Nunta traumelor noastre.
Înainte și după cununie, în fața și în spatele altarului teatral încropit pentru festin, întru disconfort total, în mai multe spații ale clădirii teatrului, gata să oficieze înaintea Domnului (și a domnului/doamnei, care s-o nimeri a fi de față (!)) unirea între două nevoi. Până când moartea, un secret bine ascuns, o treaptă abruptă, un hol îngust, un perete amenințător, o ușă crăpată, o pisicină gonflabilă, un capac de wc, o cutie de carton, un cuțit de bucătărie, o ședință de terapie, o strigare de dar sau câteva tablete filosofice antimahmureală, pe scurt o traumă nouă (sau doar a altcuiva) le va despărți. Fără surle și trâmbițe, fără lăutari, fără acordeon, fără țol festiv, veselie, șampanie, flori, lumânări sau artificii, ba chiar și fără binecuvântări.
Înlocuite cald/rece de suspine și tăceri asurzitoare, priviri tăioase, reproșuri, comentarii răutăcioase și judecăți nemiloase, prinse de panglicile baloanelor albe ce se învârt haotic printre mici gâlcevi familiale și răfuieli zgomotoase între prieteni, genuri și generații, temperate doar ici-colo de vreun touch de simulată empatie ad-hoc față de un străin (nu mă băgați în seamă, doar urlu și eu pe aici…). Cu toate rănile umane la vedere (literally, in your face (!)). Chiar dacă undeva pe foarte deasupra lucrurilor, la coaja bubelor fiecărei traume (cu siguranță familiară fiecăruia dintre cei unsprezece aleși să o privească îndeaproape, înghesuiți cu băgare de seamă în jurul ei în fiecare dintre cele cinci acareturi ale cortului nupțial) care crapă și sângerează la fiecare zgândărire mai insistentă, de care nu va duce niciuna lipsă.
Așa arată nunta în cea mai nouă premieră a Teatrului Mic, imaginată și oficiată de regizorul Radu Iacoban în (și foarte pe lângă!) Sala de ceremonii Studio din Gabroveni. Unde ești poftit ca nuntaș pentru aproape trei ceasuri, fără floricică în piept dar cu mărturia agățată de reverul biletului și curiozității tale naive, primit să celebrezi, pe bază de număr de ordine, dezvăluirile câtorva scormoneli sociale alese aleator din măruntaiele unuia dintre marile evenimente ale vieții, în funcție de masa la care te-ai așezat (!). O sieranevadă teatrală de familie românească, ce-și ridică poalele recognoscibilului și ne arată frust, într-o ordine cronologică întâmplătoare gândită să justifice relațiile din mahmureala inițială și să taie la final pofta din neprimita cupă de șampanie, viscerele unui uman autohton în care tradiționalul se diluează greu în curgerea densă a cotidianului încă încărcat de tarele trecutului pentru a mima social bucuria însoțirii pe calea vieții a tinerilor căsătoriți. Un evenimențial cu start dark fantasy, timburtonish, așa, cătând să privească nepăsător peste umăr, cu rușinea când pe-o parte, când pe cealaltă, legând una de alta frici mai noi ori mai vechi, resentimente mai mici sau mai mari și adevăruri cât se poate de dureroase într-un exercițiu colectiv de autocompătimire, un fel de parastas dansant al nunții proaspăt încheiate ce-și leagă umbrele sufletelor una de alta în întunericul ce pare să le fi ținut fantomele, nu se știe cum, împreună (!). Un alb-negru în căutare de culori potrivite pentru ecranul care și-a pregătit și el, poate chiar în toiul nunții, ghidajele întru reglarea imaginii ce va să zugrăvească realitatea multi-mirată de sezon (!), blagoslovind familia (inclusiv de cuvinte) pe traseul mir-miră-mire-mireasă și mai departe către mirabilul din celelalte relații, presărat prin spațiile de joc unde se vor săvârși ritualurile de aducere, cu forța (împrejurărilor!), împreună.
Ai senzația că poți împiedica totul în fiecare moment. Ești acolo, de față, cu mult înainte ca ceilalți să pornească în alai în urma mirilor, nu doar martor la mascarada evenimentului, ci și complice la adevărurile triste care o preced, trecute în revistă cât să fixeze cadrul emoționalului gata zdruncinat și să te primească în poveste în acest cort de nuntă în care se transformă clădirea Teatrului Mic spre a găzdui inevitabilul. Din a cărui intimitate vei face negreșit parte, iar dacă are cineva ceva de zis, să zică acum sau să tacă pentru vecie…
Pe un text clar și aparent simplu în toată splendoarea conflictualului propus, ținut parcă dinadins la limita evitării oricărui pericol (narativ sau de circulație (!)), valoarea spectacolului rezidă, după părerea mea, în energia pe care Radu Iacoban o investește în jocul actorilor care se intersectează interesant la răscruci de acțiuni și amintiri ale personajelor pe care (aproape!) îi vei ține în brațe și care reușesc verosimilul și teatralul în timp real în fiecare dintre situațiile construite ca din mers, fără să-ți bage măcar o clipă degetele-n ochi. Dimpotrivă. De fitilul lung, deșirat pe toată lățimea și înălțimea teatrului (!), caută să-și agațe inflamabilul (dar și să-și rețină în același timp scânteile ce i-ar putea arunca în aer) fiecare dintre ei, pentru a ne detona la final, cu același fâsâit de abținere, marile așteptări. Nespectacularul rămâne perplex în capul mesei festive (la care pare să fi cântat multă lume, cine-și mai aduce aminte!…) a acestui parastas dansant, ce s-a pregătit încă de la început să ducă la groapă bucuria de viață, din care a extras mai întâi muzica, în toate formele de relațional cunoscute. Bomba era deja înăuntrul nostru…
Un mire șarmant (Vlad Ionuț Popescu în forma cu care ne-a obișnuit), un tânăr fotograf care se scutură cu toată puterea de parfumurile bărbatului de altădată (!), de tradițional și de superstiții, pironit într-un scaun de tortură la care se strâmbă icoana din frigider (!), în timp ce face față disputei ideologice între generații dar și unui ritual de trecere în care nu crede, doar pentru a mai îmblânzi din lunga suferință a tatălui (Virgil Aioanei, foarte bine intrat în pielea personajului), perpetuator conștiincios de suferințe ereditare sub chipiu de ceferist, cu pușca doar din amintirile de război ale altora (!) dar cu o curea destul de lată spre a fi integrată în ceremonialul masculin autohton, un bărbat suferind, părăsit de soție și rătăcit prin ale extremiștilor (!), care i-a crescut cum s-a priceput mai bine.
Pe el și pe sora lui (Ana Bianca Popescu la vârsta maturității asumate), o femeie prea slabă de înger să se detașeze cu totul de trecut, dar suficient de puternică să meargă totuși, șchiopătând, mai departe, combinată o vreme cu cel mai bun prieten al fratelui ei (excelent Cezar Grumăzescu!), un prieten devotat legat sacru printr-un invizibil legământ al mirărilor și fierberilor de castitate la vârsta virginității împărtășite, acum un bărbat sensibil care nu se ferește să-și arate vulnerabilitatea în timp ce face bilanțul emoțional al relației eșuate, pe altarul căreia au mai rămas de tranșat inima din afiș și alte hălci de carne eviscerate (!) și de ars niște resturi pe care încă le mai poartă fiecare prin buzunare și prin chiloți.
În cealaltă tabără, o mireasă în plină criză (foarte bună Alina Rotaru în varianta la care am asistat – în cealaltă distribuție mireasa e interpretată de o actriță cu care e mai mereu pe dublu rol în spectacolele Teatrului Mic, Silvana Mihai -), o tânără funcționară la bancă ce retrăiește pe fast-forward emoții adolescentine, presărate cu amintiri ce se cer corectate sau clamate în toată febra nunții (her body, her choise!), deschizând calea familialului de tip nou alături de cea mai bună prietenă și tovarășă de viață (Ilinca Manolache într-un rol care i se potrivește mănușă și din care domină corespunzător relațiile cu partenerele de scenă.
eușind medierea conflictului și mutarea într-un consistent ideatic contemporan cu ochii pe faianță(!), întărit în actul final de declarațiile înregistrate ce redefinesc instituția căsătoriei în noul cadru moral ce trebuie să respecte libertatea de exprimare civico-sexuală și egalitatea de șanse în crearea familiilor), încercând să țină piept împreună perplexității și suprajudecății cu care fosta prietenă a miresei (Diana Cavallioti într-un rol pe emploi-ul ei), o mamă nefericită și divorțată plecată demult din țară, le împunge pe fiecare ca la o loterie a vieții la care știe precis că ea a tras biletul câștigător, punându-le în față oglinda conformităților din care gura lumii, strâmbată în dispreț și acuze, își revendică la fiecare pas supra-controlul social, ca-n orice vajnică poveste românească.
De parcă n-ar fi fost de ajuns faptul că soacra mică (Valentina Popa, cu prețiozitatea și vigilența terapeutului individual și de grup (!), o pacientă clinic sănătoasă din care creatorul a șters abil orice urmă de emoție (!)) are deja de două ori ochii ațintiți asupra lor, în calitate de mamă și de psiholog. Nici ea străină de cele toate cele lumești (nașu’ mare, Marian Olteanu, să trăiască, la mulți ani!), ce se vor înnoda amenințător în jurul poveștii nupțiale, cusută cu ață albă de politică mioritică și ipocrizie de context în care autoritatea, relațiile de putere, starea materială și slăbiciunile de tot felul se împletesc în mici circumstanțe psihosociale agravante.
Așa cum se vor revela în cele din urmă după insistențele nașei (Oana Pușcatu, să mor de dragoste rănită, nu alta!), o bună negociatoare care a tranșat mai întâi afacerea nunții în cel mai ciudat și intens emoțional episod ce a precedat mult așteptatul eveniment (în care spectatorii sunt aruncați printre cutiile de carton, primindu-și cu vârf și îndesat felia dramatică și locul lor de actor curios la masa de nuntă), alături de un personaj surpriză (într-un solicitant rol de compoziție pe care-l atacă meticulos Ionuț Vișan – în spectacolul la care am asistat la premieră, Andrei Brădean în cealaltă distribuție -), intrusul care deschide timid conflictul dramatic la începutul spectacolului inducându-ne în eroare, tulbură prin prezența lui episodică foarte consistentă echilibrul simplității propusă inițial și tranșează ferm la sfârșit ridicolul întregului spectacol uman la care asistăm.
Back to alb-negrul ce ne asigură captivitatea în cutia de party leftovers pentru strigarea darului, povețe pentru viitor, concluzii morale și sociale și urări de bine corespunzătoare (hai, sănătate și numa’ bine la toată lumea!), cărora scenograful Tudor Prodan le-a îmbrăcat mirările în funest vizual asortat (după ce și-a băgat atent nasul și obiectele de recuzită și prin alte încăperi ale teatrului, dislocând felii de suprarealism dimpreună cu feliile de spectatori alocate fiecărui moment într-un ludic strident – de la rățuște la miei, inscripții mural-gresiare și glob disco – ce a asigurat prăbușirea finală).
trimițând acum din nou albul nupțial în cel fantomatic prevestit în prolog, un alb murdar ce încă nu a găsit calea de mijloc (doar s-a stabilt de la-nceput: cel mai bine e să începi cu ceva imaculat!), asigurând masa și un ultim drum alături de Aida Šošić (care semnează muzica originală), aducând singurătățile să danseze împreună în recviem-ul inventat de Radu Iacoban pentru tot ce ar fi putut să fie frumos dacă ar fi fost altminteri, înainte să le alinieze în semn de adio sub un promis cer albastru, aflat la doar un tempo și o împușcătură distanță de confort.
Sorry for the inconvenience, stay woke!
„Ne cerem scuze pentru disconfortul creat” de Radu Iacoban
Teatrul Mic, Sala Studio, Gabroveni
Text și regie: Radu Iacoban
Scenografia: Tudor Prodan
Muzica originală: Aida Šošić
Producător delegat: Arti Trandafir
Credit foto: Cosmin Stoian
DISTRIBUȚIA:
Mireasa: Alina Rotaru / Silvana Mihai
Fosta prietenă a miresei: Diana Cavallioti
Prietena miresei: Ilinca Manolache
Nașa: Oana Pușcatu
Mama / Psiholoaga: Valentina Popa
Sora mirelui: Ana Bianca Popescu
Mirele: Vlad Ionuț Popescu
Nașul: Marian Olteanu
Tatăl: Virgil Aioanei
Cel mai bun prieten al mirelui: Cezar Grumăzescu
Șeful de sală: Ionuț Vișan / Andrei Brădean
Durata: 2h 45min (cu pauză)
*DISCLAIMER!!!
** Spectacolul este nerecomandat persoanelor cu vârsta sub 16 ani, deoarece conține LIMBAJ LICENȚIOS și SEMINUDITATE.
*** LA ANUMITE SCENE SPECTATORII VOR STA ÎN PICIOARE!
Din motive legate de siguranța dumneavoastră și a echipei artistice, după începerea spectacolului accesul în sală NU mai este permis, iar biletele își pierd valabilitatea.
Vă rugăm să nu folosiți telefoanele mobile pe durata desfășurării spectacolelor!
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment