Carambol sub candelabru de cristal cu bilă galbenă la mijloc. Ceva ce numai un tac tocit în mâinile neobosite ale unui jucător antrenat știe să atace la masa de biliard pentru a câștiga partida. Iar Andrei Măjeri a calculat precis fiecare lovitură.
Alungate cu măiestrie către colțuri (în scenografia uluitoare a Oanei Micu, o casă veche, străjuită de vișini, cu arhitectură ghidușă, ca o uriașă masă de biliard din esență de vișin bătrân, de pe ai cărei pereți se coboară în trepte către camera plină de surprize a copiilor (ce nu se vor opri din joacă preț de aproape trei ceasuri cât un ditamai secolul, spre a primi răspuns la întrebarea potrivită), personajele, aceste bile de joc excelent colorate și distinct marcate în plasa maestrului, sunt aduse și aranjate mereu cu grijă în centrul spațiului în diverse combinații. De unde, la fiecare ridicare de rack, sunt ciocnite cu tacul și împinse precis (chiar și extradramatic), direct sau prin ricoșeu, către găurile câștigătoare, atent scobite în colțurile acestei uriașe mese de joc spre a adăposti acareturile casei și/sau a expune în ele deneatinsul.
Vârâte adesea și prin dedesubturile castelului de cuburi de lemn din care e construită camera plină de surprize a copiilor (unde sertare ascunse așteaptă să le recupereze după fiecare pierdere și să le aducă din nou la lumină pe masa de joc spre uluirea publicului), aceste bile par să urce și să coboare șugubețe (din bibliotecă, bucătărie, baia de aburi, camerele servitorilor, antreuri, curtea străjuită de câini, interioare franțuzești invocate ori chiar vitrina cu martor împăiat la câte s-or fi perindat pe aici în ultimul secol) cu elevatorul narativ destine și povești de viață poftite de Cehov însuși în această piesă cu mister cu tot.
De aici a început construcția Andrei Măjeri cu minunata trupă de la malul mării la cel mai nou proiect al său, „Livada de vișini”, proaspăt lansat la Teatrul de Stat Constanța, montat la Sala Studio, „reconstruită” cu totul pentru a găzdui acest spectacol, care merită cu prisosință un spațiu numai al lui (îi prevăd un viitor foarte lung).
O țesătură lucrată în filigran dintr-o surprinzătoare și spectaculoasă esență lemnoasă de diverse forme, consistențe și texturi (până la pereții perforați ai saunei în care suntem avertizați că lâncezim cu toții), în care a prins atent, mister lângă mister, fără a-i intenta vreunuia proces de intenție (de deslușire), căutând parcă să-și răspundă sieși: cum, Doamne iartă-mă!, facem de rămânem mereu în Cehov?!…
Preluând poezia esențială din povestea dramatică a unor oameni ce-și așteaptă aproape cuminți ruina și exodul, refuzând sau doar amânând la nesfârșit părăsirea, pe care o condimentează atent cu arome din fugi ale contemporanului (în doze foarte bine cântărite spre a alunga plictisul, însă fără stridențe ce ar putea agresa în vreun fel atmosfera epocii, atent introdusă în actualitate sub pretextul Parisului adus acasă de Ranevskaia și Ania, picurat dinadins franțuzește la tot pasul peste resemnata livadă slavă ce-și așteaptă topoarele), în timp ce se îngrijește să păstreze convenția jocului (ori numai a refuzului de a se maturiza al personajelor) în această Cameră a copiilor dintr-un interior vechi, de casă prăfuită și în descompunere (excelent parchetul asortat la mobilierul din lemn masiv care asigură unitatea și organicul spațiului din care facem cu toții parte, numai bun să-i închine Gaev ode la centenar (!), ca și ce se va ridica și prăbuși din ele (!)).
Un interior-frescă ce miroase deopotrivă a naftalină, pământ reavăn, fân proaspăt cosit și parfum franțuzesc, ce-și revendică un binemeritat revival, în care năvălesc, în chip diferit, prin holul principal al casei pe sub icoana Sfintei Treimi (a Sfântului Andrei – Iconograful, era să zic Măjeri, dar e Rubliov! –), amintiri și nostalgii dintr-un vechi imperiu rostogolit cu băgare de seamă spre azi, splendid îmbrăcate (vocal și muzical) în ritmuri folclorice rusești ori promisiuni de orchestre locale evreiești, peste care tăbărăsc eșarfe, pălării de pai, colanți pentru echitație sau alte preocupări sofisticate asortate la șansonete franțuzești, rap-uri de club pentru geci de piele de alergători de Grand prix (!), dansuri de actualitate cu babuști postcontemporane (splendid dansul măștilor!), tinere senzuale ori tineri rusnaci binefăcuți zgâlțâiți la fiecare nevoie de aer proaspăt pentru plămânii uitați în îmbâcseala plictisului (touché, Andrea Gavriliu!). Ori chiar baloți de paie, cu exterioare de vară toridă cu tot (!), prăbușite în cele din urmă, dimpreună cu stabilitatea interioară de altădată, sub potop și ploaie grea asortată la zguduieli tectonice ce mută abil afara înăuntrul camerei de joacă (excelent, Oana Micu!), unde adulții, adunați odată la picnic de filosofie de viață sau risipiți după marele cutremur locativ-social, încă refuză să crească mari!… O cameră a copiilor pe care o traversează vremelnic soldații, să nu carecumva să uităm că jucăm totuși cu pușca rusească la carâmb!…
Un spațiu al tuturor posibilităților, unde fiecare-și poate proiecta propriul vis, desenându-și singur livada pe ecranul alb, luminat în chip de fereastră, prin care este liber să o privească și să-și ajusteze peisajul după nevoile interioare (superbă interacțiunea fiecărui personaj, care contemplează măcar o dată cu fața spre propria livadă, pe care suntem invitați să ne-o imaginăm care cum putem, că doar acolo, dincolo, e întreaga Rusie – și nu numai (!)).
Livada Păcătoasei (lui Alexei Konstantinovici Tolstoi) de vitrină, care-i trage pe toți ca-ntr-o apă, în adâncul desfrânării (!), livada perdanților, prea leneși, prea orgolioși, prea plictisiți și prea obosiți de atâta huzur ca să mai opună rezistență oricărui fel de pierdere, și, în cele din urmă, livada învingătorilor, un spațiu ocupat și amenințat încă de la început de un tânăr frumos și curtenitor, cu aer de eleganță rudimentară, în care clocotește dorința de preamărire și răzbunare a sângelui moștenit ce a slujit acestor aristocrați decăzuți: Lopahin, al unui excelent Ștefan Mihai. El este cel ce va învârti în aer topoarele ce le amenință tuturor joaca, copilăritul, speranțele și, în cele din urmă, livada, pe care e sigur că o va umple de vile pentru vilegiaturiști într-o înfloritoare afacere imobiliară, după ce-și marchează mai întâi teritoriul dând iama în nurițele femininului care populează tineresc spațiul anost, încâlcind pașii masculinului pe care-l intersectează la răscruci de nevoi (foarte interesant folosită Duniașa, cu o partitură îmbogățită de o lipsă de Charlotta, pe care o însuflețește cu tot focul unui trup în plină ardere și freamăt).
Solida propunere regizorală se bazează pe jocul bogat, consistent, insolit, îndrăzneț și infinit ludic al actorilor constănțeni, din nou provocați la maximum (și iarăși autori de performanțe remarcabile!), de această dată de Andrei Măjeri, care, la prima colaborare cu minunata trupă, zugrăvește direct în culori excepționale personajele adunate sub acoperișul Casei Cehov la priveghiul livezii. Surprinzând trăsături ale generațiilor pe care le-ar reprezinta fiecare dintre ele azi (de la silent generation, doar invocată, către boomerși, icși, igreci și zeți), inserate aluziv în comportamentul, discursurile, costumele și mișcările lor.
Excelente observațiile pe care regizorul le face prin introducerea în construcția personajelor a obiectelor și gesturilor bine asortate fiecăruia, prin care va surprinde savuros și pe care le va împlini atent dezvoltându-le semnificațiile pe parcursul spectacolului, cum sunt scaunul cu rotile al Ranevskaiei (care nu are nevoie de altfel de imobilizare decât afectivă), șevaletul, chitara și plasa cu bile de biliard (ce traversează cu ecou sau animă pe alocuri scena) ale boemului ei frate Gaev, batista cochetei și delicatei Ania (care, sosită de la Paris, nu vrea să-și zgârâie fundulețul în paiele amenințătoare rusești, dar ar ține la o adică la o tăvăleală – coregrafică! – prin ele), umbreluța elegantă care împlinește neașteptat negrul cuvioasei Varia (de sub a cărei cruce se va elibera, în cele din urmă, fiara încolțită ce nu a apucat niciodată mult promisul și în sfârșit maculatul alb!), lenjeria de baie de soare a lui Trofimov, de sub care se declamă parcă și mai puternic rezoluții despre misticismul omului mândru și problemele intelectualității ruse, geaca de piele colorată a co-pilotului Iașa – la care se va asorta și „pilotul” echipei, înainte să afle pentru cine s-a pregătit, de fapt, baia de șampanie a învingătorului (!), obiectele de licitație ivite din cotloane ascunse (și licitația în sine, cu cântec cu tot!), dar și pașii mereu încurcați sau dinadins prelungiți (!) ai lui Firs (atât de înnebunit să slujească bine) către mâna stăpânilor săi, mereu întînsă spre ceașca de cafea care înlocuiește monden ceaiul din samovar, superstițiile simpaticului Epihodov urmărit de ghinion ori monoloagele și discursurile poetice de vitrină (!) care apropie demonstrativ, adaugă substrat contemporan sau subliniază intențiile din scenă și din construcțiile de personaj. Culminând cu scena monumentală a ridicării candelabrului (însoțită de vocea inconfundabilă a Mirelei Pană Firs, maestru de ceremonii, preluată în superbul dans al măștilor) ce va pune lumină nouă asupra fiecăruia, prinzându-i într-un joc nou al licitației (pentru amuzament, pentru recuperare, pentru supraviețuire, pentru livadă).
Aducându-și actorii, pe căi ocolite, la masa interpretării în ceea ce Măjeri știe atât de bine să obțină ca artist vizionar, un solid numitor comun, ținându-i laolaltă (mai ales coregrafic, alături de Andrea Gavriliu, dar și muzical) și împărțindu-i în același timp în reprezentanți ai clasicului sau ai contemporanului, care încearcă să se ajusteze la celălalt până dispar toate diferențele de epocă. Cred că asta are magistral în el acest spectacol, esență de vișin cehovian pe care o construiește organic dând secolului scurs ce-i al secolului și contemporanului doar ce mai poate să ducă mai departe din el, într-un timp magic în care suntem cu toții posibili.
Ranevskaiei îi dă viață Cerasela Iosifescu, actriță de Capitală (angajată a Teatrului Nottara și încă importantă colaboratoare a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, proaspăt laureată a Premiului UNITER, în 2024, pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru Iocasta din „Oedip”-ul lui Andrei Șerban de la Bulandra), bine asimilată de trupa constănțeană. Ea aduce pe această scenă poate tocmai vibe-ul de stranietate de care are nevoie personajul ei teatral și emfatic, o ființă nobilă, elegantă, răsfățată și nechibzuită, impecabilă în toată splendoarea suferinței, pierderilor și falimentului personal (fizic, emoțional, material și moral), care-și plânge încă morții și viața de huzur de altădată. Pe care a căutat să o recupereze până pe bulevardele pline de promisiuni ale Parisului, de unde s-a retras să primească alinare și consolare în vechea și primitoarea livadă de vișini de care nu vrea să se despartă, ce-i ascunde încă printre flori tragedia și ridurile, o femeie frumoasă ce refuză îmbătrânirea și încearcă să mai amâne o dată surghiunul, scotocind încă neobosită după atenție, validare și flirt, agățându-se încăpățânată de cristalurile candelabrului (!) care i-au pus altădată în valoare strălucirea, coborât înapoi în bernă unde a fost pus la păstrare să lumineze subsolurile propriei ruini.
Către care o însoțește și fratele ei Gaev (visătorul Liviu Manolache, un om al altor ani ’80 dintr-o epocă nu prea iubită în care pare să fi avut de tras de pe urma convingerilor sale), cel cu care a împărțit odată Camera copiilor (predată mai apoi Aniei și Variei), un tip boem și nefuncțional, care nu este în stare să se ocupe de moșie și se hrănește doar din promisiunea unei importante sluijbe bine plătită la bancă, în timp ce flecărește, clevetește, zdrăngăne la chitară, își plimbă pensulele pe pânze sau împinge cu tacul bilele de biliard preluate de la regizor (!).
Ținut probabil sub control până acum doar de mâna vehementă a Variei, excelenta Ecaterina Lupu, care conduce autoritar treburile casei, un personaj puternic și tragic, sacrificat pe altarul familiei pentru binele celorlalți (Doamne ajută!), impunându-se nu doar în fața lor, dar și a propriilor sentimente (față de Lopahin) cărora are grijă să nu le dea drumul aiurea (până la proba contrarie, superbă descătușare din minunatul clocot ce fierbe mereu înăuntru!), aflată într-o stare de permanentă vigilență, din care care-și permite doze importante de duioșie curată doar față de surioara ei Ania, o superbă licărire adolescentină în marea asta de resemnare și amar care precede vânzarea la licitație a moșiei.
Fresh și senzuală ca de obicei, Cristiana Luca este o Ania ingenuă, sprințară și casantă, ca o petală de vișin ce stă mereu să cadă dar pe care vântul se încăpățânează să o poarte șturlubatic prin aerul livezii spre a-l parfuma în timp ce-și exersează franceza și eleganța pariziană, scuturându-i bine inima și simțirile ce-i înflăcărează ideille și hormonalul în preajma lui Petea, răsfățând-o ștrengărește cu complicitățile specifice vârstei în care se prinde cu Duniașa, proptind-o ghiduș printre baloții de paie pe care-i mută voinicește afară din scenă (!) în lipsa unei mâini ferme pe care încă o așteaptă de la un partener adevărat (!).
Pentru că bărbații ce populează acest univers leneș și nepăsător au fost interesant emasculați, purtând în corpurile lor tinere și viguroase fragilități pe care Andrei Măjeri nu se sfiește să le aducă, în feluri diferite, la suprafață.
Eternul student Trofimov, acest ingenuu Petea al minunatului Cătălin Bucur, este un tip lipsit de vlagă fizică, un intelectual ce-și înmoaie bine analiticul și-i întocmește sintezele (pline de concluzii răspicate și muguri de idei revoluționare) în baia de aburi, doar pentru a le turna apoi pe masa socialului și a-și distra cu idei proaspete audiența. Prin el, Andrei Măjeri dă glas celor mai importante îndemnuri la acțiune civică, întocmind portretul jalnic al intelectualului (rus sau nu!) unor vremuri pe care e incapabil să le înțeleagă și să le corecteze, la umbra ignoranței și neimplicării lui ducându-și viața, în sărăcie, mizerie și vulgaritate clasa muncitoare, lipsită de resurse, îngrijire, sănătate și educație, condamnată la autoeliminare din geografie și din istorie, pradă ușoară pentru mașinațiunile de război de ieri și de azi (!) care ne amenință tuturor viitorul.
În aceeași zonă fragilă dar în varianta mult mai reținută, pe potriva rolului peste care aruncă protector o ținută elegantă și un extratext care-l pune excelent în valoare), îl păstrează și pe Pișcik, un Remus Archip trist și timid, numai bun de înfipt simbolic în mentalul nostru de partea clasicului.
De partea cealaltă, a contemporanului zgomotos exprimat, îl opune pe un foarte bine construit Iașa, lacheul Liubovei cu alură de macho man și pare-se un simpatic tovarăș de party al Aniei prin cele străinătățuri (un rol delicios asigurat în cele două distribuții de doi – deja! – vechi colaboratori ai lui Andrei Măjeri, tinerii și talentații Iustin Danalache și Alex Iezdimir, foarte buni dansatori (!)), dotat cu ritmuri mobile de rap rusesc, costume contemporane, sex appeal și baghetă franțuzească corespunzătoare asortată (!).
Peste aceste prezențe fragile trage șarmant (și contabilicește!) concluziile vulnerabilității Epihodov al excelentului Andrei Bibire (care va așeza pigmentul în culorile fiecărui partener de scenă și va asigura și la nivel simbolic transferul de putere către noul proprietar al livezii), la rândul lui un actor cu vocația firavului bine construit, ce dă viață cu forță și delicatețe personajului ghinionist și superstițios, care are de dus la îndeplinire foarte multe sarcini.
Îndrăgostit de Duniașa (Ioana Cojocărescu pe dublu rol cu Ramona Niculae), ce a umplut cu feminitatea și ludicul ei (mai ales în lipsa fetelor plecate la Paris) toate cotloanele casei, pentru inima căreia (și în urma operațiilor drastice pe text și pe personaje, foarte inspirată ideea!) are de înfruntat rivali serioși, practic toată suflarea masculină, văduvită de alte ispite, de care se agață la rându-i (și chiar la propriu!), dornică, naivă și frivolă, cu disperarea ce răzbate la fiecare pas din toată nevoia ei de a fi iubită.
Doar Firs al minunatei Mirela Pană în travesti se mișcă îndârjit, neabătut, fără să-și schimbe ritmul și aproape fără să se oprească, în ciuda obstacolelor evidente care-i împiedică mișcarea fizică firească, convins că mai are de dus la bun sfârșit fiecare dintre trecerile prin scenă, poticnite asumat de vârsta lui înaintată și șubrezeala picioarelor, agățat mereu în aventura unei noi misiuni mărunte ce are să-i aducă mulțumirea întru desăvârșirea loialității de care a dat dintotdeauna dovadă și care are să-i asigure eternitatea. Rămas captiv pentru totdeauna în fosta și eterna livadă ce-i va deveni loc de veci, pusă la pământ de topoarele nemiloase ale lui Lopahin.
Înapoi, la Ștefan Mihai, un Lopahin efervescent, arogant și dinamic, excelent asumat, plin de ambiții și aparent de bune intenții, strivit de orgolii de răzbunare, îmbătat (chiar la propriu!) de putere, automutilat de dragoste și lipsit în cele din urmă de validarea pe care doar iubirea ar fi putut să i-o ofere. Să cânte muzica, să fie totul așa cum își doresc cizmele lui pline de noroi înfipte nemilos în strigătul deznădăjduit al unui rest de livadă și al unei rochii de mireasă… „Et moi je suis tombé en esclavage / De ce sourire, de ce visage / Et je lui dis “emmène-moi” / Et moi je suis prêt à tous les sillages / Vers d’autres lieux, d’autres rivages / Mais elle passe et ne répond pas”!…
Și uite-așa s-a terminat cu viața în Casa Cehov!…
În eco-sistemul lui Andrei Măjeri, pomii se scutură în șoaptă aproape umană, uitată împreună cu murmurul amintirilor amorțite în lene, plictiseală și discuții despre decadenți cu ospătarul, învăluiți într-un clar obscur de toamnă ce ne învăluie prin pereții perforați ai băii de abur (frumos, Sabina Reus!) prin care râmâne în final să pătrundă, cu ultimele forțări de raze, lumina. Peste crengile lor desfrunzite, peste Cehov, peste livada de-afară, din pereți, din mobile și din caverna proaspăt căscată în podele și înăuntrul nostru, acoperind spasmodic, cu petale scuturate de fiecare lovitură de topor ce le-a zguduit trunchiul, derma marelui urs împăiat, scăpat acum din vitrina amenințătoare a muzeului de exponate dintr-un secol (și mai bine) care, se vede azi, nu s-a scurs degeaba peste lemnul de vișin și personajul uitat printre buturugile lui. Până la urmă, lui Cehov însuși i-a ieșit „în loc de dramă o comedie, pe alocuri chiar o farsă”.
Vilă (!) galbenă la mijloc cu Firs… și urs (stai, dom’ne, ăsta nu era dintr-o comedie?…)… și…
Dar n-a rămas nici măcar masa de biliard?!…
Tac!… A trecut carambolul, zici că nici n-a fost!…
Andrei Măjeri, slay, man!
„Livada de vișini” de Anton Pavlovici Cehov, Traducere: Raluca Rădulescu (traducere și adaptare)
Teatrul de Stat Constanța, Sala Studio
Regie și ilustrație muzicală: Andrei Măjeri
Scenografie: Oana Micu
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Sound Design: Claudiu Urse
Lighting Design: Sabina Reus
Regie tehnică: Andrei Dermengiu
Foto: Augustina Iohan, Marian Adochiței, Mihai Smeu
DISTRIBUȚIE:
Ranevskaia: Cerasela Iosifescu
Ania: Cristiana Luca
Varia: Ecaterina Lupu
Gaev: Liviu Manolache
Lopahin: Ștefan Mihai
Trofimov: Cătălin Bucur
Piscik/Trecătorul: Remus Archip
Epihodov: Andrei Bibire
Firs: Mirela Pană
Duniașa: Ramona Niculae, Ioana Cojocărescu
Iașa: Iustin Danalache, Alex Iezdimir
Durata: 2h 30min, fără pauză
Premiera: 11 octombrie 2025
14
Recomandat persoanelor peste 14 ani. Efecte sonore și luminoase puternice.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment