Un băiat cu două mame, ambele vitrege.
Billy, un adolescent orfan, infirm și retras, cu sănătate fragilă și vise mărețe, crescut printre cleveteli și conserve de mazăre în prăvălia celor două mătuși care l-au luat de suflet de când apele i-au înghițit părinții. Mereu la intersecția ironiilor, disprețului ori milei adulților care se încrucișează zeflemitor peste destinul lui nefericit, prins rareori în compania celor câțiva tineri de-o seamă de pe această insulă subpopulată din Vestul Irlandei, Inishmaan (una dintre cele trei insule Aran), pe care trăiesc doar câteva sute de suflete, nefericite fiecare în felul său. Refugiat adesea în cărți ori retras printre vacile care-l fascinează și-l țin departe de răutatea și prostia celor din jur, un schilod destul de deștept să nu dea-n gropi dar mult prea neajutorat să urce într-o zi într-o barcă și să caute un țărm mai însorit. Sau nu.
Aparent prins fără scăpare în această comunitate mică și complexată ce-și trăiește pe toate vocile sentimentul de neîncredere în forța ei socială, care cere confirmare și validare la fiecare pas (punctată în relație cu diferite repere aduse în discuție de fiecare dintre personaje (!)) și caută să recupereze din handicapul insignifiantei ei existențe pe harta Irlandei și a lumii, până într-o zi oarecare când o echipă de filmare sosește aici să turneze un documentar despre viața lor de zi cu zi. O șansă unică pentru locuitorii insulei de a-și depăși condiția marginală și un prilej excelent pentru dramaturg de a chestiona cu umor viața în acest colț irlandez de lume la începutul anilor ’30 ai secolului trecut.
O fantezie delicioasă despre o comunitate izolată plasată pe o insulă îndepărtată de civilizație, de unde oamenii speră să ajungă direct pe dealurile Hollywood-ului. Cu pluta. Într-o comedie de zile mari despre viețuitori cu ambiții mici. A regizorului Vlad Massaci, autor al unui spectacol spumos după „Billy șchiopul” (textul pe care l-a montat în urmă cu 5 ani la Constanța, în altă distribuție, cu aceeași echipă de creație – scenografie și video, și după aproape douăzeci de ani, în altă formulă la Teatrul Nottara). Prima dintre cele trei piese ale Trilogiei Insulei Aran (sub titlul original „Schilodul din Inishmaan”) a unui autor irlandez foarte bine primit în spațiul nostru, Martin McDonagh, un dramaturg cu un umor foarte special, negru chirurgical, pe care același Vlad Massaci îl explorează cu succes și în această stagiune în „Locotenentul din Inishmore” (la Teatrul Mic), a doua piesă din trilogie (cea din urmă, „Spiritele din Inisherin”, a fost transformată în scenariu cinematografic și s-a materializat în 2022 în celebrul film regizat de McDonagh însuși).
Învârtit deștept în jurul unui eveniment care a marcat în realitate geografia și socialul locurilor (pe cele trei insule pe care sunt plasate cele trei piese ale lui McDonagh – Inishmaan, Inishmore și Inisherin – s-a filmat în 1934 filmul „Man of Aran” / „Omul din Aran” al lui Robert Flaherty, un documentar care romanțează viața banală de zi cu zi a locuitorilor din Insulele Aran și a cărui vizionare este prinsă și ironizată în textul piesei) pe care le ridiculizează sublim, textul pune lumina pe cei uitați anume de obiectivul camerelor pionierilor cineaști, prea de neconsemnat de paginile de început ale istoriei cinematografice, numai buni de explorat la sânge, în tot banalul existențelor lor mărunte și frustrante, în rânduri dramatice ofertante, pline de ironie și sarcasm, care au suscitat în ultimii ani interesul creatorilor de teatru din întreaga lume.
Foarte asemănător cu spectacolul constănțean montat cu aceeași echipă de creație, „Billy șchiopul” de la Teatrul de Comedie este totuși un spectacol cu personalitate proprie (beneficiază de o distribuție excelentă ce-l va fixa cu siguranță în memoria spectatorilor bucureșteni) și cred necesar în peisajul teatral al Capitalei. O comedie neagră și onestă despre iubirea și cruzimea ce conviețuiesc nestingherite în umanul din fiecare dintre noi, exagerate savuros într-o zonă de satiră socială care prinde parcă tot mai bine în vremurile tulburi pe care le trăim și care par să întoarcă lumea la absurdul unor personaje, relații și situații de acum un secol ce nu s-au lăsat cu mult depășite (!).
Combinate ingenios în istoriile personale ratate ale celor ce-și ciocnesc cu chiot destinele hilare, prinse în spațiul dezolant al unei prăvălii lacustre înțesată de tot felul de obiecte (unele de-a dreptul spectaculos puse în rame teatrale, precum oaia sau Fecioara și scaunul de WC din dulap (!)), bine adaptată de Iuliana Vîlsan la scena Sălii „Radu Beligan” a Comediei, invadată de vegetația care-și continuă drumul către sălbăticie prin ușile și ferestrele acestui magazin/locuință, mărginit în avanscenă de debarcaderul unde este ancorată o ambarcațiune arareori folosită (curach, una dintre bărcile cu cadru de lemn acoperit cu pânză sau piele impermeabilizată, specifice zonei, un mijloc obișnuit de transport prin care se face conectarea cu alte insule și cu continentul). Pregătită să aducă spre noi, de partea civilizată a lucrurilor, reprobabilul și reproșabilul pe care se pune atent degetul în fiecare colțișor adus împreună aici de pe această insulă sărăcăcioasă și primitivă (bine articulată în costume și machiaje), loc ideal de joacă pentru mitizări și credințe locale mărunte, explorate atent, cu lumină puțină, de light design-ul lui Alin Popa și video design-ul Dilmanei Yordanova, care-i pun în valoare micimile de toate felurile. Și mângâiate tradițional irish de arcușurile lui Adrian Piciorea.
Un cadru ideal în care un personaj precum orfanul Billy Claven (Bogdan Cotleț rezervat și delicat, pregătește cu grijă momentul de contrapunct care vine firesc peste constructul personajului lui), cu gravă infirmitate fizică și socială (și deci cel mai îndreptățit să caute soluții de evadare pe care le găsește între cărți și vaci ori pe platourile de filmare) are să-și târâie piciorul sprijinit în cârjă până să-și sfârșească existența banală visând la normalitate și civilizație (nu înainte să-și încerce norocul!), alături de mătușile lui de împrumut, una care vorbește cu pietrele (Kate Osbourne), alta care ascunde dulciuri (Eileen Osbourne), așa cum sunt consemnate chiar în Arhiva sociologică Inishmaan și prezentate în caietul-program (!). Cărora le dau savuros viață Emilia Popescu și Dorina Chiriac, excelente actrițe ale genului comic, în rolul unor personaje complementare suport pentru crearea atmosferei sociale de pe insulă, pe care le completează exagerat zgomotos efervescentul Marius Florea Vizante (stridentul, infinit melodramaticul și logoreicul Johnnypateenmike, strămoș al jurnalismului profesionist (!), lansatorul de bombe informaționale pândite și culese cu trudă și prezentate emfatic într-un gestual ultrageneros), într-un trio care reprezintă cu succes și foarte mult umor (precis decupat în fiecare scenă după personalitatea lor artistică) sexagenarii de pe insulă, reprezentanți de seamă ai istoriei instituției bârfei pe aceste meleaguri. Acea parte a populației prea bătrână să mai apuce calea nouă pe care ar putea să o deschidă revoluția cinematografică propusă în destinele personajelor lor înțepenite între cutii de mazăre, de unde-și pretind fără încetare ascendentul moral asupra generației tinere, cea care visează să iscodească lumea cu telescopul în timp ce se dă în bărci, doar-doar o prinde vreunul un rol în vestitul film care le poate deschide navigația către Pământul Făgăduinței („tot tineretul nostru frumos și talentat care o să-și facă veacul în America”, după cum îi prezintă Johnnypateenmike).
Măcar unul dintre frații McCormick (Bartley, zăbavnicul la minte al satului interpretat de Ștefan Voicu sauHelen, o apariție bombastică, dulce-vulgară, a Ilonei Brezoianu, zănatica fată agresivă – obiectul amorului (uneori) al lui Billy – căreia popii necuviincioși i-au ascuțit în strană simțul dreptății și vigilența în autoapărare încă de la o vârstă fragedă), dacă nu chiar Babbybobby Bennett, șarmantul barcagiu văduv al lui Anghel Damian pe care tristețea doliului, temperanța dobândită cu vârsta și empatia nedisimulată care se așează grijulie peste nucleul lui dur îl așează la loc de cinste la icoana speranței de salvare (alături de Billy) a acestui colț uitat de lume.
Prins între cele două tabere greu de împăcat și durerile individuale cu care se confruntă fiecare la nivel trupesc și sufletesc, doctorul McSharry (Marius Drogeanu), provocat fără-ncetare și împins cu sula-n coaste de intrigantul Johnnypateenmike pentru a pune parafa pe cel mai proaspăt senzațional, caută să prescrie mai degrabă rețete potrivite pentru haz de necaz, auto-ironie și sarcasm, pe care doar bătrâna mamă alcoolică a lui Johnnypateenmike (care o și încurajează și aprovizionează cu speranța că se va îneca în băutură), Mammy O’Dougal(Sandu Pop travestit), deloc obedientă la cei 90 de ani rodnci (mai ales în munca la sticlă și la pahar) ar mai putea să le aprecieze dacă s-ar păstra în stare de conștiență. Pentru că este și singurul personaj-martor al tuturor „atrocităților” petrecute pe insula care vinde cu succes astăzi plictisitoarea poveste a rechinilor (unul chiar i-a răpit soțul în urmă cu mai bine de șaizeci de ani), care continuă să se înfrupte din trupurile și sufletele acestor nefericți ai sorții.
Cu toții mai schilozi decât Billy Șchiopul, rotițe strâmbe care pun echilibrat în mișcare mecanismul celui mai cald uman ce strivește în cele din urmă tușele groase de cruzime din acest ecosistem al tragicomediei.
„Billy șchiopul” de Martin McDonagh
Teatrul de Comedie, Sala „Radu Beligan”
Regia: Vlad Massaci
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Light design: Alin Popa
Sound design: Adrian Piciorea
Video design: Dilmana Yordanova
DISTRIBUȚIA:
Kate: Emilia Popescu
Eileen: Dorina Chiriac
Johnnypateenmike: Marius Florea Vizante
Billy: Bogdan Cotleț
Bartley: Ștefan Voicu
Helen: Ilona Brezoianu
Babbybobby: Anghel Damian
Doctorul: Marius Drogeanu
Mammy: Sandu Pop
Durata: 2h 30 min cu pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment