My familiar unfamiliar.
Amestec de recognoscibil cu nou încadrează atent spațiul de joc mărginit de bucățile unei statui dărâmate de pe soclu care are să privegheze subconștientul colectiv pe tot parcursul spectacolului. Fecioara din Orleans evadată din afiș sau Ioana d’Arc descălecată pentru a consola încă un soldat căzut la datorie pe câmpul de luptă în timpul celui mai recent asalt. Teatral. „Secundar”.
Adus fără șanse de supraviețuire în camera de gardă sau în blocul post-operator pentru o operație teatrală ce-și calibrează încet resorturile dramatice și-și ascute bisturiul printre angajații unui spitalul din România, urmăriți cu atenție de camerele de supraveghere comportamentală, cu toții pacienți în ceea ce se va dovedi a fi un imens azil de recuperare a simptomelor anxietății artistice asupra căreia se va năpusti chirurgia emoțională, prinzându-i fără scut în cabine, spații de lucru, de terapie și de repetiție în care și-au adus de afară viețile personale, proiectate atent pe ecranele uriașe ce-i face pe toți să pară mici și foarte mici pe treptele Naționalului. Ce și-a aruncat la înaintare băncile de piatră care înconjoară azi clădirea (!) direct pe Scena Mare a Sălii „Ion Caramitru”, ca să nu uităm unde suntem cât ne calibrăm așteptările printre tămăduitorii agitați ce încearcă să-și facă datoria și să ne vindece de traume în timp ce se tratează conștienți pe ei înșiși de propria anxietate.
Pare că un zmeu și-a trimis dinadins buzduganul să-i anunțe sosirea lovind în stânga și-n dreapta pe tot perimetrul scenei înainte să se așeze singur în cui pe al patrulea perete, în timp ce stăpânul își va face înfricoșătoarea apariție dându-și arama pe față din spatele unor costume medicale ce i-au ascuns vremelnic armura și l-au purtat înainte alături de personaje din teatru în teatru până pe cea mai mare scenă a țării, poate fără să fi primit îngrijiri dramatice și teatrale corespunzătoare ori anume lăsat să agonizeze vreme lungă pe culoarele Thaliei și Calliopei în căutare de noimă și rost.
La trei ani de la prima producție pe scena mare a Naționalui („Exil”, 2022) după un text propriu despre traumele transgeneraționale pe care românii împrăștiați prin lumea largă le cară în spinare din deceniile de comunism, azi încă în căutare de vindecare (și a doua la TNB după debutul în 2008, înainte de plecarea în Franța, cu o montare în aceeași sferă de preocupări, „Complexul România” – după textul cu care Mihaela Michailov câștigase premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului 2006 întocmind un rechizitoriu dramatic al traumelor bazate pe amintirile din Epoca de aur ce-și revendică dreptul la terapie de grup –), regizoarea Alexandra Badea se folosește de „exilații” din spectacolul cu pricina (șapte actori din distribuția de la „Exil”, cărora li se alătură István Téglás) pentru a scrie împreună cu ei un nou text dramatic (și un nou manifest cu intenții terapeutice), de această dată cu detalii pertinente despre bucătăria internă a artelor spectacolului și mărturii intime din biografiile celor ce se învârt prin culisele românești sub atenta supraveghere a unui psiholog (Raul Lupaș) și a unui criminolog (Dan Antonescu) care i-a băgat în ședință de creație în sesiuni de psihoterapie de grup și anchete transformate în ore de material înregistrat din care s-a extras seva dramatică, prelucrată mai apoi în laboratoare de improvizație pe teme date în lucrul cu actorii.
Rezultatul este un mozaic de mărturisiri de credință pe câteva voci foarte puternice (coordonate autoritar chiar de vocea regizoarei/terapeut și a unui actor/anchetator, Marius Bodochi, director artistic al Naționalului) care susțin apăsat examenul maturității artistice surprinzând arhitectura fragilă a situațiilor umane în care sunt prinse personajele într-un cvadruplu eseu: despre alienare și relații între oameni, despre condiția actorului, despre condiția femeii în societate și despre condiția teatrului între artele performative. Cu poticniri și excese, cu lene, scârbă, disciplină și entuziasm, cu schematizări și redundanțe care păcătuiesc adesea la nivel general în favoarea particularului, pe care sunt atent puse luminile rampei. Este un spectacol al solo-urilor, al vocilor neascultate ale Thaliei ce se învârt fără-ncetare în capetele artiștilor și-i pot scoate în orice moment de pe șine.
From the kitchen window.
Despre marginalii de ieri și de azi (mai ales din lumea teatrului) și relațiile contemporane la locul de muncă într-o Românie încă nescuturată de toate aceste traume, cărora li s-au adăugat în timp alte surse de alienare specifice epocii tulburate pe care o traversăm, invitând și artiștii la episoade de angoase care le macină identitatea umană și artistică și distrug comunitățile din care fac parte (cum se întâmplă de altfel și în alte sfere socio-profesionale, dar cărora natura ocupațiilor lor le augmentează efectele). Sub rezerva unei discuții generalizate despre relațiile de muncă (foarte bine exploatată pista falsă pe care ne invită prima jumătate de oră din acest spectacol, o mostră generoasă de teatru/film în teatru/film, formula care a consacrat-o pe scena Naționalului, un fel de scurtmetraj care condensează abil dramatico-cinematografic, în cu totul alt domeniu, temele ce vor fi ulterior explorate pe scândura scenei), Alexandra Badea le încredințează fiecăruia câte un rol secundar (partiturile actoricești sunt generoase și egale) inspirat din viața reală a actorilor, cu frici, traume, frustrări, toxicități, obiceiuri nesănătoase, stări de anxietate și nevoi de (auto)izolare care-și pun amprenta asupra relațiilor lor personale și profesionale provocând încontinuu răni ce se cer tratate.
După o primă vedere (reacții ale publicului de premieră) din breaslă lucrurile se vor vedea cu siguranță diferit, pentru unii o sesiune cathartică de lucru la scenă, pentru alții o răfuială cu lumea teatrului căreia îi pune în față oglinda incomodă să-și vadă chipul pocit și pentru care tonul are să pară arogant, didactico-pedagogic (oamenii teatrului vor rezona diferit, mai ales cu tot ce ține de informații specifice profesiei sau chiar inside jokes despre anii de studiu și de job, în general despre mediul educațional artistic din România, atât de des criticat de tânara regizoare care s-a declarat în repetate rânduri traumatizată de școala românească și competițiile autohtone, criticând criteriile de evaluare a performanțelor artiștilor și produsului artistic), în timp ce restul publicului are să reacționeze cu siguranță mult mai favorabil la exercițiile de onestitate profund umane pe care le propune noul manifest al Alexandrei Badea și care se pot transpune recognoscibil ca relații de putere și vulnerabilitate în orice altă profesie (sincer, am tot așteptat revenirea la tema/mediul inițial medicale pe care le-am suspectat a se dezvolta în paralel și la care construcția dramatică nu a mai reușit să se întoarcă).
Imediat ce criza medicală (ce dictează tonul discuției despre relațiile autohtone între oameni, dar pune mai întâi în valoare într-un context dinamic și calitățile artiștilor cu care avem de-a face, toți actori unul și unul, excelent integrați și în poveste și în povestea din poveste) se transformă în una teatrală (prin intermediul unui eveniment perturbator în noul context profesional care le afectează personajelor ultimele repetiții la un spectacol ce trebuie să-și aibă curând premiera – dispariția fără urmă a unei colege din distribuție -) și declanșează adevăratul motor dramatic, se dă drumul la un manifest fără menajamente despre condiția actorului și raporturile de putere (profesionale, ierarhice, psihologice și, mai ales, de gen), articulând mecanismul perpetuării relațiilor de putere învățate încă din copilărie și replicate la nesfârșit din sfera privată a gospodăriei și relațiilor intime, trecând prin etapele de dezvoltare profesională și acceptare/recunoaștere/validare socială până la nivelurile cele mai înalte de decizie politică, aducând în discuție rolul structurilor și instituțiilor complexe care influențează la fiecare pas distribuția (de obiccei inegală a) puterii, întărind rolurile de gen și bazându-și întregul construct profesional și social pe acestea.
Decupat inteligent vizual la limita între teatru și film, spectacolul jonglează întruna cu spațialul spectaculos, interesant detașat din imobiliarul instituției de spectacol (încăperi cu destinații specifice din incinta oricărui teatru, care pot găzdui prin proiecții video, pe rând, spații cu alte întrebuințări din afara acestuia, iar împreună imagini spectaculoase ce aduc pe scenă exterioarele filmate în afara teatrului pentru a zugrăvi lumea în care se învârt personajele), explorat teatral în timp real (și augmentat cu ajutorul camerelor) în subspații de joc pline de surprize care-și joacă înălțimile (foarte interesant obținute din dinamică verticalele) și transparențele 2D/3D până la îndepărtarea totală a pânzelor (!) și creează diferite grade de intimitate între personajele filmate adesea în gros-plan petru a da greutate mesajului general. Permițând în același timp desfășurarea acțiunii pe mai multe planuri temporale ce vor fi împletite în narativul-manifest, învârtit abil în jurul dispariției Martei.
Personajul pretext interpretat în forță de Cosmina Olariu este o actriță în care se întâlnesc interesant vigoarea și fragilitatea, lumina cu întunericul și conformismul cu revolta până când, la una dintre ultimele repetiții înainte de premiera spectacolului invocat, cedează nervos și dispare în ceața densă a unui emoțional intransigent (în a cărui pâclă a fost prins mai întâi emoționalul încărcat în chip diferit al fiecărui coleg de scenă) care a împins-o spre un gest disperat. De care se simt vinovați, individual și în grup, toți colegii ei, legați unul de altul în intrigi profesionale și amoroase aparent care mai de care mai complicate, în fapt replicând onest umanul din dinamica oricărui grup, cu bunele și relele lui, scoase acum la tablă pentru un examen de împărtășire și asumare întru terapie și vindecare.
Personajele care populează lumea Martei și definesc mica lor comunitate artistică sunt prinse ca muștele într-o pânză de păianjen care-i ține (nu) se știe cum împreună, în inerția unui modus vivendi pe care se simt datori să-l îmbrățișeze odată ce au intrat pe poarta Thaliei și de care caută repede să se debareseze înțelegându-i mecanismul, inițial limitativ în dezvoltarea lor personală dar care, paradoxal, pare și singura cale de succes în caz că reușesc să se adapteze și să-l îmblânzească ca să servească mai bine scopurilor și căutărilor personale și profesionale.
De la Toma, fost iubit (Alexandru Potocean în rolul celui mai echilibrat personaj din scenă, cald, romantic și împăciuitor, dar și foarte asumat și realist, omul care a făcut demult pace cu trecutul și se dedică fără rezerve relației cu Marina), Mircea, cea mai nouă obsesie a ei (Emilian Oprea în rolul unui bărbat neglijat în cuplu și actor vulnerabil în căutare de soluții paleative la depresiile pe care le traversează pentru că nu-și găsește împlinirea în viața personală), Victor, cel mai intim prieten (István Téglás în rolul celui mai revoltat – și mai empatic – personaj din scenă, un actor singuratic cu emoții înăbușite care nu este în stare să-și exprime iubirea sau să-și asume viața în doi, în timp ce stă mereu la dispoziția prietenilor și încearcă să-și facă meseria cât poate de bine deși e un butoi cu pulbere gata oricând să explodeze), Sofia, noua rivală și regizoarea spectacolului din care hotărăște să plece (Ada Galeș în rolul celui mai ambițios personaj, o tânără artistă complet aborbită de munca ei care încearcă să se afirme în plan profesional sacrificându-l pe cel personal și opunând rezistență normelor sociale care-i cer conformarea la o lume căreia nu-i îmbrățișează valorile), Marina, fostă colegă de facultate și actuală colegă de distribuție (Crina Semciuc, un burete emoțional care se îmbibă de toate energiile negative din scenă, o actriță cu stimă de sine scăzută care nu e în stare să-și lase teama la cabină și are nevoie de spațiu pentru a înțelege ce simte), până la decanii de vârstă (și actorii cu cea mai mare experiență și greutate în scenă, reprezentând o altă generație de artiști, crescută în două regimuri diferite, tributară vechilor metehne în cadrul profesiei dar nevoită să se adapteze la dinamica lumii noi, ajunși la maximul maturității lor artistice pe care o demonstrează din plin pe tot parcursul spectacolului), Olga, fostă profesoară (Diana Dumbravă energică și simpatică în rolul unei actrițe versată, completă și înțeleaptă, unsă cu toate alifiile, intrată în acest rol încă din prologul medical) și Vladimir, superior ierarhic în teatru pe linie administrativă (Mihai Călin, și el în rolul unui coleg de distribuție în acest ultim spectacol, un tip nestatornic care a trecut prin mai multe căsnicii și și-a lăsat amprenta genetică în fiecare și un funcționar recognoscibbil în viața reală care descompune savuros relațiile de putere în instituția teatrală, bagatelizând, după obiceiul locului, ambițiile mărunte ale tinerilor săi colegi ce caută să-și afirme identitatea și să-și valideze valoarea în festivălașe de profil), Marta a dezvoltat diverse relații umane și profesionale cu oamenii din jur. Care oglindesc întocmai (cu câteva specificități notabile) relațiile pe care oamenii le dezvoltă în general la locul de muncă și în societate, marcate de tot mai multe tipuri de toxicitate (manifestate în grade diferite) derivate din vechi moduri de gândire, în care se vor regăsi cu siguranță aproape toți spectatorii în aceste vremuri în care suntem cu toții constrânși să petrecem tot mai mult timp la locul de muncă, unde se desfășoară aproape tot relaționalul de care avem parte în afara casei și familiei. Și care ajunge să ne definească în timp ce ne zbatem să ne afirmăm individualitatea printre alți ostracizați de serviciu ce se străduiesc să reziste ispitelor între (tot mai desele) impulsuri de abandon ce le dau mereu ghes.
Prinși cu toții în ședințe serioase de terapie individuală și de grup în care suntem îndemnați să ne exprimăm și să ne auzim gândurile proprii în timp ce-l ascultăm pe celălalt, sperând la o cât de mică ameliorare în comunicare și empatie care măcar să nu ne mai aducă în situații limită ce se cer investigate de instituții speciale înainte de vreun deznodământ, Doamne ferește!, tragic.
Misterul dramatic e dezvoltat într-un policier cu o importantă componentă cinematogrrafică ce întreține suspansul și prelungește ședința de terapie cu ancheta criminalistică, dar și ghidează atenția pe culoarele atent pregătite vizual și acustic de regizoare împreună cu echipa tehnică ce asigură videoproiecțiile, universul sonor și eclerajul ce îmbracă filmicul din scenografia pertinentă a lui Cosmin Florea până la scena parodică de final, sută la sută teatru (cu împrumut la nivel de costume de la un alt regizor de film ce a trecut în joacă pe scena Naționalului, Nae Caranfil cu al său Papagalul mut, ale cărui costume semnate de Dragoș Buhagiar sunt folosite în ultima parte a spectacolului), un manifest eminamente feminist care revizuiește rechizitoriul întocmit condiției actorului mutând accentul pe dubla discriminare (de profesie și de gen) în care prinde parodic toată distribuția, ce amendează aproape grotesc clișeele ce încă nu se lasă sparte în imagologia și comportamentalul nostru ce se autodeclamă emancipat.
Nu e nevoie să trăim chiar tot ca să avem o experiență interioară completă. Sau vechi și nou dându-și răspicat replici într-un eclectic căruia i se forțează temeinic mâna întru înțelegere, compasiune și mântuire. Gigi. In Paradisco. Dalida dancing with Bee Gees & Laura Stoica către Împreună… Ce cuvânt frumos!…
Cu joc de Adevăr sau provocare pentru un rol secundar cu răspuns clar:
„Dacă aş mai putea face un singur spectacol, ăsta ar fi!”, declară Alexandra Badea prin vocea personajului alter ego.
Dărâmați statuia!
Să curgă sânge și să fie pregătit rugul!
„Secundar” de Alexandra Badea
Teatrul Național „I. L. Caragiale” din București, Sala Mare „Ion Caramitru”
Regie: Alexandra Badea
Scenografie: Cosmin Florea
Sound design, muzică originală: Călin Țopa
Lighting design: Cristian Șimon
Director de imagine: Boróka Biró
Asistent regie: Corina Mihaela Predescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Producător delegat: Mădălina Ciupitu
Regia tehnică: Adrian Ionescu
Sufleor: Tatiana Oprea
Foto: Adi Bulboacă, Florin Ghioca, Constantin Șimon
DISTRIBUȚIA:
Olga: Diana Dumbravă
Marina: Crina Semciuc
Sofia: Ada Galeș
Marta: Cosmina Olariu
Mircea: Emilian Oprea
Toma: Alexandru Potocean
Victor: István Téglás
Vladimir: Mihai Călin
Voce inspector: Marius Bodochi
Voce terapeută: Alexandra Badea
Durata: 2 h 45 min / Pauză: 15 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment