Ilie 14.
Vindecătorul lui Botond Nagy din Sfânta Evanghelie zugrăvită cu atenție de Irina Moscu în luminile celui mai crunt cotidian. Care pregătește molcom drujba Apocalipsei pentru ramurile uscate ale sufletelor rătăcite în cele 14 tablouri teatrale ce prind în rama istoriei (de-acum fluidă!) judecata păgână din zilele zbuciumate dinainte de osânda ce i-a fost ticluită de această mână de pretinși creștini (că doar polonezi nu sunt, ruși nu sunt, bolșevici nu sunt, iaca și ei, de pe-aici, niște creștini, Evreule, drace!) pe bază de comportament Jesus look-alike, suficient spre a-i pregăti răstignirea. Pe crucea uriașă din lemn de frasin pe care o vor ridica și o vor purta în spinare (pupând-o la nevoie spre a se apăra în caz de sudalme, punctează pe ungurește Ofelia Popii!), între zidurile turnului de ignoranțe pe care și l-au ridicat, necredință după necredință și stereotip după stereotip, în cetatea lor fortificată de idolatrii aleatoare pentru a da sens ori a ține piept lipsei lor de însemnătate în trecerea prin această lume largă. Visând naiv la promisiunile de belșug de pe tărâmul Făgăduinței (americanii, drace!, ehei, ce noimă nouă!), forțându-i umanul acestui Hristos întors între muritori (Alesul ardelean căruia îi dă viață cu multă ironie Richard Bovnoczki) cât să-i încapă dungile de trening (alb pe negru sau negru pe alb!) sub „oreola” uriașă rezervată de Irina Moscu capului său luminat și blond pe peretele sfinților acestei catedrale a superficialului contemporan.
O augmentare vizual-temporală pertinentă a nimbului preaslăvirii deșănțate decupat dintr-o icoană uriașă, expandată parcă din coperta albumului „The Cross of Changes” (Enigma, asociere deloc întâmplătoare!) și replicată la dimensiuni încă și mai generoase pe scândura rotativei care parcă-i amplifică uneori prin mișcare exagerarea pe care i-o descoperi cu uimire printre scrâșnete de dinți încleștându-se revoltat la fiecare nouă întindere de culoare pe pânza îndurerată a habotniciei, fixată în tușe groase de scârțâit apocaliptic, într-un acustic bine înșurubat în posibilitățile vizuale ale contemporanului (excelentă joaca Irinei Moscu de-a consistențele și dimensiunile – mai ales adâncimile – sacrului, care permit un ecleraj foarte special, decupând, prin dispunerea geometrică a elementelor de decor și mixul de reflexii, simboluri pe care se mută lejer accentul poveștii din sacru în profan și invers) din care scenografa smulge cu măiestrie aura uriașă a personajului purtat dincolo și dincoace de veneralul impus (funcțională și ca portal pentru câteva importante declarații regizorale), aducându-l dintre icoanele care-i fixează neatinsul în laicul abrupt pe care Botond Nagy îl imaginează în narativul de-a dreptul folcloric, cu accent unguresc-ardelenesc, căruia Irina Moscu îi înalță cu aceeași debordantă iscusință imaginile de basm popular (excelent punctat și la nivel de costume).
Inspirat din povestea reală a lui Eliasz Klimowicz (1864 – 1940), un profet polonez care zice-se ar fi făcut minuni şi ar fi prezis viitorul (umbla vorba chiar despre capacitatea lui de a controla vremea, dar mai ales de a vindeca mai multe boli, inclusiv orbire, amnezie ori infertilitate), cunoscut sub numele „Proorocul proeminent” („Ilja Profetul” sau „Ilja de Grzyszczzyzna”, activ mai ales între cele două războaie mondiale și dispărut la începutul celui de-al Doilea, la scurt timp după invazia sovietică a Poloniei din septembrie 1939), liderul unui cult polonezo-belarus care și-a construit propria biserică și a pus, împreună cu cele câteva sute de adepți, bazele unei așezări numită Wierszalin (despre care credeau că va deveni noul Ierusalim, capitală a întregii lumi), textul dramatic al lui Tadeusz Słobodzianek care a văzut luminile scenei în 1994 se concentrează pe evenimente din vara anului 1936, când, pe timp de recoltare, o procesiune de țărani care considerau apariția lui drept a doua venire a lui Hristos pe pământ și-a făcut drum spre casa profetului pentru a-l răstigni (înainte ca Iuda ales de procesiune să aibă ocazia să-l sărute, Eliasz ar fi fugit și s-ar fi ascuns în paie într-o pivniță, de unde ar fi apărut, ca din morţi, după trei zile, dezamăgind o parte dintre adepți cu această înviere după ce a refuzat mai întâi să fie crucificat și amuzându-i pe rușii care l-au numit la capturare „Dumnezeu polonez”). Și își extrage seva dramatică din absurdul unor fapte notabile ale fanaticilor de care s-a înconjurat Klimowicz, decupând întru argumentare povestea unei femei considerată posedată (care alerga dezbrăcată și cânta cântece religioase, smulgând cruci și spărgând ferestre, motiv pentru care frații de cult au legat-o de un zid și au ținut-o acolo timp de peste un an, hrănind-o doar de trei ori pe lună și cântându-i ocazional psalmi; într-un raport pentru administrația locală din 1937, acțiunile adepților lui Klimowicz au fost descrise drept „psihoză religioasă”).
Am făcut această introducere lungă în urma documentării ale cărei concluzii le-am găsit necesar de prezentat spre a introduce un text nu foarte ofertant ideatic (greu de parcurs în lipsa contextului nonsensul dialogului între aceste stranii personaje, personal l-aș fi rescris) dar interesant explorat dramatic, care și-a găsit o matcă originală în lunga snoavă teatrală pusă la cale de Botond Nagy, un fel de poveste cu Păcală și Tândală dintr-un spațiu identitar dinadins generos cu ambiguitățile de toate felurile (religioase, geografice, lingvistice, temporale) care-și găsește, culmea!, recognoscibilul tot mai des de la o zi la alta în aceste vremuri războinice, încă și mai tulburi după aproape un secol de civilizație accelerată. Într-un vid de educație și de reprezentare politică/imagologică, când oamenii apasă cu ușurință pedala fanatismelor în jurul unor idoli prefabricați parcă mereu la îndemână, sperând că rolul (și zelul cu care sunt dispuși să-l joace) în preajma unor figuri mesianice le va aduce mântuirea de păcatele de care nu sunt dispuși să se lepede.
Nu e un spectacol frumos, e un spectacol enervant. Exact atât de enervant cum sună la prima vedere, perfect asortat la vremurile pe care le traversăm. La fel de enervant și șocant cum urlă, poate în mințile multora dintre noi (cred că onestitatea este cea mai însemnată valoare a acestui spectacol, pe care l-am intuit fidel unui fel anume de a simți tema, care pare că strigă mereu perplexă în pieptul și mintea regizorului – poate tocmai de aceea exclamația maghiară a personajului Pałaszka), simfonia disonanțelor acestui mileniu, în care rudimentarul tocmai și-a regăsit vocea și o folosește tot mai amenințător împotriva perplexității noastre, reducându-ne la tăceri pe care-și construiește liniștit avântul, amenințând achizițiile civilizației în numele mântuirii pe care o promiteau la sfârșit de secol trecut alți profeți din alte apocalipse.
Un fel de Enigma-Era space înțesat sarcastic la nivel acustic de tot felul de distorsiuni, un muzical liturgic revoltat dintr-o liturghie foarte populară în ultimele decenii (în constructul muzical al lui Claudiu Urse, folcloric/anecdotic, care amprentează puternic spectacolul îmbogățind temeinic vizualul cu multă ironie, își găsește locul muzica de gen a anilor ’90 – cânturi gregoriene integrate în muzica electronică de formațiile Enigma și Era -, amplificată prin întregul sound design într-un religios mai degrabă zgomotos, un mix de solemn și angelic – excelează vocal la acest capitol Florentina Ţilea și Oana Laura Gabriela – cu distorsiuni dintr-o slujbă de exorcizare din care se mai aud clar, după ce spectacolul se va fi terminat, doar sudălmile diavolești ale Olgăi urlate către acest Agnus Dei – excelentă Aylin Cadîr! –, înainte de a-și îmblânzi pornirile și firea în inocența unui cântec de copil heruvim (din care le va obține în cele din urmă, fiecăruia în parte, îndurarea și iertarea lui Ilie, Ieduțul căzut în grațiile sale).
Un spectacol ca scrâșnetul unei rigle (cu care proorocul i-a lovit mai întâi pe toți peste palmele întinse a iertare) trasă cu putere pe tabla încă neștearsă a istoriei, plină de erezii și nerozii care sfredelesc și timpanele cele mai rezistente. Peste care își aștern nevinovați istoriile personale și acești eroi de parabolă biblică, ce vor să pună umărul la inevitabilul sfârșit al lumii, ridicați din coșmarul primitivismului și propulsați direct pe scena răstignirii pe care o vor replicată întocmai. Legați în chip neconformist de Botond Nagy într-un show despre spectacolul incredibil al luptei dintre întuneric și lumină, la adăpostul unei cruci uriașe, sub privirile plecate ale sfinților care parcă nici nu cutează să privească spre obscenul acestui sacru ocult, în fapt doar o snoavă populară de mari dimensiuni care le-ar putea trăda hohotele de râs din aceleași priviri ascunse.
Cum altfel să privești la destinele anecdotice ale acestor personaje care reușesc și azi să facă umbră pământului cu ignoranțele lor uriașe, sperând la mântuire de la primul fals Mesia care le iese-n cale? Unelte religioase numai bune de folosit de autoproclamații lideri ai oricăror vremuri de răstriște care-și freacă mâinile în semn de mulțumire după ce s-au împreunat în pseudorugăciune pentru fiecare pasăre pe limba ei pierită?!… O femeie spurcată din care trebuie scos diavolul (Olga, fascinanta păcătoasă pe care Aylin Cadîr o electrizează și o ține în priză da capo al fine, alternând admirabil registrele și justificându-i cu vârf și îndesat metamorfozele pe drumul blestem-traumă-păcat-exorcizare-curățare/mister?, parcă dinadins neterminat, lăsându-i la îndemână tot magnetismul necesar spre a-l manipula pe Ilie pe care l-a prins în mreje încă înainte de cutremurătoarea scenă a exorcizării și care o ascultă cu încredere până la capăt). O femeie sfântă în care-și face loc diavolul (Wiera, mâna dreaptă a lui Ilie, ce-i îndeplinește ceremonios ritualurile și-i suportă supusă capriciile susținându-l și însoțindu-l cu credință, cea care parcurge traseul invers Olgăi, sfânta căzută în păcatul geloziei, invidiei și urii pe care Florentina Ţilea o aruncă de pe culmile evlaviei – umple scena cu prezența ei solidă și vocea distinctă cu care conduce mulțimea idolatră ce face să vibreze fiecare colțișor al Sălii Studio – direct în prăpastia celei mai adânci necredințe).
O a treia femeie în care fac casă bună diavolul și bunul Dumnezeu împreună (exaltata văduvă Pałaszka, ulterior Nevasta lui Pilat, o desfrânată nimfomană grăbită să intre într-un nou rol de nevastă, căreia Ofelia Popii îi deschide generoasă coapsele în pădure, cătând să-i îmblânzească pedeapsa cu tot atâtea pupături ale crucii. Apoi cele câteva personaje care speră la un miracol, cele prin care se poate face dovada darurilor divine ale lui Ilie (un bețiv trecut printr-un scurt moment de abstinență de un Silviu Mircescu simpatic și cinic ce-i va împletici din nou limba și mintea în licoarea sângerie de pe fundul damigenei și un orb ce capătă vremelnic darul vederii, tatăl „Îhî” al lui Vitalie Bichir, o prezență comică supravegheată atent de un personaj pe care Botond Nagy a hotărât să-l taie inspirat în două – sfânta Veronica, un personaj sacrificial, fiica jucată complementar într-o cheie ludic-naivă de duo-ul Oana Laura Gabriela / Teo Dincă, care-i ține isonul, îi face rugăciunile și-i cere cuminte încuviințarea la fiecare pas). Pe urmă personajele frustrate fără roluri importante în viața reală, demni de a-și lua în primire rolurile de vestitori ai apocalipsei și de eroi cu vizibilitate în scena răstignirii (Bondaral lui Răzvan Oprea, ulterior Sperietoare de păsări, Aćko, ulterior Pilat, al lui Leonard Chionac, Marczuk, ulterior Soldat roman al lui Florin Călbăjos și Catolicul, ulterior Irod al simpaticului Mihai Calotă) cu toții colorați și idiotizați până la un repulsiv contemporan (și îndividual și în grup), pe care-i poți recunoaște astăzi în piețele publice în mai toate buletinele de știri ale planetei.
Aparent numai buni de a se lăsa păcăliți de câte un negustor de iluzii și obiecte de cult ce caută să se pricopsească pe seama naivității lor (Emilian Mârnea în rolul energicului negustor evreu Rotschild din Bialystok), prea mândri însă nu doar pentru a cheltui pe obiectele din talciocul lui mobil (ei îl respectă pe Mareșal!), dar și pentru a lua în seamă dovezile evidente că Ilie e un fals Isus pe care acesta caută să le argumenteze (până se extrage îngrozit din sânul acestei clientele speciale pe care o privește detașat, cu compătimire, ca singur reprezentant al normalității în scenă), însă mișcați cu îndârjire în farsa pe care o ticluiesc la primul semn după revelația halucinantă a lui Hariton (ulterior Iuda).
Ingenuul Lari Giorgescu într-un personaj de transă hipnotică cu partitură generoasă și memorabilă, infinit credul dar și foarte energic, cu apariție de Păcală căruia i-a fost refuzată trezirea finală, prin intermediul căruia Botond Nagy învăluie publicul, împarte caricaturalele roluri biblice, lansează întrebările principale și pune în mișcare teatrul în teatru. Un Iuda mai degrabă curios decât trădător (care doar a tras paiul greșit), singurul personaj asumat al spectacolului care chiar refuză să ia parte la desfrâul general, simbol al împingerii umanului în cel mai de temut absurd (cel al acțiunii decisive în lipsa oricărei îndoieli) provocat de lipsuri (mai ales de educație), teren fertil pentru idei extremiste de azi și dintotdeauna, care pot dinamita oricând normalul. Prin deznodământul tragic, personajul lui Lari Giorgescu pune serios în discuție pericolul unor astfel de derapaje pe fondul vidului de reprezentare pentru cei (tot mai mulți) care au atâta nevoie să creadă în ceva. În miracol, în salvare, în mântuire.
Cu toții cătând să mi ți-l răstignească pe Ilie, proorocul țăran semianalfabet atât de demn de milă, admirație și dispreț care-i dojenește pe diverse tonuri, cocoțat solemn pe naveta lui de Coca-Cola, blând (ori doar aparent ușor de înduplecat!) și în general bun, un tip mucalit și lunecos deopotrivă, căruia Richard Bovnoczki îi ridică o incredibilă icoană din cele mai fine straturi de firesc și cumpătare cu accent ardelenesc. În aparenta lui simplitate se bat fascinant doze egale de viclenie, bunăvoință, empatie, generozitate și narcisism, pe care actorul le stăpânește și le folosește admirabil fără nicio exagerare (afară de cea impusă de momentul exorcizării, în care dă pertinent drumul demonilor personajului într-o luptă de la egal la egal cu Aylin Cadîr, în care vor învinge deopotrivă și binele și răul) integrând rotund în rostire și gestică toate contrariile propuse de regizor acestui fascinant „părinte ceresc”, ce are să împartă grijuliu pâinea cu toți cei pe care i-a așezat, după iertăciune, la masa lui generoasă.
Punând Apocalipsa umanității pe fast forward, ducând grăbit tâlcul lumii mai departe, pregătind noi minți întunecate pentru brațele primitoare ale fanatismului religios și extremismului care pândesc vigilent din semiîntuneric pe la toate colțurile, ascunse poate chiar sub lambriurile pereților Sălii Studio a Naționalului bucureștean. Unde nu pot fi văzute decât de cei ce orbecăie prin întuneric fără baston de orientare în spațiul plin de obstacole (!), înainte să vină ziua Domnului, zi mare și cumplită!…
Al lumii noastre sfârșit, cu acoperiș de mușchi năpădit… Și ziduri ce se clatină nefiresc peste dușumele care putrezesc în întunericul minții cu nerozi: soldați, bețivi și orbi, Irozi, Pilați și nevestele lor, Iuda… Ptiu, mai sfinți decât toți Sfinții, drace!, poate aud și Părinții!…
Ó Istenem, pe unde naiba ne-om fi pierdut credința?!…
„Proorocul Ilie” de Tadeusz Słobodzianek
Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, Sala Studio
Regie: Botond Nagy
Scenografie: Irina Moscu
Dramaturg: Diana Nechit
Muzică originală: Claudiu Urse
Sound design: Claudiu Urse
Lighting design: Cristian Niculescu
Video design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Patricia Katona
Asistent scenografie: Mădălina Sandu
Pregătire muzicală: Cătălin Petrescu
Regia tehnică: Silviu Negulete, Tudor Dobrescu
Sufleor: Petronela Purima
Foto: Andrei Văleanu
Foto: Miluță Flueraș, Andrei Văleanu, Costi Șimon, Florin Ghioca
DISTRIBUȚIA:
Ilie, prooroc de la țară: Richard Bovnoczki
Olga, păcătoasă, ulterior sfântă: Aylin Cadîr
Wiera, sfântă, ulterior păcătoasă: Florentina Ţilea
Bețivul: Silviu Mircescu
Rotschild, negustor din Bialystok: Emilian Mârnea
Bondar, ulterior Sperietoare de păsări: Răzvan Oprea
Pałaszka, ulterior Nevasta lui Pilat: Ofelia Popii
Marczuk, ulterior Soldat roman: Florin Călbăjos
Hariton, ulterior Iuda: Lari Giorgescu
Aćko, ulterior Pilat: Leonard Chionac
Tânăra, ulterior sfânta Veronica: Oana Laura Gabriela, Teo Dincă
Orbul, tatăl acesteia: Vitalie Bichir
Catolicul, ulterior Irod: Mihai Calotă
Durata: 2 h
Spectacol nerecomandat minorilor sub 18 ani: scene care îi pot afecta emoțional, limbaj licențios, scene cu conotație sexuală.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment