Dacă nu știți unde mergeți, aveți șanse mari să ajungeți acolo.
Așa își anunța Teatrul Republican „Luceafărul” din Chișinău premiera lui Slava Sambriș cu „Vicontele” de Eugène Ionesco pe la începutul acestui an. Când poate nu știa cât îi sunt de mari șansele să ajungă la București, taman pe scena Festivalului Național de Teatru. La ARCUB, în Sala Mare din Lipscani, unde Vicontele moldovean invitat s-a insinuat decisiv în ierarhia nobililor teatrului românesc, promovându-și purtătorii asumați de ranguri bine stabilite, două seri la rând, într-una dintre cele mai frumoase mărturii de teatru absurd pe care le-am văzut vreodată.
O minunată convenție estetică a nonconvenționalului jovial (încă dinainte de începerea spectacolului), excelent susținută pe mai multe straturi, foarte precis suprapuse, într-o privire ludică intensă, inteligentă și caustică asupra disfuncționalului din societate, suprasaturat de redundantul din comunicarea și acțiunile fără sens în care-și leagă cotidianul unul de altul acești eroi ai banalității dintr-o ierarhie mutual acceptată. Cu toții nobili ai ilogicului și nonsensului, intersectați dinadins într-un birou de lucru la Absurdul existenței, prezentați întru ofrandă pe altarul istoriei care nu-i mai suportă (ba poate chiar s-a plictisit să se tot repete), dar îi mai îngăduie puțin, măcar cât să aruncăm și noi o ultimă privire înainte de colaps. Ca într-o vitrină în care această lume aflată în prăbușire (excelentă geometria spațiului unde totul se străduiește să alunece și să fugă din scenă din doar câteva linii simple care le forțează vizual orizontalele și gravitația (!)) este scuturată temeinic, la vedere (frumoasă cuprinderea cu mâinile), de Creator. După ce a fixat-o mai întâi pertinent în alb și negru, sub semnul unei nobile eleganțe stilistice (care asigură unitate în esențe la nivel de decor, foarte bine prelungite în vestimentația și machiajele excelent executate, ce pun în valoare și fixează în memoria spectatorului fiecare personaj printr-o pată caracteristică de culoare (!)), aducând inteligent împreună epoci în care amestecă prețios arome dramatice, muzicale și vizuale într-un bal teatral nobiliar în cadru dramatic-office, cu toate exagerările la vedere.
Clasicul nu doar că își dă mâna cu ce ar putea trece drept contemporan într-un cadru universal uman, fie el și absurd, dar și așează niște linii de demarcație geografică peste granițele trasate aparent haotic de Eugène Ionesco (doar prin trimiterile la ierarhiile de rang și la Vercingetorix) spre a-i asigura intimitatea cu spectatorul de limbă română, care se îmbibă deștept de un occidental fin, un soi de prețiozitate franțuzească în costume la patru ace prezentă activ în afectările și înfumurările bine prinse în gestual, îmbrăcate în finețuri și abrutizări de limbă și comportament de pe vremea lui nenea Iancu, făcând încă și mai important demersul artistic al creatorului care nu-și oprește nicio clipă comentariul asupra socialului prezentat. Înfierând superficialul, ipocrizia și snobismul, insinuate prin adevărurile deloc confortabile care, în ciuda dialogurilor absurde, sunt atent îmbrăcate în declarații cu sens, pline de tot felul de subtilități excelent exploatate în rostirea și jocul actorilor ce le așează cu grijă și cu intenție inteligentă în jocul paradoxurilor peste o felie de lume care refuză în același timp conformitatea cu orice fel de tipare. În cel mai amar comic cu putință.
Personajele enigmatice beneficiază de măiestrii de look și interpretare, antrenate mereu la limita suspiciunilor complice și imprevizibilului în care este prins, fără drept de apel, spectatorul. Actorii își joacă fără încetare caracterialul în care au fost trimiși, asigurându-le un gestual fastuos (ar putea funcționa ca spectacol da capo al fine chiar și fără bogatul dialog absurd, prezențele lor având și o solidă dimensiune pantomimică – contribuie din plin și alegerile din machiaj – din care se poate ridica un spectacol în sine, în care frazele par să fi căzut ca din greșeală), ce le împlinește fascinant nevoia de identificare în cadrul confuz înțesat de nelămuri de personaj, lăsate de dramaturg la discreția regizorului.
Iar Slava Sambriș nu s-a abținut câtuși de puțin să se folosească de calitățile fizice și motrice ale actorilor pentru a ridica scene uimitoare (în slow motion, pe repede înainte, ba chiar și pe repede înapoi (!)), jucându-se cu ritmuri și nuanțe ca un prestidigitator ce scoate mereu ceva din mânecă înainte să fi observat cineva că a fost băgat acolo, bucurându-se împreună cu noi de magia fiecărei descoperiri. Poate tocmai de aceea, zgomotul răspicat al replicilor absurde cade mereu în flux, ca o haină cu mâneci prea lungi și prea largi ce se străduiește întruna să-și găsească personajul potrivit în timp ce smulge zâmbete și ovații, spintecând cu coada toporului teatral arșicele din trunchiul deliciosului limbaj de lemn, îmbrăcat în absurdul după care ne ascundem cu toții.
Un fals epidemic și teatral cu care se infectează la nesfârșit unii pe alții și împreună pe noi toți, ținând boala aberației, ilogicului și îndobitocirii mereu în stare de alertă, conectată la aparate ce-și declanșează fără-ncetare alarmele în secția de terapie intensivă a rinoceritei din contemporan.
Cătălin Lungu este fascinantul Viconte, înarmat cu o construcție impecabilă de personaj purtat asumat în turbionul absurdului (nici nu știi cât este indicație și cât improvizație) conversațiilor în care se lasă antrenat, asigurând amfitrionar prezența în scenă a unui trio în care este excelent secondat și completat de Radu Canțâr (Baronul) și Pavel Ermacov (Cavalerul), doi actori care atacă temeinic și coerent dinspre capete diferite ale comicului, frivol și sobru în căutare de echilibru, cu care se joacă fără încetare de-a cuvintele și de-a nonsensul lor, născând și întreținând teatral minunate tensiuni, potențând fiecare dramaticul unor situații nespecificate care ar putea fi la fel de bine amuzante, foarte grave sau doar neimportante.
Capabili parcă doar împreună să detecteze și să contracareze pericolul anunțat emfatic de deliciosul valet al lui Ion Liulica (acest Jacquot de pază care aude perfect pe gaura cheii, o slugă devotată familiei vicontelui de mai multe generații, dispusă să-l scoată politicos și ceremonios din plictis, lâncezeală și damnabil), respectiv o autoritate mai mare în rang care năpustește în scenă pentru a le curma distracția: Marchizul – grăbit, agitat și despotic al efervescentului Eugen Nicov, un personaj nemulțumit, suspicios, încrâncenat și vigilent – , sosit să pună punctul pe problema pierdută. Un tip mereu la datorie plin de venin și acuzații cu și fără fond (și pe care nimeni nu se teme să-l sfideze și să-l ridiculizeze, subminându-i autoritatea), înarmat cu un document (jumate manifest / jumate regulament) și codicilul aferent (hai, dom’ne, pe asta ai mai citit-o! – excelentă rezolvare regizorală a situației (!) –) spre a tulbura nu se știe care ape (din care s-ar captura poate animale necomestibile…), înlocuind fiecare ceva deja neprezent în scenă cu altceva („Jucați jocuri de societate în timp ce…”), până să vină cel mai înteresant altCineva.
Nimeni altul decât Domnul Gras, umflat cu mitomanie și alocații, un personaj fascinant căruia îi dau glas în cele două distribuții doi actori diferiți și minunați fiecare în felul lui: Diana Vieru (celebra „fată săracă” creată de Radu Afrim și infiltrată printre personajele lui Radu Tudoran pentru a-și pune în vitrină premiul UNITER încă din al doilea an de facultate cu rolul din spectacolul ieșean) și Marius-Cătălin Tulum. El este personajul complex cu care regizorul scrie un excelent episod de teatru în teatru, un delir care angrenează energic întreaga distribuție într-un teribil non-dialog despre fatalitate, repede schimbat după complezențe într-o ingenioasă nondezbatere pe tema perpetuării speciei. Care alungă naturalul pe ușă, forțând absurd biologia, sexualitatea, fiziologia și denominativul, învârtite abil într-o teribilă filosofie de număr (și, mai ales, de gen!!) cu care este (și va fi mai abitir de acum înainte) umplut spațiul de toți copiii absurdului!… Care s-au născut și se vor naște în continuare, gata condamnați la abuz (inclusiv dramatic și teatral!), o metodă pedagogică foarte proastă ce ne-a compromis demult eroii, ne-a umplut de dezgust față de instituţii şi ne-a distrus sentimentul naţional!…
Hai să nu ne luăm chiar așa în serios, e totuși teatru absurd, mai interacționăm și noi puțin cu publicul până vine simandicoasa Doamnă foarte Frumoasă (Maria Anton, o prezență insolită în rolul personajului bombă), femeia adusă în scenă să sucească mințile și gâtul gentilomilor pe care-i complimentează complezent printre behăituri (!) până le încinge spiritele, prohabul și sentimentele aristocratice!…
Nevoite a fi stinse în cele din urmă laolaltă cu tot absurdul cu o găleată cu apă rece de mare (cu puțin noroc, chiar cu două sau cu marea însăși!), poate chiar din voiajul de nuntă a celor mai ciudați proaspăt însurăței, prinși pentru totdeauna în imprevizibil și libertate maximă în tot constructul dramatic și teatral al lanțului de nonsensuri și contradicții ionesciene care tocmai au căpătat o solidă imagine de ansamblu sub numitorul comun al satirei, cheia în care este supraprins absurdul lumii în care trăim. Frigorific. Calorific. Vremelnic.
Vorba dramaturgului: există patrii pentru toate gusturile şi naufragii pentru inimile toate.
Luați un loc, în ce limbă doriți (!)…. Că merg așa de bine Nocturnele sub claviatura absurdului!…
Semnat indescifrabil.
Slava Sambriș, și Dumneata?!…
„Vicontele” de Eugène Ionesco Traducerea: Vlad Russo, Vlad Zografi
Teatrul Republican „Luceafărul” Chișinău
Regia, scenografia și sound design: Slava Sambriș
Light design: Andrei Chirtoca
Foto: Augustina Iohan
DISTRIBUȚIA:
Vicontele: Cătălin Lungu
Baronul: Radu Canțîr
Cavalerul: Pavel Ermacov
Valetul/Jacquot: Ion Liulica
Marchizul: Eugen Nicov
Domnul Gras: Diana Vieru / Marius-Cătălin Tulum
Doamna Frumoasă: Maria Anton
Vârsta recomandată: 14+
Durata: 1h 30min (fără pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment