Femeia.
În toată splendoarea prăbușirii sale, alergând disperată către Câmpiile Elizee cu speranța unei călătorii mai acătării între Dorință și Cimitire. Cu sau fără tramvai, dar cu vatmanul (Andrei Huțuleac) la manipulare dramatică și teatrală în (și către!) Oslo Office Building pe Splaiul Independenței. La Centrul Cultural Lumina, zic. Pentru o ediție Tennessee Williams cu felinar și girofar roșu la poartă (!), care are să o poarte pe căi (rock!) precise către capătul căutărilor ei.
Dacă arderile, rătăcirile, grația, fricile, speranțele, risipirea, pasiunea și mistuirea simțirilor, minții și sufletului unei femei ar putea primi preț de aproape trei ceasuri un nume, acesta este Corina Moise. N-a fost să fie cu Tessa, avocata din „Prima facie” care i-a adus nominalizarea pentru nouăzeci de minute de Cea mai bună interpretare feminină stagiunea trecută (voi scrie curând și despre spectacolul cu pricina), dar sunt șanse serioase ca bronzul cărții salvate de la incendiu să-i strălucească în vitrina cu trofee de palmares în această stagiune pentru maniera excepțională în care-i dă viață lui Blanche DuBois. Vivien Leigh ar putea fi cu siguranță invidioasă (valabil și pentru Jessica Lange).
Blanche DuBois. Celebrul personaj în jurul căruia Tennessee Williams a ridicat în 1947 o puternică și fascinantă construcție dramatică, piesa „Un tramvai numit Dorinţă”, care i-a adus în 1948 Premiul Pulitzer pentru teatru. Montată de atunci aproape fără întrerupere pe scenele americane şi în teatre importante din întreaga lume, adesea vizitată și de regizorii din România (cea mai cunoscută montare este cea realizată la Bulandra de Liviu Ciulei în 1965, cu Clody Bertola şi Victor Rebengiuc), „Un tramvai numit Dorinţă” capătă acum o formă nou-nouță în mâinile lui Andrei Huțuleac în primul proiect teatral al Companiei recent înființate Thin Red Line. Un spectacol extrem de solid, cu arome de teatru vechi bun și aer de nou și proaspăt, la care a lucrat împreună cu artiști consacrați (cu care a tras ani de-a rândul în Trupa fără Nume sau frumos crescuți sub luminile rampei de Victor Ioan Frunză), pe numele lor Corina Moise, Codrin Boldea, Alexandru Pavel și Ionuț Iftimiciuc, alături de care a adus inspirat două actrițe fresh de toată frumusețea, Teodora Dincă (ingenua și ludica Stella) șiMaria Alexievici (Eunice, you rock!) și un tânăr student care preia sarcinile de serviciu, caz de ispită sau de targă (Mihnea Moise).
Blanche DuBois. Portret al femeii după tinerețe. Şi dacă Dumnezeu va vrea, te va iubi mai mult dup-a sa moarte… O femeie-sonet într-o odă a ratării care celebrează tragedia neînţelegerii printr-un concert rock. O femeie rătăcită prin marea urbe a vieții care i-a promis odată strălucirea veșnică și care-o împinge azi spre periferie, stingându-i încet, una câte una, luminile orașului și luminile interioare, azvârlind-o în afara ei și a lumii care nu o mai încape.
Nu vrea decât iubire. Dar n-a avut norocul să o găsească. Sau doar avea o inimă de sticlă (seemed like the real thing, only to find much o’ mistrust, love’s gone behind… go, go, go, Maria Alexievici!). Își vede sufletul chinuit sub o mantie de eroină în albastru della Robbia. Albastrul în care știe că sunt pictate doar Madonele, dar poate li se cuvine câteodată chiar și îngerilor căzuți asemenea ei, strecurați vremelnic în mătăsuri fine și blănuri albe asortate la pantofii sclivisiți cu toc înalt, forțate să-și găsească acum adăpost într-o locuință insalubră și întunecată către care își împinge cu zgomot și dezgust garderobul doldora de ținute elegante. Singura zestre cu care a mai rămas pe lume sub cerul liber de când a pierdut Belle-Reve, casa de la țară a familiei DuBois sub acoperișul căreia a petrecut (și) ani frumoși alături de sora ei Stella, cea care a zburat la timp din colivie chiar dacă n-a ajuns prea departe, noul (și ultimul) ei colac de salvare într-o margine prăfuită de lume.
La prima vedere, Oslo Office Building nu pare chiar cel mai sărăcăcios cartier al New Orleans-ului (!). Ferestrele uriașe din sticlă (care se vor dovedi impresionante și pentru bătăile în geam) dezvăluie o perspectivă urban-future pe care Maria Nicola a avut grijă să o închidă (dar și să o deschidă și să o integreze rotund și surprinzător, în caz de targă!) cu pereți de roșu dens care să țină laolaltă atmosfera încinsă și dezolantă de maximă alertă propusă de Tennessee Williams pentru locatarii și oaspeții casei Stanley, un spațiu al rătăcirii și ratării personale la limita desfrâului și sărăciei atât de nepotrivite (și avertizate chiar sonor – în general la bass și la tobe frazele muzicale fixează ici-colo replicile dramatice) cu pretențiile locative de lux ale lui Blanche. Acum e un pic dezordine, dar când e curat e foarte drăguț…
Nu se simte răsuflarea caldă a fluviului cafeniu printre prăvăliile de pe chei cu parfumul lor de banane şi cafea, dar proximitatea Dâmboviței și jocul de exterior cu trimiteri la popicărie și alte dughene ce s-ar afla după colț, adus precipitat către interior de apariția intrusei care a venit să tulbure cu singurătatea ei singurătățile de pe-aici, creează un incredibil decupaj spațial (și o verticalitate ce nu se va pierde nicio clipă pe parcursul spectacolului, atent întreținută de trecerile către și dinspre etaj ale Eunicei, a cărei poftă de hârjoneală trebuie musai și prompt satisfăcută!) ce-i stabilește lesne convenția. Un legământ de conviețuire în care te simți prins, dacă nu chiar în garsoniera modestă și dezordonată, măcar în clădirea care-i adăpostește mizeriile și dezordinea (depinde unde ești așezat în sală), printre sticle goale sau neîncepute, resturi alimentare, mobile improvizate din navete de Coca-Cola, sâni și șolduri din linii luminoase și instrumente semi-abandonate, potrivită și cu dimensiunea muzicală (live!) a spectacolului înțesat cu ritmuri și nostalgii recognoscibile (nu polka Varşoviana și cântecele muzicanţilor negri invocate de Williams, ci unele dintre cele mai puternice acorduri rock și rock’n’roll ale ultimului secol, care va opri atmosfera evocată, sugerată și de costume, undeva printre nostalgiile anilor ’70) ce-și azvârle strindențele și decibelii către noi, ispitindu-ne violent și răspicat să ne identificăm propriile eșecuri.
O decadență bine construită, demnă de Edgar Allan Poe, o pădure interioară bântuită de tot felul de stafii pentru un sentiment al ratării plin de nuanțe da capo al fine, excelent întreținut de actori, declinat atât la feminin cât și la masculin prin câte trei prezențe care alcătuiesc complementar portretul femeii, respectiv al bărbatului, ce-și trăiesc în chip diferit spaimele și singurătatea nevoite să viețuiască una lângă alta.
Pe de o parte Blanche DuBois, o pădure albă ca o livadă înflorită primăvara la suprafață, zbuciumată și purpurie ca girofarul salvării pe dinăuntru, genul sofisticat – cum ar zice Stanley! – care se trage din hughenoți francezi și nu suportă becurile neacoperite (!), profesoara de engleză elegantă, senzuală, răsfățată, pedantă, puternică, înfierbântată, epuizată, pătrunsă, disperată după orice fel de atenție, zeflemitoare și disprețuitoare, perversă și ipocrită, pe rând și toate odată, care se adaptează repede la circumstanțe, uneori mitomana perfectă, alteori dezarmant de onestă, obsedată de look și de controlul greutății (!), căreia Corina Moise îi poartă cu onoare și măiestrie ifosele și răbufnirile între episoade de agonie și extaz într-o interpretare dinamică și efervescentă de zile mari (de remarcat monologul excepțional despre compromisurile pe care a fost nevoită să le facă după pierderea proprietății familiei). Acum nu mai poate fi doar sora cochetă și superioară care a rămas în poziție de victimă pe altarul familiei în căutare de protecție (de unde și cerșește atenția și răsplata tuturor și de unde-și proiectează propriile frici asupra surorii ei), ci este transformată încet în cumnata simandicoasă, enervantă și reproșardă care a dat buzna să strice pacea Stellei DuBois (acum doamna Stanley).
Teodora Dincă, o delicioasă combinație de inocență și forță, îi dă viață Stellei, sora cea mică plecată să se salveze cât mai departe de cuib, care a ajuns și ea pe unde a putut prin penumbrele vieții urmându-și cum a simțit mai bine calea inimii (este încă profund îndrăgostită și supusă polonezului lângă care s-a nimerit în nevoia ei de a fugi în lume) care a purtat-o spre și a țintuit-o lângă bruta care i-a devenit soț și, în ciuda căsniciei toxice, condițiilor precare de viață și relației de co-dependență pe care a dezvoltat-o cu acesta, se simte un om fericit. Casantă, ușor impresionabilă, empatică, îngăduitoare, tolerantă, rezistentă și ocrotitoare, în fapt la fel de singură într-o variantă mai liberă și mai claustrantă în același timp, se va dovedi și mult mai stabilă în sărăcia în care o trăiește (decât sora ei snoabă, intrigantă și indecentă, victima perfectă care o concurează lamentabil pe alocuri din rolul ridicol de primadonă săracă și cheltuietoare care râvnește și la puținul pe care îl are surioara), și din care evadează adesea în brațele iubirii (sau ale Madonnei!).
Noroc cu vecina ei Eunice, Maria Alexievici responsabilă cu muzica, buna dispoziție și distragerea atenției, o actriță energică, puternică, iute la mânie, pasională, geloasă și lesne împăciuitoare, stăpână pe sine și pe pornirile depravaților ce o înconjoară cărora le ține (singură!) în frâu pornirile violente și-i pune fără drept de apel la punct, cea care îmblânzește sau învălmășește atmosfera, după caz, metamorfozând singurătatea și frustrările ei de femeie neîmplinită și decăzută din acest colț depravat de lume în sexualitate, izbucniri muzicale și o incredibilă energie, duioasă pe alocuri fix în mijlocul celor mai importante furtuni emoționale cu care traversează scena.
Pe de altă parte, suflarea masculină este grupată în spatele lui Codrin Boldea (câștigător al premiului pentru debut la Gala Premiilor UNITER 2018 pentru rolul Laertes din „Hamlet”-ul lui Victor Ioan Frunză la Teatrul Metropolis), azi un actor consistent și un excelent partener de luptă pentru Corina Moise. El reușește un excepțional Stanley Kowalsky, sergent major în corpul de mecanici, șarmant și impozant, un singuratic plin de vulnerabilități, dur și necioplit ca un braț cu biceps viguros (și lenjerie roșie, nice comment!) antrenat exclusiv pentru a arunca fără încetare bilele grele ale violenței masculine pe pista lungă de bowling pe care-și demonstrează fără încetare puterile, double strike după double strike, în fața tuturor femeilor care-i trec prin preajmă, un anti-macho căruia rolul i se potrivește mănușă, un tip abrupt, cu codul lui Napoleon în dinți (!) și deprinderi de animal primitiv, ca o maimuță din manualele de antropologie (excelent portretul pe care i-l întocmește Blanche, go, go, go Stanley go, go… but Stanley be good… like Johnny!…). Un tip până la capăt grobian și justițiar deopotrivă, cu o remarcabilă intuiție și inteligență neșlefuită de detectiv cu care va descâlci încurcăturile de familie (în timp ce bate la tobe, cred că și Marlon Brando tremură oleacă printre eternitățuri (!)).
Din nevoia de validare se însoțește cu oameni mai slabi decât el precum Steve (Ionuț Iftimiciuc în rolul iubitului lui Eunice), un golănaș și el superficial și rudimentar, șef la bancuri, care o călărește fără încetare sau vreo reținere pe Eunice (hai mă, n-ai și tu o vază?!…) și care i se supune fără să crâcnească, dar mai ales cu unul ca Mitch, un marginalizat cooptat în grup pe post de ciuca bătăilor, cavalerul rozelor, nu prea priceput la iubit și aparent ușor de atras în mreje, genul de bărbat delicat cu structură osoasă masivă și emoțional impunător, un personaj de desen animat (!) cu nesiguranțe de toate felurile și purtare infantilă, foarte bine condus de Alexandru Pavel prin liniștea prevestitoare de furtună. Personajul ăsta care pare superior celorlalți (deși lucrează în departamnetul de piese de rezervă!) și râde tâmp (fără să înțeleagă o boabă de franceză!) nu e doar un tip sensibil cu mamă bolnavă, tabacheră de argint, sonet și poveste tristă asortată, dar și un om cu principii morale înalte care amendează purtările neobrăzate ale semenilor și taxeaxă fără milă prefăcătoria și minciuna.
Verticalitatea lui va declanșa și cea mai importantă șaradă (în fascinantul monolog, sinteză, al spectacolului). demnă de 112, a unui tramvai tras definitiv pe dreapta într-un depou teatral la Centrul Cultural Lumina. Numit Corina Moise. Numit tarantula. Numit Dorință.
Fiecare om are ceva intim, ceva ce nu poate fi atins de ceilalți.
And everybody is looking for something!…
„Un tramvai numit dorință”.
Thin Red Line office edition.
La Centrul Cultural Lumina, The House of the rising sun.
„Un tramvai numit dorință” de Tennessee Williams
Thin Red Line, Centrul Cultural Lumina
Regie: Andrei Huțuleac
Scenografie: Maria Nicola
Asistență de regie: Dora Bârzan
Lumini: Veronica Rîpă
Sunet: Radu Naicu
Regizor tehnic: Lucian Scutelnicu
Foto: Petrişor Barbu, Anastasia Atanasoska, Luciana Antofi
Secretariat literar: Silvia Năstasie
Marketing/pr/social media: Andreea Bichir
Graphic design: Blanca Doba
DISTRIBUȚIA:
Blanche DuBois: Corina Moise
Stanley Kowalsky: Codrin Boldea
Stella: Teodora Dincă
Mitch: Alexandru Pavel
Eunice: Maria Alexievici
Steve: Ionuț Iftimiciuc
Pablo/Un curier/Un tânăr: Mihnea Moise
Durata: 2 ore și 45 de minute, cu pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment