…cât timp s-o mai lăsa plutită de-o mare înspăimântător de liniștită!…
Penelopa.
Încă una între atâtea nereide, naiade ori oceanide câte s-au numărat printre nimfe (până la și) de la Războiul troian încoace. Care au aprins și au înflăcărat de-a lungul veacurilor multe cojoace (pentru care găsitu-s-a ac), trase peste inimi, pantaloni și minți încinse ale vitejilor ce s-au încumetat să le cucerească și să lupte (chiar și cu lungul șir de ispite ce uneori drumul spre casă le-au îngreunat (!)) pentru ca din iubirea lor să se-nfrupte.
O poveste uluitoare adusă de Cristina Juncu din spumele de pe antica mare la maluri contemporane muzicale (cu influențe din doina românească, jazz, shabbie, rembetiko și tot felul de ritmuri fermecătoare, strunite din bouzouki, baglamadaki și alte instrumente-năzbâtii) destul de precise, numai bune de exersat glasul ei fermecat spre a prinde în mreje un nou tip de Ulise (chipeș, timid, romantic și tatuat). Un bărbat al unui mileniu cu prea puțin răbdat pentru ritmuri languroase de legendă (pe numele lui adevărat Sebastian Marina, la înălțimea naiadei cu pricina(!)). Așa că împreună și-au camuflat iubirea printre sunete, pentru a da nume tuturor poveștilor cu răsunete despre rătăcirile prin lume, mai ales despre asta anume, purtată spre patul de măslin în jurul căruia și-au construit cămin (până să prindem de veste că n-are să fie decât un pretext pentru teste). Lăsând încă deschisă această epopee (începută alături de ființele eterne ale Mării Egee): Odă pentru Nimeni printre ipochimeni. La propriu și la figurat, pentru toate lacrimile care s-au vărsat în toate așteptările cu care femeia își înnobilează încă din Antichitate legămintele de fidelitate ori de castitate. Sau ce mai rămâne din povestea de pomină a unei femei pentru care s-au luat la harță troieni cu ahei, într-un război încheiat chiar de acest bărbat…
Din capul locului, un calcul cât se poate de simplu ne demonstrează rapid (pe două voci care ne așteaptă în scenă să ne introducă în poveste, Eliza Păuna și Alexandros Raptis, doi foarte atenți și talentați tălmăcitori narativ-muzicali, care ne vor însoți și ghida vocal și instrumental prin melopee) că mai bine ascultăm toate cele 12.109 versuri ale Odiseei lui Homer citită de Poseidon în greaca veche (sau chiar de zeița Athena în limba română (!)) decât să-l așteptăm, împreună cu neconsolata lui Penelopa, pe Ulise. Cel ajuns din Itaca în Troia în doar trei zile, dar căruia i-au trebuit 10 ani să ajungă înapoi… După 10 ani de război…
Sigur că totul devine mai ușor dacă notez, număr și măsor toate peripețiile în rime ce se vor întrece ba din 7 în șapte, ba din 10 în zece (!). N-o zic doar eu, ci o simfonie de sunete și cuvinte despre păcate, doruri, rătăciri și vitejești fapte ale acestui Odiseu. Și despre pățanii ale tuturor celor lăsați acasă în vreme de război, în dezamăgiri, ispite, desfătări și primejdii mai vechi și mai noi. Ale vieții oricui pe pământ (dar și în Ceruri, că gâlcevile din Olimp se lasă mereu cu intervenții șugubețe în viețile oamenilor, în roțile cărora bagă mereu, fie și numai de dragul poveștii, câteva bețe).
Așa ar putea fi prezentată pe scurt o seară de spectacol muzical. „Așteptându-l pe Ulise” al Cristinei Juncu, produs de Asociația Par Coeur după „Odiseea” lui Homer, pe care l-am văzut pe scena Teatrelli.
O poveste pe care nu poate să o spună Nimeni (Nimeni aici e chiar Ulise, îndelung răbdător), dar pe care Penelopa lui se încumetă să încerce. Talentata și versatila Cristina Juncu, singurul corifeu care se cuvine să abordeze problema acestui Odiseu în deplină cunoștință de cauză (din când în când cu câte o mică pauză). Veselă, șugubeață și convingătoare. Și atât de vigilentă că va intra, fără să stea pe gânduri, din fentă-n fentă, în pielea tuturor femeilor ademenitoare înșirate ispititor de Zeus pe a lui cale – Circe, Calipso, Nausica, etcetera (!) și alte personaje împrăștiate, doar așa, printre insule pline de grote, uriași, ciclopi și plante fermecate, alături de mateloții gurmanzi de pe cele douăsprezece bastimente invocate, numai buni de numărat, ca elefanții ce în celebrul cântec de copii s-au legănat – doar că ei de o pânză de corabie sunt legănați, de pe care de lestrigoni sunt, unul câte unul, mâncați (!). Hai, dom’ne, ai terminat?!… Că nu ciclopul deocheat i-a mâncat!… (deși Poseidon coada printre zourna, davouli și alte feluri de tobe și-a băgat!…).
Cu o componentă dramatică prea puțin explorată la nivel teatral, mai ales în relațiile din scenă (care lasă loc și unor pauze ce taie pe alocuri cursivitatea poveștii), dar foarte bine asumată la nivel individual (pe filetul fiecărei piese care pune în mișcare mecanismul mitologic imaginar sunt înșurubate isteț solourile muzicale și monologurile dramatice puternice din care se ridică solid fiecare scenă), spectacolul e o bucurie preponderent muzicală, smuncită și smintită, la fel ca aventurile prin care este silit să treacă eroul grec. Textul e tonic, poznaș și revigorant, asortat delicios la ritmurile, genurile și instrumentele muzicale diferite pe care le propune acest show eclectic, plin de surprize, după ce a extras cu grijă din cele douăsprezece capitole ale epopeii aventurile numai bune de exploatat dramatic și muzical.
Transformate în douăsprezece cânturi fondatoare dintr-o melopee închinată dragostei ca unică poartă către eternitate (încă mai fredonez!), scrise și interpretate cu multă iubire, pasiune arzătoare și infinită candoare, cu tandrețe, cu ludic, cu mult umor și ironie, purtând cu grijă personajele din realitate în vis, din rai în infern sau de pe o insulă pe alta, înfășurând firul muzical narativ pe un ghem de sunete mereu deșirat cu bucurie (poate chiar de o pisică maronie…). Bizuindu-se pe cele mai interesante instrumente muzicale, dar și pe intervențiile hotărâtoare ale zeiței Înțelepcunii (foarte bine Eliza Păuna!), care-i mută buclucaș pe cei doi îndrăgostiți de colo-colo, între dor și amnezie, între extaz și agonie, între abandon și patos, între Eros și Thanatos (excelent scrisă și executată muzical fripta, verba volant, manent scripta!).
Să bubuie tobele, pardon!
Ferească-ne sfântul de cele șapte boscoane ale lui Poseidon!…
Καλησπέρα Αλέξανδρε, ευχαριστώ!
„AȘTEPTÂNDU-L PE ULISE”
spectacol – concert după „Odiseea” lui Homer
Asociația Par Coeur, Producție creart / Teatrelli
Muzica: Cristina Juncu
Asistență orchestrație: Alexandros Raptis & Eliza Păuna
Inginer sunet: Alexandru Suciu
Grafică & afiș: Victor Diaconu
Foto: Florin Ghenade
PR: Anca Spiridon
Manager proiect: Daniel Alexandru Dragomir
DISTRIBUȚIA:
Ulise: Sebastian Marina
Penelopa și toate celelalte (ispite și instrumente): Cristina Juncu
Athena, zeița înțelepciunii (pian): Eliza Păuna
Poseidon, zeul mării (tobe): Alexandros Raptis
Durata spectacolului: 75 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment