Joac-o p-asta: un salvamar care nu vrea să i-o mai tragă unei tătăroaice sexy numai pentru că a văzut el niște vapoare încremenite în larg de câteva zile!… Nave de război!…
Și cine-o să joace, mă, povestea asta? Și pe cine o să intereseze???
Dacă ești bărbat pe plaja vieții la agățat, nu te grăbi să-i răspunzi lui Radu Afrim. Pentru că imediat ce deschizi gura, parfumul erotismului poate să dispară. Poate chiar se va duce la alți bărbați, care știu să tacă din gură și primesc bucuroși în așternuturi femeile proaspăt alungate de vorbele tale, ademenite tocmai de misterul tăcerilor din dampful ăsta de erotism ce se simte-n adierea nerostitelor care se mută de la un mut la altul… Pentru că fiecare pereche de țâțe de pe mal are o navă de război la orizont!…
Băi, și ce-o mai joacă p-asta!… Și cu cine o joacă!… Și-n câte feluri!… Și cum face el să intereseze pe toată lumea!…
La Afrim totul pare simplu: iei navele de război ce plutesc la linia orizontului și le așezi cuminte în toate ramele fotografiilor de familie de pe mal. Apoi smulgi țâțele proaspăt înmugurite ale Doinei Ruști din paginile în care ard în flăcări într-un rond gri cu pansele mov-galben din mijlocul unui bulevard, le bagi o variabilă Dostoievski de la Bogdan Răileanu în decolteul de sirenă (după ce le-ai lăsat să bea un cocktail albastru în foaier) și le lași să dispară în noapte într-un Mercedes alb, orbecăind câțiva ani după o lenjerie nouă cu dantelă plină de speranță spre casa unui bărbat însurat (de vizitat neapărat în absența soției sale) din rândurile cu fâstâceli, halat vernil și Rudotel ale Adrianei Bittel. Nu știi dacă se vor opri pe drum peste vreun bilanț contabil, o cratiță cu ardei umpluți sau o oală cu ciorbă de perișoare și nici n-o să afi vreodată cât timp își păstrează remușcările. Cu puțin noroc, vor ajunge la destinație pe la (sau puțin după) 50 de ani, înainte ca melcul să-și fi terminat alergarea pe jumătatea neridată a dermei obrazului încă îmbujorat de sfiala atingerilor, numai bine să-și prindă post-scriptumul în sutienul cu push-up pregătit în Atelierul afrimian de creație Massimo & Dutti pe scena Teatrului de Stat din Constanța. Doar ca să le ridice stima de sine, lăsată la zvântat și răscolit de mai bine de doi ani pe nisipurile din „Seaside stories”. Care nu știau de la-nceput că vor avea o navă de război la orizont. Pe-atunci încă ne iubeam simplu, sărat, și credeam că e destulă mare în fiecare pentru orice fel de aruncare!…
Aparent destul de previzibil dacă urmărești cu atenție vârstele traumei. Dar numai dintr-o perspectivă, că deja începe să sune cumva a discriminare de gen. Don’t worry, se echilibrează treaba urgent, o să privim acuși din toate unghiurile. Și care n-are covoraș cu „Welcome” de la JYSK la intrare, deschideți bine urechile că vă zice Șoșoacă mâine cum stă treaba (!), futu-i!
Radu Afrim. Detestă rușii răi și iubește teatrul bun.
Când vrea să se joace frumos, fuge la Constanța. Are aici o trupă de tineri zglobii excelent antrenați cu care poate alerga pe orice plajă și cu care poate înota liniștit prin orice fel de valuri teatrale. Pornite din adâncurile prozei contemporane românești, azvârlite la țărm cu câte vreun val literar mai însemnat care le-a risipit paginile prin nisip, descoperite ca din greșeală împreună cu trupa constănțeană pe care a scos-o la o nouă ședință foto că e lumina bună, adunate aparent la întâmplare, citite și interpretate coregrafic ad hoc de Flavia Giurgiu, care tocmai a ieșit la alergat. Descoperindu-le împreună cu bucurie tot felul de noi sensuri, pe care le leagă apoi fedeleș, cum numai el știe, în plasa năvodului narativ lăsat la prins de pește dramatic între sezoane, după ce și-a agațat de el temeinic toate preocupările ce-i bântuie colorat creativul estival din toate amintirile de la vârstele tuturor vigorilor. Și la care se întoarce curios în secret în extrasezon, să vadă ce s-a mai prins de tinerețile lui.
Se vorbește adesea despre Paradisul pierdut al fiecăruia dintre noi. Și aproape niciodată sau deloc despre cel câștigat la schimb. Ori teatrul lui Radu Afrim e mereu un pariu despre plus. Despre recuperare și restituire din fiecare pierdere pe care am trăit-o, din fiecare bucată de carne ori de suflet smulsă și aruncată pescărușilor flâmânzi pe o plajă pustie în extrasezon, într-o zi cu ploaie și ceață când nu ne-a văzut nimeni. Universul lui e tot ce a rămas din noi după toate furtunile pe care le-am traversat, separat și împreună, mai ales din momentele intense în care viața ne-a pulsat cu adevărat prin vene și tâmple, explodându-ne focul inimii și al trupului în erecții necontrolate și sâni pleznind ca fructele coapte de câte ori natura și-a mirat atingerea ca să-și arate sâmburele de foc și de Dumnezeu dinlăuntrul nostru. Căutând fără-ncetare sâmburele de foc și de Dumnezeu din celălalt, datori să scotocim mai departe până când vreun vânt mai puternic va spulbera orice urmă de nisip de pe plajă înainte să ne tragă pământul de sub picioare, lăsându-ne înghițiți de mare. În sufletul gol, cu o navă de război la orizont.
Prin urmare lucrurile în Atelierul afrimian de creație Massimo & Dutti de pe scena Teatrului de Stat din Constanța încep să se complice. Că textele astea semnate de Doina Ruști, Adriana Bittel și Bogdan Răileanu (din care a decupat cu mult respect pentru autori, a recurs chiar la scene de lectură solidă) sunt un pretext pentru o țesătură dramatică mult mai sofisticată. Și nu la produse artistice ale orgoliului omenesc de care cosmosului i se rupe și de care e sufocat pământul se referă (!), că nu mai aplicăm pentru amuzamente de Luna Parc, ce dracu!…
Așa că pescărușul Relu (aici senzaționalul Duttial lui Theodor Șoptelea) și peștele din gheara vulturului de mare (aici deliciosul Massimo al lui Andrei Bibire) din precedentele povești estivale înscenate de Afrim la Constanța, acum un savuros cuplu gay, ne scot nisipul de pe unde ne-a intrat deja și-și trag repede un sereleu artistic, prin care organizează workshop-uri de alungat anxietatea din poveștile oamenilor, folosindu-se de dans pentru transfigurarea lor în opere de artă.
Pescuind cu atenție banalul prins în năvodul lăsat pe mare (excelentă opțiunea de a ne smulge dintre navele de război cu ajutorul salvamarului – simpaticul Cătălin Bucur, excelent pus în valoare, care va evolua uimitor pe parcursul celor trei ore –, ăsta de salvează suflete care agonizează în valuri, nu roboței sexuali rătăciți (!), care tocmai a agățat-o pe tătăroaica Güzel Kâz, în traducere „fată frumoasă” – foarte sexy Anaïs Agi-Ali, actrița care poate desena cu poantele în picioare – și așează împreună cu ea pe masa eroticului ultimele firmituri ale sexului cu bărbați și femei reale (înainte ca toate plăcerile lumii să fie indexate, cu un click, în marele catalog virtual al iubirilor), reușind cu foarte mult umor să zugrăvească ironic peisajul relaționalului contemporan, pe care-l va găzdui pentru mai bine de trei ore locația de lux în care Dutti și Massimo organizează workshop-ul coregrafic.
Unde vor da buzna tot felul de zdreliți emoțional, care vor lua la puricat relaționalul de toate vârstele și culorile: Michi (ca de obicei, o bucurie acest supertalentat Ștefan Mihai), un Florin Piersic look-alike (mai ales în spirit!), care s-a luat cu șezlongistica până s-o hotărî să-și urmeze pasiunea și să-și deschidă o cofetărie cu prăjituri cu nuci la malul oceanului, partenera lui Ina, contabila ecologistă (fresh as usual Cristiana Luca) care-i organizează viața în timp ce-l fute de-i sar creierii pe toți pereții (și asta-i place, îi place, place, mâinile sus!, haideți și voi, să împlinim cincinalu-n patru ani și jumătate, cu cât mai mulți, în cât mai multe locuri și în cât mai multe poziții!!!), Sabina Rusu, excepționala Ecaterina Lupu, chelneriță într-o multinațională care ar vrea să se folosească și de alte emisfere ale creierului, pasionată de panseluțele mov cu galben duios (!) și, în consecință, purtătoarea celor mai tari „Țâțe” din „Povești erotice românești”, pe care le-a descris măiastru Doina Ruști (și le-a săltat provocator într-un sălbatic dans carnal Flavia Giurgiu) la momentuul primei atingeri (Iulian Enache, Ginel de la domeniul public, mai târziu polițist), Anelise (bomba Liliana Cazan) fană a prințului Mîșkin, în timpul liber sirenă, în timpul ocupat femeie, prinsă în foaier, salvată de speologi pe țărm și curățată de solzi, trecută prin patul salvamarului înainte să-și bage sânii într-un halat cu crini imperiali spre a fi repartizată la etajul doi al imobilului din poveștea originală (a lui Bogdan Răileanu) spre a aprinde visele de foc ale colocatarilor și gelozia consoartelor lor invidioase, Lana del Mar (mereu ca o pictură Lana Moscaliuc), cea mai matură femeie din grup (care dincolo de faptul că amendează robinetul de platitudini, stupidități și clișee ale tinerelor generații, se face complice de nădejde în poezia matură a lui Afrim în câteva scene excepționale, le veți decupa și păstra cu siguranță multă vreme într-un colț de suflet), Mioara (Dana Dumitrescu), vocea înțelepciunii amare la vârsta la care nu se mai pune problema niciunui fel de pârg, venită să repare tristețea dintr-o poveste cu doi oameni rezonabili trecuți de Adriana Bittel de prima tinerețe și, nu în ultimul rând, Antonel de la Teleorman (Costinel Antone), un fitil pentru câteva focuri de artificii, adus în lumea fără de prihană a visătorilor de top ca (excelent!) motiv de gelozie.
Înainte ca Doamna N (excelentă surpriză, Nina Udrescu în forme de zile mari!), de altfel mereu de față (!), să fie repusă în drepturi și să-și preia atribuțiile de gazdă în țesătura policier sută la sută afrimiană, ai cărei protagoniști, delicioșii Dutti și Massimo aka Ducu și Maxim ai lui Theodor Șoptelea (amfitrionul moldovean incontestabil al acestei nebunii comice) și Andrei Bibire (partenerul lui narcisist, dominator, altfel senzual și fermecător, autoerijat în rolul de lider) să-și dea arama pe față. După ce ne-au arătat din plin multele culori în care-și pot zugrăvi măiestria interpretărilor într-un fascinant cuplu gay cu multiple probleme în stabilirea raporturilor de putere, doi actori în plină expansiune a căror energie combinată funcționează ca o bombă cu ceas pe tot parcursul spectacolului, punând în mișcare tumultul colegilor din trupa constănțeană, fiecare cu aport distinct la energia generală (Radu Afrim i-a înarmat din nou pe toți cu partituri generoase care-i pun minunat în valoare în timp ce coregrafa Flavia Giurgiu le scutură vehement carnalul și corporalul, iar va fi greu de ales un preferat la orice nominalizat (!)).
Cam asta se întâmplă la malul infinitului, unde oamenii își aruncă iubirile și nostalgiile în valuri, iar marea le aduce cuminte înapoi ca să fie din nou aruncate. Și circuitul ăsta are să se repete la nesfârșit doar pentru cine este în stare să simtă și să le toarne în forma vasului lui Radu Afrim, care găsește mereu cioburile de la orice oală spartă și le lipește înapoi într-un vas întreg în care nu mai găsești nicio fisură.
Am plecat de la Teatrul Lúcido sub Imperiul Kubrick, probabil una dintre ultimele referințe din spectacol, care mi-a activat instantaneu imagini colorate la care privisem fascinantă în urmă cu mulți ani. E vorba de un anume fel de imprimare pe retină a unor emoții pe care le trezește acest creator în mine de fiecare dată când spectacolele lui colorate (care au această componentă de retro-futuristic vizual, aici supra-dimensionată, dublată de obicei acustic) mă lovesc în plex. De fapt este o trimitere înapoi în timp, respectând întru totul normele cotidianului (pe care le studiază cu mare consecvență), reușind să facă trecutul inteligibil și fermecător și pentru generațiile de acum și pentru cele care au trăit în aceleași vremuri cu el, așa că tot ce se arăta teribilist, șugubăț și novator în tinerețea lui artistică acum devine suprainovator și plin. Nu întâmplător o are din nou alături pe scenografa Irina Moscu, un excelent artist vizual și poet al spațiului, care este în stare nu doar să transpună în minunate tablouri teatrale visele afrimiene și viziunile lui mai vechi și mai noi, ci să le ducă mai departe. Decorul ei urmărește linia celor câteva (foarte puține) scene din interiorul futuristic al scriitorului lui Stanley Kubrick din „Portocala mecanică” a anilor ’70 (mixate cu spațiul colorat al locuinței personajului principal), pe care însă le aduce într-un azi luminat și colorat, dedicat clătirii ochiului privitorului cu frumusețe și intrigă deopotrivă. Hublourile de formă neregulată din locativul ei fascinant propun un uriaș schweitzer vizual de sorginte kubrickiană, prin ale cărui găuri generoase poți privi cu încredere spre consistența brânzei care a stat multă vreme la fermentat ca să devină delicatesă, scotocind locativul și transformările lui în ultimele decenii (în fiecare dintre spațiile dedicate din această locuință de lux – dormitor, bucătărie, living). Dar le-a tradus în limbaj litoral estival, folosindu-se de marginile neregulate ale hublourilor ca de niște bule de apă ce se sparg uimite în turcoazul nebun din ochii unui submarin, scufundat în adâncurile celei mai liniștite mări ca să fie sigură de puterea intimității lor pentru teatralul afrimian.
Dar nu ca o epavă, nu ca eșec, ci într-o misiune vie de cercetare a straturilor afrimiene (politice, ecologice, sociale, literare, cinematografice, muzicale) care s-au așezat pe fundul ei cu un fel de frică, nevoită să asorteze bucăți de morse sinucigașe aruncate de pe stânci la instantanee de reality-show (că de-aia s-au inventat ecranele, pânzele și proiecțiile!), mișcând de pe loc temele contemporanului pe care le integrează perfect în specificul locului, urmărind împrietenirea publicului cu ecologia, literatura autohtonă, arta și geografia locală, promovând explicit ce găsește valoros prin zona ce se cere protejată de amenințările de mediu (Afrim ne trimite punctual la tablouri care sunt expuse în Muzeul de Artă Constanța, cu aceeași grijă pe care o are în general pentru spectator și în a-i face familiar orizontul pe care îl propune în scenă, așa că nu stă pe gânduri și transformă urgent un bulevard sau un cartier bucureștean în unul al Tomisului), păstrându-le în același timp valoarea universală, conștient că spectacolul va fi văzut de multă altă lume care va ajunge pe litoral (așa cum s-a întâmplat și în cazul „Seaside stories”, desemnat de UNITER cel mai bun spectacol în urmă cu două stagiuni).
Și care se va bucura și de mișcările speciale ale acestor desăvârșiți actori dansatori ai trupei constănțene. Se potrivește teribil pentru descrierea coregrafiei spectacolului Cuvântul înainte folosit de Bogdan Răileanu în „Picioare de lotus” (din care a fost extras „Variabila Dostoievski”) ce invocă tradiția barbară orientală prin care picioarele fetelor aristocrate erau rupte în faza de pruncie și legate apoi fedeleș, pentru ca amprenta lor asupra pământului să fie cât mai delicată!… O mutilare barbară prin care pare să fi trecut fiecare actor din distribuție, căruia Flavia Giurgiu a venit să-i rupă picioarele și să-i dea drumul la alergat pe plajă, doar ca să vadă cât de delicată poate fi atingerea nisipului cu tălpile sale înainte să-i asorteze spasmele și înflăcărările trupului la toate dramele și traumele care ne fac atât de speciali unii pentru ceilalți, cu toate diformitățile noastre, prezentate atât de ludic/lucid în poveștile afimiene.
E multă bucurie tristă la malul infinitului. Pentru că un conflict militar concret, care ne amenință pe toți din momentul în care navele de război au apărut pe linia orizontului, poate să schimbe oricând definițiile din vacanțele, iubirile și amintirile noastre. Transformând poate fiecare „What’s up Honeybunny?” (no pulp, no fiction… și unde-ați mai văzut voi sirene care să citească Dostoievski?!…), pentru că de la Ludico la Lúcido nu e decât un pas. Dislexic. Teatral. La o silabă afrimiană distanță de tine, numai bună de inversat vârstele, culorile și anotimpurile.
Pentru că fiecare tușă de ocru și sienna arsă dintr-o casă colorată dintre blocuri cu ușă deschisă spre crivăț către antologia dispariției are o navă de război la orizont!…
Doar să-i găsești la timp malul infinitului.
„Teatro Lúcido la malul infinitului” de Radu Afrim
După texte de Radu Afrim, Adriana Bittel („Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale”), Bogdan Răileanu („Variabila Dostoievski”), Doina Ruști („Țâțe”)
Teatrul de Stat Constanța
Regie: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Lighting design: Cristian Niculescu
Asistent regie: Tudor Cioboteanu
Foto:Andrei Văleanu
DISTRIBUȚIE:
Dutti: Theodor Șoptelea
Massimo: Andrei Bibire
Michi: Ștefan Mihai
Ina: Cristiana Luca
Sabina: Ecaterina Lupu
Lana del Mar: Lana Moscaliuc
Salvamarul: Cătălin Bucur
Güzel Kâz: Anaïs Agi-Ali
Anelise: Liliana Cazan
Ginel/Polițist: Iulian Enache
Mioara: Dana Dumitrescu
Antonel: Costinel Antone
Doamna N: Nina Udrescu
Polițist, figurație: Cosmin Conțolencu
Durata:3h, o pauză
Vârsta recomandată: 16 +
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment