Doliu alb.
O prezență fantomatică a banalului ce continuă să bântuie din amintiri Orașul nostru alb/negru, în care se succed regulat, preț de aproape trei ceasuri, întunericul și lumina, fără nicio umbră de gri. O partidă de șah cu remiza consimțită încă înainte de mutarea primei piese pe tabla de joc, dintr-o nouă rundă fără surprize în care viața își va alinia cuminte pionii sub lespezile de pe deal, locul în care se va fi sfârșit până și cea mai adâncă plictiseală, atent scotocită înainte prin umanul tern al unui colț de lume uitat de provocări importante. Unde oamenii harnici și inteligenți încă înoată să ajungă la suprafață prin apele deloc învolburate ale istoriei, în timp ce leneșii încă nu au ajuns la fund.
Doar câteva mâini ating uneori cu zgomot claviatura timpului, fără nicio plăcere însă (și nu la organistul bisericii ne referim!), mult prea preocupate să ia în primire mașina de tuns iarba sau să frământe aluatul plin de povețe conjugale (!) în timp ce privesc asumat răsăritul soarelui în fiecare dimineață, adăugând câte o filă nouă în caietul de observații pertinente despre schimbarea anotimpurilor omului și a petalelor lui trecătoare (heliotrop-gypsophila-păpădie, pe traseul naștere-maturizare-moarte).
Cam tot ce rămâne (și se consemnează atent în Telegraf, gazeta condusă de pasionalul domn Webb – Dragoș Ionescu -) dintr-o scuturare (poate cea mai strălucitoare!) a datelor demografiei (adânc încrustate în straturile geoteatrale revelate de solul și scândura scenei Teatrului Tineretului (!) și prezentate succint de profesoara Willard - Gina Gulai -) unui loc cu 2640 (scuze, a se consemna și ultima naștere!) de suflete în căutare de ajustare a inechităților sociale, cum se cere din public (!).
Destul de mult jucat pe scenele noastre, textul lui Thornton Wilder (singurul scriitor american câștigător al trei premii Pulitzer, unul pentru romanul „The Bridge of San Luis Rey”, celelalte pentru dramaturgie, dintre care unul chiar pentru „Orașul nostru” – una dintre cele două piese care i-au adus lui Wilder celebritatea, alături de „The Matchmaker”, cunoscut mai apoi ca musical sub numele „Hello Dolly!” -), scris cu aproape un secol în urmă și pus în scenă pentru prima dată în anul 1938, celebrează umanul și face apel la conștientizarea valorii viețiii, chiar și a celei mai neînsemnate. Structura lui a fascinat de-a lungul vremii întrega lume, nu doar teatrală (Lars von Trier s-a inspirat din această scriere dramatică pentru celebrul „Dogville”), pentru că are un șarm aparte, bucurându-se de un narativ simplificat până la esență (de aceea și foarte ofertant actoricește, pentru că poate fi împins spre orice cheie de interpretare în pofida unor aparențe destul de cuminți) construit în așa fel încât să poată fi impregnat de personalitatea celui care o montează, imaginația celui care o așează în rama teatrală și chiar de specificul publicului (chiar și al locului) în care se joacă. Nu și-a pierdut în timp valoarea sa de experiment, toate înscenările fiind tributare propunerii autorului de a lăsa spațiul scenic cât mai liber de obiecte spre a construi în jurul poveștilor personajelor, dinadins desofisticate până la banalizare spre a fi ușor integrate într-o epocă sau un geografic oarecare. Cu atât mai mult un loc precum Piatra Neamț, un tărâm cu o vibrație specială în care și-au găsit casă primitoare în ultimii ani multe spectacole de teatru experimental, pregătind publicul local pentru un altfel de univers spectacular.
Spre deosebire de alte montări (personal nu am văzut decât două românești și am rămas sub vraja celei semnată de Alexandru Dabija la Excelsior, o convenție funcțională și rotundă ce pune în valoare o comunitate mică și de demult, aproape bicoloră, împinsă excelent în comic, cu o importantă componentă de pantomimă prin care se suplinește magistral lipsa obiectelor în scenă propusă de dramaturg), Teodora Petre optează la Piatra Neamț pentru un derizoriu cotidian recognoscibil, mai de reality show și mai în spiritul teatral al locului, zgomotos, colorat și destul de aglomerat deși păstrează la fel de puține obiecte de decor (efect obținut aproape exclusiv prin folosirea imaginilor video filmate prin teatru și proiectate în timp real pe fundal), dinadins obositor pe alocuri, cu multe stridențe și o accentuată componentă impro, care impune importante ruperi de ritm (ce permit și abordări teatrale foarte diferite stilistic de la o scenă la alta, dar mai ales de la un act la altul, spectacolul transformându-se radical în ultimul act).
Construite (și ideatic și vizual) împreună cu personajul manager de scenă (aici Regizor de film, amfitrionul spectacolului Paul Ovidiu Cosovanu, însoțit captivant pe alocuri de muzicuță), scenele se succed aparent de-a valma, pentru că work-in-progress-ului teatral propus i se adaugă și o dimensiune cinematografică, ceea ce creează impresia unei alegeri aleatoare a succesiunii momentelor și personajelor decupate din „Orașul nostru”, senzație amplificată și de propunerile personajului (care se plimbă prin scenă cu echipa de filmare) de a mai trage câte o dublă (trebuie precizat că Teodora Petre rămâne altfel complet fidelă textului dramatic) lăsând în seama camerei de filmat (mânuită cu chef de joacă, cu o mică excepție, de Iulia-Paula Niculescu – excelentă scena nașterii (!)) comentariile (auto)ironice pe marginea textului și acțiunilor din scenă, aduse coerent împreună de scenografia Velicăi Panduru (ea însăși un work-in-progress cu atelierul plin de surprize la vedere, în care predomină ludicul și stridențele de toate felurile, mai ales la nivel de costume), minunat pusă în valoare de luminile lui Cristian Niculescu. Într-o joacă fără de sfârșit a planurilor secundare care devin mereu principale (mai ales prin augmentarea proiecțiilor și schimbări de ecleraj) și reușesc să te coopteze în „Orașul nostru” (regizoarea a avut grijă și de momente precise de învăluire a publicului dincolo de imaginile surprinse de cameră, mai ales în scenele de grup, în oraș, pe holurile recognoscibile ale teatrului ori în timpul repetițiilor la cor, surprinzând și prin plasarea actorilor în sală). Oraș care, în pofida respectării descrierii lui precise (istoric, geografic și demografic) poate fi lejer chiar Piatra Neamț. Spre asta converg toate forțele puse în mișcare de Teodora Petre și despărțite abil în două planuri distincte de gazda noastră răbdătoare, Paul Ovidiu Cosovanu, în fapt doar un regizor nemțean (care se aruncă pe unde se cere ori e mai multă nevoie chiar și în fața obiectivului!) care turnează un film (aproape!) documentar despre viața banală a locuitorilor din oricare oraș al nostru. Aici învârtită în jurul a două familii dramatice care au făcut înconjurul lumii preț de decenii bune tocmai prin facinant de bogatul banal propus.
În stânga Gibbșii (familia doctorului), în dreapta Webbșii (familia redactorului șef al gazetei locale), două familii în oglindă cu copiii de-o seamă (în fiecare familie câte o fată și un băiat) și vieți de cuplu liniare și plictisitoare, perfect asemănătoare, care-și marchează teritoriul cu bune maniere adunate după același cod în jurul celor două mese unde se construiește imaginar spațiul lor locativ (prelungit prin elemente din afara spațiului de joc, integrate prin intermediul filmărilor) și valorile în care au fost educate să creadă, neschimbate de generații pe aceste meleaguri. Filmați cu toții în așa fel încât banalitatea dintr o casă să fie suprapusă mereu peste banalitatea din casa vecină, insistându-se pe replici în oglindă din care se construiesc portretul și valorile comunității (căsătoria, relațiile de familie, împărțirea autorității, conflictul între generații, reproșurile copiilor, mea culpa părinților, etc.)
Două familii în care cântă tranșant găina (pe vocea a două actrițe bine înzestrate pentru comedie, Ecaterina Hâțu în familia Gibbs, Corina Grigoraș în familia Webb) în timp ce cocoșul cotcodăcește și procură disciplinat grăunțe (sau boabe de fasole!) pentru îndestularea celor dragi (Mircea Postelnicu și Dragoș Ionescu, foarte bine diriguiți în rolurile celor doi capi de familie, blajini și docili, cu ușoare și puseuri de autoritate), în fapt o cloșcă ce strunește puii de le merg fulgii (!) visându-se încă tânără puicuță, sperând măcar la o raită în afara ogrăzii (poate chiar până la Paris!), care-și fumează adesea țigara la cafeluță pe terasa vecinei sfătoase (revendicându-și ficțional independența, girl pwr mode, no Bikini Kill (!)), o altă cloșcă ce-și supraveghează atent nu numai puii, dar și cocoșul ziarist care a călcat-o (și pe care-l ține acum cu gâtul strâns sub pantoful ei roz cu toc, tras atent peste șoseta albă!) să nu cumva să se taie la deget când o mai curăța vreun măr!…
De previzibilul alături de soții lor (care-și impun autoritatea mai degrabă în fața copiilor și a străinilor) nu le poate salva decât retragerea în admiratele grădini proprii ce le gâdilă vanitatea sau evadarea în corul bisericii, în jurul căruia li se învârte aproape tot socialul cunoscut. Și pe care regizoarea îl va pune în valoare în mai multe chipuri, făcând din el un personaj-comunitate căruia Cezar Antal i-a găsit o identitate muzicală (îi păstrează câteva fraze a cappella, atemporale, presărate cu ecouri și invitații la sacru trimise chiar și direct în public (!), care explodează obraznic în câte o răzvrătire – precum cea de clubbing în scena nunții -, impregnată ludic de personalitatea dirijorului corului Simon Stimson – interesantRareș Pîrlog, plimbat între chitară și orgă -). Corul care va însoți atent povestea de dragoste ce se va înfiripa între băiatul familiei Gibbs și fata familiei Webb, George și Emily (Emanuel Becheru și Smaranda Postelnicu, doi minunați parteneri de scenă), care colorează naiv spațiul de joc cu povestea lor de dragoste, pecetluită cu înghețată de fragi (aici există un prea-mult) și legământ în fața Domnului, ducând mai departe (nu foarte!) tradiția și traumele celor două familii (excelentă descriere a căsniciei reușește Dragoș Ionescu, acest domn Webb lăsat să dea sfaturi avizate viitorului ginere), îmblânzind stângaci prin tinerețea și timiditatea lor tot ce ar putea da noimă acestui univers banal, descătușat doar la evenimentele comunității.
Celebrând cu toții în Actul II viața care-i așteaptă pe tinerii însurăței, o viață care va fi poate la fel de (ne)însemnată ca a altor personaje mărunte care întregesc socialul locului: lăptarul Howie Newsome (simpaticul Valentin Florea, care-și strunește delicios iapa imaginară și inedita instalație de distribuție a lactatelor), Joe Crowell(Florin Hrițcu în rolul unui băiat inteligent care ar fi putut deveni un mare inginer, stăpânul genunchiului meteosensibil care culege informații și împarte prin târg gazeta lui Webb), frații celor doi îndrăgostiți, Rebecca Gibbs și Wally Webb (Cristina Ciulei și Andrei Merchea-Zapotoțki) preocupați de corespondență, lună și tabac (!), Sergentul Warren (Dan Grigoraș) care asigură siguranța cetățenilor și a secretelor lor, verificând ușile și nivelul apei râului (!), doamna Soames (Nora Covali), fără de care bârfa despre lună sau organistul corului nu ar fi la fel de interesantă (dar nici observațiile post-mortem!), chiar și doamna Stimson (Maria Hibovski într-o trecere surprinzătoare prin scenă!).
O viață înțesată de repere mai mari sau mai mici (bucuria nașterii, mirosul de heliotrop, destăinuirile prietenilor, un fum de țigară, prima iubire, un meci de baseball, o durere de genunchi, cea mai frumoasă nuntă, o vizită la Paris, un lighean de fasole, un scrin vechi) transformată într-o viață ridiculizată fără-ncetare în acest act dedicat nunții, un spectacol teatral – dar și social și muzical – în sine, închis cu sunet neașteptat de altfel de clopote. Dintr-un univers bagatelizat fastuos, nebăgat în seamă ori chiar batjocorit de-a lungul vieții, în special în momente de teatru social (cum e nunta, poate chiar inventată de femei!), un univers considerat cuvenit, folosit adesea fără discernământ, dezmembrat cu ecouri reci de nepăsare (excelentă opțiunea de a demonta și scoate cu ecou metalic din scenă toate elementele de decor care au fost martore la viața ce a pulsat odată banal și vesel între cei trei pereți ai scenei) și recuperat intens în ultimul act, care-și va aduna cu greu fulgii după ultima scuturare de păpădie către al patrulea perete.
Descompus sub greutatea vieților groaznice și minunate deopotrivă, orașul nostru se recompune după nouă ani pentru reevaluare (mai ales emoțională) pe creasta dealului, sub semnul fatidicului pe care Velica Panduru îl ridică fascinant în scenă în actul final în costumele albe ale fantomelor personajelor ce au trecut pe aici, adăpostite vremelnic sub lespezile negre ce le susțin păpădiile de aducere-aminte, într-o scurtă trecere în revistă – pe care o semnează într-un firesc gest de recuperare pe aleile cimitirului supraviețuitorii Samantha Craig (Elena Popa) și Joe Stoddard (Daniel Beșleagă) – a oamenilor și evenimentelor ce urmează să fie date uitării. Nu înainte de a trage un important semnal de alarmă asupra spectacolului vieții ce se cere celebrată în fiecare clipă însoțită de suflare, într-un dialog cutremurător acum/atunci și aici/dincolo lansat tulburător de Smaranda Postelnicu în discursul despre ființă și neființă prin care Emily Webb își caută împăcarea sub atenta supraveghere a celor în a căror lume pășește (Ecaterina Hâțu, acum Doamna Gibbs de dincolo), însoțită de durerea insuportabilă a celor pe care-i lasă în urmă, mai ales a soțului doborât de povara pierderii (tulburătoare scena în care soții Webb,Corina Grigoraș și Dragoș Ionescu în rolul cuplului care pierde al doilea copil, reconstituie aniversarea de doisprezece ani a fetei, legând cu emoție tristețile una de alta, ca pe o poveste de demult din care s-a șters orice urmă de bucurie), care au acum cea mai mare nevoie de sprijin și de reflecție.
Că bine a zis Teodora Petre prin vocea unui personaj: încercăm să-i ajutăm pe cei ce nu sunt în stare să se ajute singuri. Adunând dovezi de trecere a lor prin această lume într-o capsulă a timpului, pe care o vor deschide doar cei ce pot să o deschidă: sfinții și poeții.
Și creatorii de teatru.
„Orașul nostru” de Thornton Wilder traducerea: Radu Lupan
Teatrul Tineretului, Piatra Neamț
concept spectacol: Teodora Petre și Velica Panduru
regia: Teodora Petre
scenografia: Velica Panduru
muzica originală: Cezar Antal
lighting & video design: Cristian Niculescu
asistentă scenografie: Maria Constantin
asistent lighting design: Răzvan Hanganu
afiș: concept-Velica Panduru, foto-Andrei Ceobanu, grafică-Maria Constantin
fotografii: Marius Șumlea
DISTRIBUȚIA:
Regizorul: Paul Ovidiu Cosovanu
Doctorul Gibbs: Mircea Postelnicu
Joe Crowell / Si Crowell: Florin Hrițcu
Howie Newsome: Valentin Florea
Doamna Goruslawski: Iulia-Paula Niculescu
Doamna Gibbs: Ecaterina Hâțu
Doamna Webb: Corina Grigoraș
George Gibbs: Emanuel Becheru
Rebecca Gibbs: Cristina Ciulei
Wally Webb: Andrei Merchea-Zapotoțki
Emily Webb: Smaranda Postelnicu
Profesoara Willard: Gina Gulai
Domnul Webb: Dragoș Ionescu
Simon Stimson: Rareș Pîrlog
Doamna Stimson: Maria Hibovski
Doamna Soames: Nora Covali
Sergentul Warren: Dan Grigoraș
Samantha Craig: Elena Popa
Joe Stoddard: Daniel Beșleagă
Figurație: Andreea Asavei, Robert Brașoveanu, Lucian Damian, Valentin Dița, Gabriel Horea, Mihai Roșu, Ionuț Rusu, Bogdan Stoica, Constantin Timofte
OUR TOWN © 1938, 1957 The Wilder Family LLC
Copyright agent: Alan Brodie Representation Ltd
www.alanbrodie.com
Recomandare vârstă: 12 +
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment