scenografie: Anna Kupás
Coregrafie: Alice Veliche
Asistent regie: Luiza Martoncă
Regie tehnică: Florin Valacu
Maestru de lumini: Ioan Ursulescu
Lumini: Mihai Ciucalău, Emilian Andrei
Sunet: Daniel Baltariu
Machiaj: Corina Potorac
Costume: WilhelmAgape, Tina Stan, Mirela Zaharia
Grafică afiș: Anna Kupás
Foto credit: Gavriil Petrea, George Popovici
DISTRIBUȚIE:
O mamă: Pușa Darie
Altă mamă: Tatiana Ionesi
Un eu: Răzvan Conțu
Alt eu: Cosmin Maxim
O soră: Mălina Lazăr
Un vecin: Ionuț Cornilă
Fosta soție: Ada Lupu
Văduva: Livia Iorga
Un orfan: Dumitru Georgescu
Alt orfan: Luca Gumeni
Altă soră: Andrei Sava
Văduvul: Dumitru Năstrușnicu
Un fost soț: Daniel Busuioc
O orfană: Haruna Condurache
Altă orfană: Oana Sandu
O vecină: Miruna Sticea
Un fiu: Emilian Ilie
Party-girl: Alice Veliche
Durată: 3 ore cu pauză
Atenționare! Spectacol nerecomandat persoanelor sub 18 ani.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment