Cine n-are nevoie de un trup, să-și cumpere un nume lung și armura cavalerului Agilulf!
Iar cine are unul dar nu știe că are, mai bine să-i devină scutier se pare!…
A nu fi fiind.
Asta numai zgândărind (sâc!) încă oleacă gerunziile superbei premize dramatice, cu limba bine ascuțită spre a amenda corespunzător orice fiit condamnat la lâncezit (!), fie el și numai lingvistic. O excelentă (multi-)execuție teatrală, cu nonexistența la vedere, așezată cu grumazul drept dinaintea ștreangului unui a fi de ieri și de azi și dintotdeauna pe eșafodul fatidic al umanului într-un delicios spectacol independent pe scena Teatrului de Artă, după un scenariu inteligent construit din scriitura lui Italo Calvino. Pagini de literatură bună comico-fantastică la a căror răsfoire se ridică fascinant, în cartoane 3D și obiecte din papier mâché, imagini și lustrații cuceritoare din lupte cavalerești anume inventate ca fiind gata uitate, decupate atent din slova carolingiană a poveștilor medievale și aruncate pe masa jumătății postbelice de secol XX, pentru a-și găsi din nou împlinirea, pe scândura scenei, la începutul unui nou mileniu cu narativul deja impregnat de absurditatea războiului după doar două decenii de multrâvnită (non)existență.
Ultimă parte a trilogiei alegorice „Străbunii noștri” (volum unic apărut în 1962, în care a fost introdus alături de alte două romane comico-fantastice, „Vicontele tăiat în două” din 1952 și „Baronul din copaci” din 1956, recomand toate cele trei romane, o lectură captivantă), „Cavalerul inexistent” din 1959 vine cu mult umor și fantezie sub forma unei concluzii tulburătoare la toate încercările omului de a evada din realitatea crudă a jafului, exploatării și minciunii în numele cărora se comit crimele şi masacrele umanității prin războaie, ca expresie maximă a absurdului uman.
După ce în primul roman se întorc pe rând din război jumătatea rea, respectiv jumătatea bună a trupului protagonistului (Medardo, vicontele de Terralba spintecat în două de o ghiulea, care pune față-n față binele și răul, virtutea și viciul unui om care mutilează în jur după ce a fost mai întâi mutilat, ale cărui jumătăți sunt salvate de o dragoste care le va reuni în întreg), în al doilea roman al trilogiei Italo Calvino încearcă să salveze omul înainte să fie schingiuit de luptele vieții scoțându-l la timp din rândul lumii, trimițându-și eroul, un băiat de doar doisprezece ani pe nume Cosimo (viitor baron di Rondo) într-un copac, în care se refugiază inițial de regulile stricte ale familiei și ale lumii și de unde nu va mai coborî niciodată (descoperind o libertate care nu le este permisă oamenilor pe pământ și pe care o va îmbrățișa până la sfârșitul vieții – sau doar narațiunii fratelui său – plină de înțelepciune pe care o va căpăta, ajutat de cei de jos și nescutit nici el de chinurile dragostei; însă spre deosebire de eroul salvat de iubire în primul roman, el e sfârtecat de marea iubire a vieții care-l va mutila pentru totdeauna, dar va fi trimis către ceruri fără să se transforme mai întâi în țărână). Urmând exemplele din primele romane și construit după aceleași principii (în care se amestecă elementele de basm și istorice cu cele filosofice), cavalerul inexistent din cel de-al treilea roman împinge și mai mult limitele imaginației lui Calvino care încă mai caută formula magică prin care să salveze oamenii de absurdul ororilor și războiului. Și-l văduvește chiar de trupul însuși, de propria corporealitate, demonstrând că poate să existe fără să fi existat vreodată, doar prin puterea voinței și credința în sfânta cauză a umanității și luptătorilor ei (!). Ceea ce-i permite autorului și să-i externalizeze „serviciile” umane, precum nevoile de orice fel, iubirea și alte sentimente nefolositoare, pe care le așează priceput în celelalte personaje, îmbogățindu-le rolul în caracterizarea sa dar și în identitatea de grup. Așezând astfel la îndemâna celor mai năstrușnici dintre cititori, cum e și echipa de față, instrumente interesante de înaintat prin parabolă, de care însă prea puțini se încumetă să se atingă. După filmul de animație a lui Pino Zac din 1969 (pe care l-am descoperit după vizionarea spectacolului de teatru), n-am auzit să se fi atins cineva în alt fel de acest text. Poate fiindcă e o fabulă alegorică de destul de mare întindere (cu morală inclusă la tot pasul!), greu de răstălmăcit și înscenat sau filmat din pricina personajului principal lipsă (!), pe care mi l-am imaginat cu ani în urmă la prima lectură și pe care nu-mi mai pare să-l fi închipuit altfel decât mi-a fost prezentat la Teatrul de Artă, într-o superbă aventură picarescă, sculptată în carton și pastă de hârtie, care satirizează cu multă pricepere valori umane și moravuri ale societății de ieri și de azi, la limita suportabilă cu commedia dell’arte.
Genial!
O poveste teatrală dramatico-kirigami plasată în veacul reînvierii Imperiului Roman de Apus, într-o lume foarte precisă, sub o moralitate și materialitate dinadins îndoielnice. Pentru că minunata echipă de creație a acestui spectacol reușește într-un fel foarte ingenios să păstreze și tonul (ironic-mustrător al) poveștii și atmosfera de Ev mediu timpuriu din care se revendică printr-o bijuterie scenografică gândită în cele mai mici detalii, pe care Gabi Albu a impregnat-o șugubăț de ludic și de ilustrație de basm din cele mai bune cărți de povești cavalerești ale copilăriei noastre, ridicând la rang de artă o joacă cu foarfeca prin lanurile de hârtie.
Ajutată și de caligrafa Delia Zahareanu, care a executat, în spiritul epocii, slovele titlurilor și supratitlurilor de scene/capitole ale spectacolului-carte, flancate cu câteva fragmente mai generoase de text care ne permit să rămânem între filele tomului, „încropit după hârţoage vechi, din flecăreli auzite în vorbitor şi din câte o rară mărturie de la oameni care au fost acolo”. Pe care regizoarea Ramona Iacob le aduce fascinant împreună în cheie satirică și le păstrează mereu la vedere în spiritul documentului lui Italo Calvino, răsfoit cu grijă împreună cu cele trei actrițe cu mare chef de joc și de joacă (Sabrina Iașchevici, Antoaneta Zaharia și Florina Gleznea, care dau glas foarte multor personaje) într-un cadru care le trasează limitele pentru o bună lectură a minibijuteriilor de décor – decupaje din hârtie lipite pe bețe sau umbre în timp real atent manevrate în dimensiunile kirigami propuse în fiecare pagină), translatându-i abil eroii și eroinele într-o lume cvasi-materială ce țâșnește dintre filele cărții, în care gesturile, mișcarea scenică, ticurile verbale și chiar costumele celor trei fabuloase actrițe, cu o uimitoare viteză de adaptare la caractere și situații noi, anunțate în detaliile de pagină ilustrată (!), sunt forțate la interacțiune permanentă cu desenele și cu uriașa și ingenioasa (foarte greu de manevrat, bravas Florina Gleznea!) păpușă (armura fermecătoare a cavalerului inexistent creată de Andrei Gamarț și supervizată de Remus Gabor, doctor în păpuși; se va dovedi foarte importantă în arhitectura spectacolului funcționalitatea și rezistența personajului din papier mâché, aparent fragil, căruia i-a fost găsită însă anatomia potrivită spre a-și păstra nealterată corporealitatea).
Care le va metamorfoza tuturor firescul în rostire și mișcare, înnobilându-i cu aură de legendă și aripi de eternitate ale copilăriei. Cred că aici e forța spectacolului, alchimia asta care se produce fără încetare sub ochii noștri, transformând colile îngălbenite de hârtie în oameni și joacă și oamenii și copiii înapoi în pagini de istorie, ce se cer iar și iar citite spre a nu le repeta greșelile tălmăcite cu atâta bucurie.
Încă din prolog, care prezintă succint identitatea naratorului poveștii (sora Teodora, apărută în romanul lui Calvino abia în al patrulea capitol, aici divizată atent în cele trei personaje mănăstirești gata de luptă absurdă – divide et impera, smart choise!), suntem avertizați că ne aflăm într-o eră în care încă mai există nume, idei şi instituţii cărora nu le corespunde nimic în realitate, iar lumea geme de ţeluri, năzuinţe şi oameni fără nume şi fără deosebiri unii de ceilalţi, o epocă ce-și irosește în gol o anumită cantitate de voință și conștiință de sine. Care, nefolosite pe de-a-ntregul, se pot condensa ca apa în nori și pot să cadă de acolo, ca din întâmplare, într-o torențială ploaie teatrală peste o armură goală. Gata să fie umplută cu tot ce s-a găsit mai de preț în imaginile pe care ni le-a turnat în suflet Italo Calvino, el însuși un răzvrătit împotriva nonsensului existenței (mai apoi și a sacrificiilor inutile pe altarul ei).
E extrem de important pentru coerența mesajului acest decupaj așezat în Prolog, în care Surorile ne cer îngăduință din poziția autoritară a vieții la mănăstire în vremuri de răstriște, că deh, afară de „posturi, rugăciuni, muncile câmpului, treieriş, cules, biciuirea slugilor, incesturi, incendii, spânzurări, invazii de trupe, jafuri, violuri, ciume”, ele n-au văzut nimic!…
Și în cadrul ăsta moral-realist – gata zgâlțâit de oroare și preamultă terminologie de război – fixat în rama umanului paginilor de poveste, cele trei actrițe talentate, înarmate cu de toate, dau drumul la iureș!… Ce lupte delicioase, cu sine, cu ceilalți, cu miturile, cu șabloanele, ierarhiile, administrațiile, birocrația sau discriminarea, cu istoria, cu războaiele de cucerire, cu lingvistica, cu tentațiile, cu desfrâul, cu inima și pasiunile omului, și, în sfârșit, cu existența însăși!…
Născute în podul în care artista Ramona Iacob se joacă de câte ori își pregătește expozițiile de colaje, personajele din puzzle-ul fascinant după manuscrisul măicuței Teodora (mai ales la șturlubaticele actrițe mă refer, care-și reglează mereu zvăpăiala adaptându-și energia una la alta, abia pe urmă la decupajele lor și ale bogatei lor lumi narative în celuloză și culoare) par lăsate în spațiul creativ la dospit, fugite năstrușnic când nu le mai supraveghează nimeni dintr-un contur în altul, dintr-un tablou în altul, dintr-o umbră în alta, potrivite mereu și mereu într-un nou ansamblu ghiduș și convingător care-și desenează cu aparentă lejeritate preajma (un ghișeu militar, un câmp de bătălie, un festin regal, curtea unui castel, gura unei peșteri, malul unui pârâu, etc.), pe care o impregnează pe retina privitorului ajutându-se de noi și noi trucuri vizuale, acustice, muzicale și de recuzită, integrate activ în jocul lor la toate nivelurile – rostire, gestică, mimică, mișcare scenică – , doar pentru a se smulge dintr-o dată din spațiul cu pricina pentru a îmbrăca o nouă piele a unui alt personaj ce se lansează într-o goană cu posibilități infinite într-o nouă aventură pe maidanul cu dragoste și jocuri desenate, povești cu domnițe și cavaleri, zâmbete, carton, cărbune, pigmenți și foarfeci de toate mărimile ce le pot tăia și prinde în orice clipă dramaticul între patru laturi, spre a fi înrămate teatral corespunzător pentru a mai îndulci din furia înăbușită a câmpurilor tot mai pline de stârvuri și pestilențial în înfruntările dintre franci și sarazini.
Asigurând cadrul general pentru drumul inițiatic al celor două personaje așa-zis principale (în economia spectacolului actrițelor li se asigură partituri egale sau chiar mai consistente în alte roluri), mai degrabă personaje-pretext care înaintează prin absurdul războiului scotocindu-i turbioanele emoționale prin tot umanul și relaționalul cunoscut: inexistentul cavaler Agilulf (pe numele lui complet Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes), ale cărui principii sănătoase de viață sunt turnate în scenă cu ecou (aceeași Florina Gleznea care manevrează dibace uriașa păpușă ni-l fixează pe timpane cu golul vorbelor cu tot!) și Gurdulu, cel pe care Carol cel Mare i-l încredințează scutier (unul de-a primit de-a lungul timpului diferite nume după ţările pe care le-a cutreierat şi după armatele creştine sau păgîne de coada cărora s-a agățat – Gurduru, Gudi-Iuzuf, Ben-Va-Iuzuf, Ben-Stambul, Pestanzul, Ber- tinzul, Martinbon, Omobon sau Omobestia, Brutto del Vallone, Gian Paciasso sau Pier Paciuga, nume bune de amintit de dragul poveștii (!)). În fapt armura goală, albă și neprihănită a unui soldat înstrăinat și depersonalizat, ridicat la rang de cavaler pentru că a salvat onoarea unei fecioare, și scutierul său golit de propria identitate, gata să ia forma oricărui vas în care e turnat, obsedat să aparțină lumii, în stare de orice în disperarea lui de a rămâne în viață (se confundă nebunește cu orice se înconjoară, de la rață la ciorbă, broască, gutui sau rege; excelent construiește Antoaneta Zaharia personajul care dă mereu cu pământul de nas (!), după ce și-a făcut inițial apariția în scenă la polul opus, în rolurile cavalerilor care dau rapoarte amănunțite de război regelui sau a meticulosului funcționar de la ghișeul Direcțiunii Duelurilor, Răzbunarii și Petelor de Onoare). Un cuplu Don Quijote / Sancho Panza (cu roluri inversate, aici scutierul e idealistul nebun și cavalerul, grație imaterialității lui, rațional-trivialul) care pun din nou în discuție teatrală relația antagonică realitate-irealitate. Agilulf, care nu există dar ne demonstrează că există, nu s-ar fi putut însoți mai bine decât cu unul care este dar nu știe că este și ia forma a tot și toate pe care le întâlnește (excelent prinsă parabola în cuplul cu pricina).
Dar în jurul lor se creează o țesătură narativă fascinantă, plină de straturi fine de filosofie existențială, populată de teme diverse ce întorc umanul în plină desfășurare pe toate fețele, exemplificând, extrapolând, contrăgând, ridiculizând și caricaturizând (cinci gerunzii, i-am ciuruit!) după caz, prin intermediul foarte multor personaje care-și succed cu repeziciune (încă o dată, un mare bravo tuturor celor trei actrițe!) priceperile și importanța crucială pe harta războiului, dimpreună cu cele mai importante calități și defecte ale oamenilor și alcătuirii lumii lor din perspectivă istorică, filosofică și socială, împărțind generos satira la trei și explorând-o teatral la maximum, trecând în revistă fapte vitejești, reguli și calcule absurde ale supunerii și preamăririi, politețuri, complezențe și alte vicleșuguri de supraviețuire în goana lor absurdă după bătălii și dragoste, în care reușesc să-și fac inteligent loc sentimentele, demnitatea, loialitatea, onoarea, invidia, trădarea, gelozia, ș.a.m.d..
Un război pe toate planurile umanului condus autoritar de versatila și energica Sabrina Iașchevici, senzațională în rolul regelui rătutit al Franciei Carol cel Mare (un rege vechi care bagatelizează gloria faptelor de arme și încurajează mișcarea, asta când nu scotocește curios prin telenovelele în care-i sunt prinși supușii (!), un colecționar fript pe cartonașe (!) ce adună destul material ca să-și deschidă o editură de comics erotics (!)), care îmbracă și mantia naivului cavaler Rambaldo de Rossiglione, tânărul fără experiență înrolat în armată pentru a-și răzbuna părintele ucis pe front de un calif, îndrăgostit neașteptat pe câmpul de luptă de un cavaler cu piciorușe goale (o Bradamanta cu o apariție deloc romantică, care ascunde sub armură carne, oase și nevoi fiziologice lumești (!), ce se va dovedi cea mai grea încercare prin care trebuie să treacă un bărbat adevărat), care-i va pune inima pe jar și judecata pe butuci (în fața ei este dispus să-și arate vitejia, cerând chiar cel mai primejdios loc în luptă). Aceeași superbă Sabrina Iașchevici care va evolua în alt registru în rolul înfierbântatei Sofronia, găsită și salvată din haremul din Maroc al sultanului, fragilul punct de sprijin al contestatului cavaler inexistent, pe a cărei floare nepângărită (la a cărei maculare delicioasă vom asista) se sprijină titlul și onoarea lui ce se cer apărate în ultima și cea mai importantă aventură a lui Agilulf alături de scutierul său (că, deh, patima iubirii nu cunoaște căi de mijloc (!)), în care cele trei actrițe vor fi puse în valoare în chip diferit, într-un alt registru, ironic-romantic, reușind să umple cu toată feminitatea lor zglobie și ispititoare (excelentă Antoaneta Zaharia în rolul nobilei văduve Priscilla, care-i adăpostește pe cei doi în castelul ei, dispusă la petrecere, dragoste și desfrâu la lumina lunii și glasul privighetorului (!)), umplând abil cu basm și feerie golurile lăsate de război în vidul deja consimțit al existențelor lor, pe care nu uită să le amendeze, pas cu pas, Florina Gleznea și cavalerul ei inexistent cu senzor de mișcare pentru mișcările în marșarier.
Care ne vor purta înapoi pe linia legăturilor de sânge ce-și vor desface misterele și vor restabili ordinea, repunând în rang eroii din îmbârligata poveste excelent tălmăcită, înțesată în cele aproape două ore de spectacol de surprize vizuale și mici bijuterii de teatru în teatru ce întregesc convenția și iau peste picior existența (de la unicorni, iepuri și sirene (!) trimise șugubăț pe stemele și emblemele sub care luptă cavalerii Franciei – care nu-s de fier, ci din hârtie numai bună de șters la cur (!) – la schimbul interesant între realitate și hârtie în întrecerea cu arcul pentru inima Bradamantei; de la deliciosul comentariu sportiv care însoțește a la Ilie Dobre lupta cu sarazinii până la înjurăturile traduse de interpret și turcismele folosite de-a valma pentru același efect comic; de la ochelarii califului la pandișpanul butaforic de la festinul regelui; de la intriga amoroasă care-i învrăjbește pe tovarășii de arme la întorsătura telenovelistică pe care o va lua contestarea titlurilor cavalerești și mai pe urmă lupta pentru apărarea rangului – excelentă scena revelării desenelor lui Torrismondo, după părerea mea, cea mai elaborată din spectacol).
Toate învârtite atent în jurul unui cavaler inexistent care a reușit să facă totul ca și cum ar fi existat. Prins, ca noi toți, într-o cruciadă a ambiguităților la care suntem damnați dintotdeauna și care ne poartă în tot felul de lupte dintr-o tabără sau alta, fără posibilitate de scăpare. „Războiul va dura până la sfârşitul veacurilor şi nimeni n-o să învingă sau să piardă, vom rămâne pe veci neînduplecaţi unii în faţa altora. Iar fără unii, ceilalţi n-ar fi nimic şi acum atât noi, cât şi ei am uitat de ce ne batem…”.
Un mic spectacol uriaș care ne prezintă imaginea omului înstrăinat de el însuşi, depersonalizat, rătăcit, răsucit și răstălmăcit până la nențăfii și naent.
Touché, cavalere inexistent!
„Cavalerul inexistent” de Sora Teodora, după Italo Calvino
Teatrul de Artă București
Regie: Ramona Iacob
Dramatizare: Antoaneta Zaharia și Iulian Doroftei
Scenografie: Gabi Albu
Asistență scenografie: Cosmina Croitoru
Armura cavalerului inexistent: Andrei Gamarț
Caligrafie: Delia Zahareanu
Foto: Tudor Codre Isac
Ilustrație sonoră: Ramona Iacob
Afiş: Andrei Gamarț @gamartandrei
Costume şi video: echipa
Lumini: Alexandru Gârjoabă şi Dan Giuvelic
DISTRIBUȚIE:
Sora Sofia, Regele Carol cel Mare, Rambaldo de Rossiglione, Sofronia și alții: Sabrina Iașchevici
Sora Antonia, Gurdulu, Torrismondo, Bradamanta, Priscilla și alții: Antoaneta Zaharia
Sora Florinda, Cavalerul inexistent, Califul Izoar, Țărăncuța și alții: Florina Gleznea
Durata: 1h 45 min
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment