Mister, neastâmpăr, semiîntuneric.
Spectatori agitați apăsând pe butoane, schimbând în șoaptă câteva impresii (cele mai multe despre filmul de referință din 2016) ori sfătuindu-se precipitat unul cu altul, pregătindu-se curioși pentru o experiență mai rar întâlnită în sălile de teatru. O voce blândă îi ghidează calm prin cele câteva detalii tehnice de care au nevoie, avertizând că vizionarea se va produce în aceste condiții pe tot parcursul spectacolului.
Odată ce ți-ai pus căștile pe urechi și ai reglat volumul potrivit, sala de teatru și partenerii de vizionare dispar ca prin farmec. Te agăți încrezător de cifrele mari ale ceasului din stânga scenei pe care ai fost brusc aruncat, singurul reper în miezul de noapte ce așteaptă răbdător scurgerea minutelor promise în afiș până la momentul precis în care știi că se va întâmpla ceva. Ceva ce nu vei împărtăși, ca de obicei, cu cei din stânga sau din drepta ta, cărora nu le mai auzi respirația dar știi că așteaptă ca și tine cu ea deja tăiată ca fricile băiatului care se zvârcolește în așternuturi în mijlocul scenei să capete o formă. Coșmarul nu întârzie să apară. Se strecoară tiptil din încăperea lui Conor direct în timpanul tău pregătit să-l primească, mai întâi printr-un strigăt îndepărtat ce se apropie amenințător și dă atent drumul la spaime și la bătăi în plus de inimă. Dimpreună cu scurte instrucțiuni de folosire, un fel de mic cod de bune maniere în relația cu monștrii care zac în tine (!). E nevoie doar de gânduri, de neputință, o frică pe măsură și o voce tremurată ca să-și facă simțită prezența noaptea, la căpătâiul patului unde îngerul a uitat să mai vegheze. Și de poveste, mai ales de poveste.
Tălmăcită inedit teatral de la primul râset care-ți tulbură batjocoritor auzul și te predă monstrului ce te va strânge negreșit între crengile lui amenințătoare (!) după fiecare relaxare, de câte ori ceasul va consemna că au trecut cele șapte minute de când tremurul a pus din nou stăpânire pe tine și emoții dintre cele mai intense își vor arăta iar colții.
„Șapte minute după miezul nopții”, dramatizarea Mihaelei Michailov după romanul „A Monster Calls” dePatrick Ness (idee originală de Siobhan Dowd), este o experiență teatrală intensă marca Bobi Pricop care iese din tiparele obișnuite în sălile de teatru. Un spectacol multimedia multisenzorial despre cele mai negre frici și povești despre frici aduse spectaculos în prim plan tocmai prin inducerea unui sentiment de frică și veghe continuă, pregătind atent și cu multă grijă emoționalul foarte bine chestionat al celor mai tineri spectatori, cărora cred că regizorul le-a găsit din nou cea mai adecvată rețetă de adresare bizuindu-se pe excelenta trupă a Excelsiorului. Teatrul care și-a luat în serios rolul de a educa tânăra generație, cu fiecare poveste teatrală abordată asumat pe temele importante ce o preocupă (educație, socializare, traume, relații cu părinții, școala, și societatea, violență, anxietate, bullying, etc.) spusă mult altfel decât se obișnuiește prin târg.
De data aceasta povestea lui Conor O’Malley, adolescentul înspăimântat care-și însoțește mama muribundă în ultimele zile (și nopți!) de viață, vizitat nocturn de o creatură străveche ce cutreieră pământul de secole în căutarea unor noi discipoli. Un monstru bun, care îl conduce către sine și te ispitește și pe tine să-ți confrunți cele mai înspăimântătoare frici și adevăruri, lăsându-ți la îndemână speranța că poate nu va fi nevoie să le rostești sau să le activezi vreodată. Sau măcar că vei fi puțin mai pregătit pentru asta, arătându-ți o cale posibilă: povestea.
„Șapte minute după miezul nopții”. Un spectacol despre pierdere. Cea mai grea dintre traumele cu care ne putem confrunta. Și pentru care nu putem să ne pregătim real niciodată. Cu siguranță și cel mai greu de gestionat în relația cu cei mai tineri dintre noi, de multe ori neglijați în perioada în care sunt amenințați cu iminența unei dispariții importante din viața lor și a doliului ce-i așteaptă după pierderea unei persoane dragi (mai ales în cazul bolilor care o înghit încet și iau forme înspăimântătoare în perioada de predoliu) de adulții mult prea prinși în gestionarea nevoilor multiple ale unui muribund. Păcăliți adesea de curajul cu care cei mai mici par să-și înfrunte tristețea, anxietatea, furia, oboseala, vinovăția și însingurarea pe care le resimt în perioadele de dezorientare și confuzie care preced inevitabilul, ascunzându-se abil în tot felul de forme de autonomie prospăt dobândită prin care-și probează maturizarea forțată, de după care contracarează vehement orice formă de compasiune și ajutor care li se oferă. Arătându-se pregătiți pentru orice în timp ce se refugiază speriați în ei înșiși, refuzând conștient situațiile traumatice, ferm convinși că vor putea evita în fiecare nouă zi suferința.
Dar ea se va prezenta la apel de fiecare dată când vor pune capul pe pernă, cine știe, poate chiar la șapte minute după miezul fiecărei nopți. Cu puțin noroc, în compania aparent înspăimântătoare a vreunui monstru prietenos, precum cel întruchipat de Marius Turdeanu, un minunat actor proaspăt intrat în trupa Excelsiorului, care aduce la viață o creatură fermecătoare în acest rol memorabil cu care are să bântuie multe săli pline de suflete zburlite de aici încolo. Sub atenta supraveghere a lui Bobi Pricop, care se folosește abil de calitățile lui de interpretare, punându-l în valoare ca amfitrion al întregului spectacol, ce ne poartă abil prin etapele pierderii, întru terapie și vindecare prin poveste.
Este soluția identificată de Patrick Ness în romanul „A Monster Calls” pentru nevoile eroului principal (un puști de 13 ani nevoit să-și aducă în realitate basmele copilăriei pentru a putea accepta adevărul cumplit în fața căruia nu știe cum să se poarte) și foarte bine explorată de Bobi Pricop în spectacolul de la Excelsior.
În ambele variante de distribuție, Conor e un puști fragil, agitat, revoltat și îngrozitor de singur. Cu o mică deosebire. Dacă la Alex Popa veridicitatea este probată intens de calitățile fizice și vocale ale actorului, a cărui ingenuitate e exploatată firesc într-o zonă infantilă perfect asumată ce pune accentul pe furie și reacție impulsivă, la Dan Pughineanu (și el un ingenuu) se adaugă un foarte fin strat de autocontrol și ton autoritar, ce funcționează la fel și totuși altfel în favoarea personajului (care-și joacă mai abitir masca maturizării forțate, mai ales în dinamica relațiilor cu celelalte personaje, prin abțineri mai apăsate, mirări mai ironice și mai reproșarde și izbucniri ceva mai potolite). Repet, deosebirile sunt mici și necesare mai ales abordării acordurilor fine pe care le presupun relațiile (fiecăruia) cu mama, și ea în dublu rol (Oana Predescu, respectiv Camelia Pintilie), de data asta două actrițe destul de diferite (puternice fiecare în felul său, prima excelând în expresie facială, cealaltă în expresie corporală) ce pun la bătaie nuanțe potrivite pentru ajustările necesare la condiția de muribund a personajului lor, bine asortate la cele două cupluri propuse. Asemănătoare și totuși diferite, cu câțiva decibeli în plus dar și câteva voaluri de complicitate tacită vârâte pe alocuri în schimburile de energie în cuplul Dan Pughineanu – Camelia Pintilie, care propun o variantă parcă mai mentalizată a suferinței, în timp ce cuplul Alex Popa – Oana Predescu e fragil și casant ca o frunză uscată de toamnă ce-și plânge surd veștejirea până la stingere într-o sfâșiere cutremurătoare, fără să fie, culmea!, nicio clipă patetic. Al treilea dublu rol (tatăl, în care sunt distribuiți pe rând Bogdan Nechifor și Doru Bem) este și el impregnat de caracteristicile acestor binoame (mamă/fiu) cărora trebuie să le facă față. Cu conștiința încărcată în această situație dificilă de abandonul prin care l-a făcut să treacă și provocat la identificarea unor soluții prin care să se implice activ în viața băiatului după dispariția mamei pentru a se asigura de corecta lui vindecare, tatăl joacă la primire, fiecare dintre actori mulându-se pe personalitatea propusă partenerului de scenă, ceea ce presupune mai multă stabilitate și liniaritate în abordarea lui Bogdan Nechifor (față de personajul furios al lui Alex Popa care-i impune compasiune necondiționată) și ceva mai multă precauție (alternată cu alunecări zgomotoase) în cea a lui Doru Bem, care tatonează cu grijă starea băiatului la fiecare ciocnire (în fața lui, Dan Pughineanu joacă mai mult detașarea, ceea ce face cu atât mai importante izbucnirile din relația lor abținut-tensionată).
Mihaela Trofimov, excelent distribuită în rolul bunicii moderne, îngrijită, elegantă și libertină, care-și refuză cu demnitate vârsta sfidând îmbătrânirea printr-un stil de viață dinamic din care a alungat atent constrângerile (precum gătitul), aparent insensibilă la nevoile emoționale ale băiatului (în fapt ea însăși expusă la o durere și mai cumplită, aceea de a-și vedea propriul copil stingându-se) , își reglează și ea (mult mai puțin sesizabil) butoanele în funcție de trio-ul diferit din scenă, parcă un pic mai grijulie față de cei mai vulnerabili dinn prima distribuție.
Pentru personajele secundare misiunea e mult mai ușoară. Harry, colegul de școală (Matei Arvunescu) îl hărțuiește cu aceeași plăcere, lăsându-se doborât cu aceeași nedisimulată mirare arogantă de mișcările necontrolate ale lui Conor, abil dublate de ale monstrului (!), Lillian a Ioanei Niculae încearcă să-l însoțească împăciuitoare cu afecțiune și indulgență, luându-i apărarea în curtea școlii și alăturându-i-se cu fidelitate în drumul spre casă pe turnanta care-l face posibil (!), iar profesoara interpretată de Annemary Ziegler îl ocrotește cu înțelegere și tandrețe bine mascată, smulgându-l autoritar din calea pericolelor pe care le evaluează și le îndepărtează just, fără să-i știrbească demnitatea și să-l adâncească în frustrare, chiar și atunci când comportamentul său scapă cu totul de sub control. Puțin înainte de tragedia așteptată.
Bobi Pricop lasă inteligent prim planul monstrului, adevăratul erou al acestei sumbre povești teatrale. Cel care, în pofida caracterului lui amenințător, va ocupa rolul povestitorului-terapeut, care se folosește de poveștile ticluite întru pildă în pregătirea lui Conor pentru confruntarea coșmarului (cea mai puternică imagine proiectată) și îngrozitoarea pierdere ce-l așteaptă. Explorând serios particularitățile lui Marius Turdeanu de rostire și gestică și expresivitatea lui corporală, regizorul îi pune la dispoziție și cele mai ofertante tablouri teatrale, în care scenografa Clara Pop și-a lăsat memorabil amprenta ludicului, ajutându-l să ne spună fascinant legendele acestor locuri. Plimbat atent printre machetele generoase ascunse ingenios după pereții cu porii deschiși să absoarbă toată groaza dinăuntru, parcă dinadins crăpați în acest interior intim îndoliat (capitonat poate să nu lase să se audă de afară urletul morții cerându-și simbria pe la ferestrele cu care nu a fost prevăzut (!), dar și să țină la adăpost de privirile iscoditoare ale curioșilor secretele cele mai negre ale întâlnirii cu boala necruțătoare și demonii interiori, ascunse printre crengile ce îl sugrumă cu zgomot invadând scena la fiecare șapte minute după miezul nopții), ce servește ca locuință (ori spital) pentru ultimele zile de viață ale mamei. Care coboară în scenă pe uriașele poduri suspendate pe care s-a reconstruit spectaculos, în două etape, geografia cunoscută a locului pentru a-i crea ditamai istoria legendară și genealogia emoțională. Extrasă precis din povești tulburătoare cu final neașteptat, în care binele și răul se amestecă năucitor sub bagheta magică a monstrului lui Marius Turdeanu (numai bun de închiriat dacă vreți să le spuneți copiilor cele mai fascinante povești de groază!), ce-și va revendica legitim, după atâta muncă de lămurire, dreptul la a patra poveste: cumplitul adevăr.
Într-o intimitate controlată, augmentată de accelerări și poticniri de ritm ce impun cursivitatea poveștilor antrenante, provocate și prin distorsiuni și zgomote adiționale (un fundal sonor care presupune sunete și șoapte împrumutate din afara spațiului de joc, spre a spori groaza și misterul, atent decupate și combinate în cască la fiecare pas cu muzica originală a lui Eduard Gabia și Călin Țopa pentru a fraza pertinent narativul dramatic în scenă) punând excelent în valoare acțiunea (fără să o incomodeze vreo clipă) asupra căreia te obligă să rămâi concentrat și să fraternizezi, în cele din urmă, cu monstrul.
Un monstru cu tot atâtea nume câți ani au trecut de la facerea pământului, un monstru-șarpe al acestei lumi care își devorează propria coadă narativă, replicată amenințător poveste de viață după poveste de viață, un monstru care reprezintă tot ce este (și nu poate fi!) îmblânzit în noi și în lume, un monstru care nu se întâmplă prea des să se ridice și să umble, decât dacă sunt chestiuni de viață și de moarte!…
Dar mai ales un monstru cu care vrei să pleci categoric la braț pentru a cutreiera în siguranță străzile înghițite de întuneric ale Bucureștiului la terminarea celor aproape două ore de spectacol.
Poate nu și la vară, spre sfârșitul stagiunii, când ne-o fi ziua mai lungă și fricile miezului de noapte mai departe.
Cu mai mult de șapte minute.
„ȘAPTE MINUTE DUPĂ MIEZUL NOPȚII (A MONSTER CALLS)” după romanul „A Monster Calls” dePatrick Ness
(idee originală de Siobhan Dowd), dramatizarea: Mihaela Michailov
Teatrul Excelsior, Sala „Ion Lucian”
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Clara Pop
Muzica originală: Eduard Gabia & Călin Țopa
Lighting design: Cristian Șimon
Video effects: Constantin Șimon
Sunet: Andrei Doboș, Roberto Gae, Robert Anton
Producător delegat: Camelia Moroianu
Foto: Volker Vornehm
DISTRIBUȚIA:
Conor: Dan Pughineanu / Alex Popa
Monstrul: Marius Turdeanu
Mama: Camelia Pintilie / Oana Predescu
Bunica: Mihaela Trofimov
Tatăl: Bogdan Nechifor / Doru Bem
Harry: Matei Arvunescu
Lillian: Ioana Niculae
Profesoara: Annemary Ziegler
Durata spectacolului 1h 40′ (fără pauză)
recomandare de vârstă 12+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment