Lupta cu mâinile goale împotriva răului.
Cu obrazul întins, fardul discret, uniforma impecabilă, pantofii lustruiți, bereta așezată corespunzător pe creștet, privirea vigilentă, dreaptă și iscoditoare, pumnii încleștați și scrâșnetul discret așezat printre dinți sub un fermecător zâmbet ferm.
Așa arată o luptătoare disciplinată a istoriei. Inspirație pentru deloc puținele femei care și-au făcut încetul cu încetul loc în prima linie a rezistențelor de pretitundeni, ce au avut de ținut piept în ultimul veac formelor tot mai sofisticate ale răului. Transformându-și vulnerabilitățile în curaj, tăcerea în scut, fragilitatea și feminitatea în redutabile arme de atac prin care istoria a reușit să înlăture de multe ori monștrii din coșmarurile care au bântuit-o.
Cum a fost Golda. Zisă Olga. Zisă Blanche. Zisă Pierrette. Zisă oricum a fost nevoie pentru ca lupta ei să capete un sens, din momentul în care a înțeles că istoria nu e numai despre ea. Născută sub stigmat, exploatată încă din copilărie, fugind din fața răului pentru a descoperi, mereu, un rău și mai mare. Cărora a trebuit să le facă față cum s-a priceput mai bine, renunțând la identitate, baștină și geografie, împrumutând vremelnic nume și biografii inventate care să o apere de foame, de bătaie, de originea nesănătoasă, de ură, de minciună, de șoaptă, de deconspirare ori de condamnare. La sărăcie, la necunoaștere, la umilință, la batjocură, la închisoare, la luptă și, în cele din urmă, la moarte.
Golda Bancic (sau Banczik). Zisă Olga.
Născută în 10 mai 1912 la Chişinău în familia unor evrei săraci, forțată să muncească de la vârsta de 12 ani, militantă comunistă într-o Românie în care venise pentru un trai mai bun, înscrisă în mișcarea muncitorească și mai apoi în Partidul Comunist Român (interzis în perioada interbelică), participantă activă la greve și acțiuni sindicale, arestată și torturată de mai multe ori de autoritățile române pentru activism politic, refugiată în Franța în 1936, implicată în sprijinul Republicanilor spanioli în timpul Războiului Civil din Spania, apoi în mișcarea antifascistă (ajutând la transportul de arme și documente), luptătoare antinazistă în Rezistenţa Franceză, capturată, condamnată închisă în Franța și moartă prin executare la fix 32 de ani, în 10 mai 1942, la Stuttgart, în Germania.
Pe 21 februarie 2024, Franța a adus un omagiu istoric membrilor Grupului Manouchian (un poet armean) din care făcea parte și Olga, singura femeie, prezentată româncă, fata coborâtă din Afișul roșu („L’Affiche Rouge”) căreia i s-a recunoscut public sacrificiul în lupta împotriva ocupației naziste alături de camarazii săi. Într-o ceremonie solemnă, președintele Emmanuel Macron a inaugurat o placă comemorativă în interiorul Panthéonului, pe care sunt înscrise numele celor 23 de membri ai grupului, inclusiv Olga Bancic, alături de mențiunea „Mort pour la France” („Mort pentru Franța”).
Golda. Zisă Olga.
Zisă Katia Pascariu, zisă Florina Gleznea, zisă Silvana Negruțiu.
Trei întruchipări cutremurătoare ale unei eroine pantheonizată de statul francez, întâlnită adesea pe străzile din arondismentele Parisului, trecută de istoria noastră într-o mică notă de subsol până când ediția revizuită și adăugită a scos-o pentru totdeauna de pe plăcuța unei străzi bucureștene pentru a-i înlocui numele cu cel al unui poet. O tânără ambițioasă care a luptat cu mâinile goale împotriva Răului, înfruntându-și fricile și ororile la care a fost supusă, luându-se la trântă cu genetica, preconcepțiile, discriminările, lipsa de instruire, administrațiile și regimurile ostile sub care a fost nevoită să supraviețuiască și cărora li s-a opus cu toată ființa ei. Așa cum o fac, în aproape două ore de spectacol, cele trei excelente actrițe de forță cu care regizorul Radu Apostol a construit cel mai tulburător spectacol al Centrului de Teatru Educațional Replika.
„În zori, lumina e mai aspră”.
Un manifest dramatic, uman și teatral pus la cale de Mihaela Michailov care semnează un excelent text documentar/teatral, așa cum ne-a obișnuit, de data aceasta de o forță inimaginabilă. Decupând precis din istoria trăită de Olga Bancic tot ceea ce i-a fost necesar pentru a arăta, condamna, izola și distruge argumentele pe care forțele răului le invocă de obicei în numele unui bine pe care istoria nu a reușit niciodată să-l demonstreze. Declinat la feminin și trecut precis prin toate tipurile de discriminare cărora le-a căzut victimă acest personaj, textul Mihaelei Michailov nu se ferește să raporteze biografia Olgăi Bancic la luările de poziție ale intelectualilor români de marcă refugiați la Paris care i-au fost contemporani (Emil Cioran, Mircea Eliade și Nae Ionescu) care au susținut, nazismul și mișcarea legionară (excelent explorată de Radu Apostol împreună cu cele trei actrițe în cea mai puternică și elaborată scenă a spectacolului) prin discursuri care le-au dezonorat contribuția la dezvoltarea culturii de limbă română.
Într-o Europă în care extrema dreaptă se cocoață tot mai sus și tot mai zgomotos, către care ne-am uitat până de curând cu oarecare detașare, iată că a venit și peste noi momentul în care suntem scoși la tablă. Și în care trebuie neapărat să răsfoim manualele și notițele pe care ni le-am luat în ultima sută de ani dacă vrem să luăm măcar o notă de trecere, în speranța că luăm examenul cel mai greu al contemporanului și promovăm în următorul ciclu politic, în care suntem obligați să învățăm mai multe din lecțiile care ne-au îngenunchiat. Uitându-ne serios în oglindă și în realitate, încercuind cu roșu must do-urile, arătând cu degetul către fiecare așa nu, înțelegându-ne fiecare rolul mai mic sau mai mare în marea schemă a lucrurilor care pune mecanismul democrației (sau, Doamne ferește!, pe cel al terorii) în mișcare.
Dincolo de semnalul de alarmă și de demersul apreciabil util al recuperării destinului luptătoarei antifasciste și încercării unei definiții pentru Rezistență, textul Mihaelei Michailov și spectacolul lui Radu Apostol sunt o excelentă lecție de teatru, care te ține cu sufletul la gură într-un spațiu intim, de reflecție și analiză, inteligent construit și adus aproape de publicul luat complice prin inteligența actrițelor care știu să-ți smulgă privirea, individual și împreună, și s-o așeze într-o nouă și iar nouă mirare/confirmare, ce-ți completează abil tabloul politicului și umanului, arătând cu degetul, revelând recognoscibilul, damnând atrocitățile și arătându-le limitele, însă neabuzând de concluzii, pe care ești invitat să le tragi singur după o performanță artistică desăvârșită.
Un poem teatral document, traversat la lumină mică de versuri grele și muzici neliștitoare care-și găsesc o incredibilă armonie într-un fascinant și antrenant tragi-comic, însoțind atent originile niciodată uitate, amenințate de Rău („Oyfn pripetchik”, cântecul de întâmpinare în sala de spectacol, un cunoscut și îndrăgit cântec idiș, traversează frisonant spectacolul, inclusiv în interpretarea live a actrițelor, îndemnându-ne să învățăm literele, ca să putem citi mai târziu lacrimile din ele) și râsetele zglobii de la prima vârstă petrecută între cojile de cartofi, cu scrâșnetul metalic compulsiv al zbaterilor printre zăbrele, lacăte, mașini și mașinațiuni de viață silnică și de război, într-un acustic mistery-conspirativ, de care-și râd în sân chansonetele pariziene, prea mici uneori pentru veșminte atât de generoase cărora nu le merită pe deplin strălucirea (și nu doar, atenție la costume!) – excelentă scena, minunat împlinită și la nivel coregrafic, în care cele trei actrițe învârt abil ideile periculos de vehiculat în epoci cu alegeri importante, pe viață și pe moarte, mai ales de sub o umbrelă protectoare, la umbra generoasă a unui arbore parizian (!) –.
O poezie amară despre o viață trăită la limita dintre un rău mai mare și unul mai mic (comunismul și fascismul), schimbând doar peisajele, închisorile, dușmanii și torționarii de ocazie, cusută în flori pe plăpumi, printre coji de cartofi, cioburi și suluri de manifeste, din care Mihaela Michailov a scos orice urmă de iubire pe care ar fi putut să o trăiască (deși Olga a fost și fiică, și soră, soție și mamă), dar în care Radu Apostol a băgat magistral înapoi, prin fiecare actriță, toată puterea ei de a iubi și de a ierta, dimpreună cu toată iubirea de care încă ar fi avut nevoie această femeie (care a dat totuși viață unei fetițe!… foarte puternică scrisoarea de adio!).
După care țipă mereu fiecare por, fiecare clipire, fiecare lacrimă așezată precis în colțul fiecărui ochi al acestor fabuloase actrițe ce-i dau viață Olgăi, luptătoarea peste care se va lăsa cu zgomot pleoapa grea a istoriei văduvită de lacrimi, desenându-i precis pe sub gene geometria tandreții și fragilității pe care nu și le-a permis cu ochii deschiși.
„Lupta e singura mea șansă de a trăi demn. Altă istorie nu pot să trăiesc.”.
Este deviza sub care trei actrițe de forță ce se completează senzațional reușesc un tur de echipă care aleargă mereu în formulă completă (chiar și în solo-uri!), pe culoare paralele excelent trasate în arena întunecată dintr-o geometrie amenințătoare care le așează unul după altul pașii de alergare, cu ștafeta mereu în mână, gata să fie aruncată de la una la cealaltă ca o fiolă incendiară ori o grenadă cu cuiul deja scos pe care se străduiesc să nu o lase să cadă nicio clipă, sperând că perimetrul va rămâne sigur. Cu toate cele trei vârste ale devenirii pe masă (în adolescență Silvana Negruțiu, în Rezistența franceză Katia Pascariu, în timpul procesului prin care a fost condamnată la moarte Florina Gleznea), Olga zisă Golda își găsește la București o spectaculoasă revenire pe scena istoriei.
Pe trei voci care se joacă în fel și chip cu inocența și descoperirile personale, cu dezamăgirile, bullyingul, acceptarea și nesupunerea, cu provocările, avertismentele, amenințările, crezurile și proclamațiile, cu forțele care au susținut-o ori care i-au fost împotrivă (toate trei reușesc excelente treceri în pielea unor personaje care i-au populat existența zbuciumată, cel mai adesea descurajând-o, acuzând-o sau abuzând-o – remarcabile ipostazele familiale și cele din casa conspirativă). Dar și trei femei frumoase, puternice, senzuale și expresive care-și explorează și își folosesc năucitor farmecele feminine și măștile sub care trebuie să le ascundă pentru a se angaja în cele mai periculoase acțiuni de rezistență în întuneric și frig, printre frici, mitraliere, tancuri și bombe (impresionantă scena cu Olga în ipostază maternală, excelent susținută acustic de Silvana Negruțiu (!)).
Trei actrițe pline de energie, mișcate atent într-o coregrafie remarcabilă (semnată de Florin Fieroiu) care urmărește atent sincronizările și spasmele celor trei ipostaze ale Olgăi (excelente intrările și ieșirile în tablouri sau prăbușirile și replierile Katiei Pascariu), ce reușesc câteva memorabile scene de ansamblu.
Trei condeie care scriu cu mare pricepere istoria celor mai importante momente biografice ale Olgăi în greoiul jurnal-palimpsest (la propriu, foarte ingenioasă și puternică soluția scenografei Gabi Albu, care ne așează în față câteva panouri metalice grele, reci și ruginite (!) atârnate de tavan, pe care Radu Apostol le va integra ingenios în jocul actrițelor, acustic și vizual, folosindu-se de proiecții, ecleraj și amplasarea în scenă a personajelor pentru a obține imagini dinamice teatral/documentare, ridicate incredibil în scenă din aproape nimic).
Așternând rânduri importante pe filele de rezistență ce s-au așezat una lângă alta în fața Gărzii de fier peste care a căzut cu zgomot mai târziu Cortina (!), astăzi ruginite, pe care din ce în ce mai mulți încearcă să le lustruiască și să le rescrie. Să șteargă pojghița de spirit revoluționar pe care au acoperit-o odată, să dispară urmele astea neplăcute de luptători pentru bine care și-au scrijelit cu bruma lor de viață activă manifestele de rezistență la nepăsare, frig, foame, ură, violență și crime. Și să le dezvăluie din nou fioroșii colți de metal de sub rânjetul pregătit pentru victorie. Semn că s-a căzut în uitare. Că nu s-a învățat nimic din greșelile ultimului secol. Că vom fi scoși la tablă și că trebuie să luăm notă de trecere dacă nu vrem să ne repetăm ororile.
„Niciodată nu sunt mai interesanţi oamenii, decât în momentele de bruscă schimbare politică. De la o zi la alta reneagă, modifică, atenuează, explică, se pun de acord, se justifică, uită ce nu le place, îşi amintesc ce le convine. Şi dacă ar intra în această subită transformare puţin cinism — încă ar fi de suportat. Dar e un demon al consecvenţei care îi obligă să arate că şi ieri, când erau cu vechiul regim, şi astăzi, când sunt împotriva lui, atitudinea lor era şi este «principial» aceeaşi.” (Mihail Sebastian, februarie 1941)
Aviz amatorilor de întuneric. Să nu lăsăm lumina stinsă în timp ce orbecăim prin noaptea minții după adevăr și dreptate. Abia dimineața se va vedea foarte clar ce am răsturnat când ne ciocneam ca bezmeticii unii de alții, prefăcându-ne că nu ne-am întâlnit niciodată.
În zori lumina e mai aspră.
„În zori, lumina e mai aspră” de Mihaela Michailov
Centrul de Teatru Educațional Replika
Regia: Radu Apostol
Scenografia: Gabi Albu
Mișcarea scenică: Florin Fieroiu
Muzica: Sebastian Androne-Nakanishi
Lighting design: Radu Apostol
Video: Elena Găgeanu
Afiș: Gabi Albu
PR, comunicare: Anna Aroș, Larisa Popa
Asistent de scenografie: Cosmina Croitoru
Foto: Alex Vasiliu
Echipa de cercetare: Mihai Burcea, Adina Marincea, Mihaela Michailov
Traducere din limba franceză: Mirella Patureau
Traducere din limba idiș: Andrei Munteanu
DISTRIBUȚIA:
Florina Gleznea, Silvana Negruțiu, Katia Pascariu
Durata: 1h 45m
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment