Examenul de maturitate al Păsării Retro, lovită de bloc și căzută acum pe omătul fierbinte.
Cea mai frumoasă poveste de Crăciun, cu final aproape fericit, din vremuri în care zăpada nu locuia doar în desene și tablouri. Doar fugea câteodată dintre cărțile de tarot ale unei amice clarvăzătoare și se topea neașteptat în sezonul viitorului deja trecut al unei revoluții cu libertate asortată, căreia nu știam încă să-i măsurăm temperatura și marginile. Un crâmpei secuiesc de iarnă comunistă cu Bruce Lee și Chuck Norris, trași pe VHS în căruciorul pentru butelii între postul Crăciunului și vremea înfloririi magnoliului galben în curtea unei profesoare de rusă. Sau iubire afrimiană de viață, oameni, istorie, artă și teatru, cu frezie la pahar și pensulă din păr de veveriță, trecută priceput prin ocru galben și sienna arsă pentru a schimba luminile colorate vesel la geamurile din blocul copilăriei, ce se aprind uneori curioase prin uriașa fereastră deschisă către trecut și viitor deopotrivă, pe pânza unei scene pe care se pictează amurguri, după ce și-a șters, ca din greșeală, excesul de vopsea ’70-’80 în paharul cu apă ce va spăla încet gândurile inocenței și speranțele albastru ultramarin și ceruleum.
Purtându-ne către tot felul de asfințituri, închise atent într-un clasor cu timbre dezlipite de ochii unui artist-copil de pe ilustratele cu reproduceri ale unor pictori dintr-un vechi imperiu, prinse în culori de ulei cu miros de viață trăită în tablourile de pe pereții unei case doldora de oameni și obiecte fascinante, întreținută din vânzarea lor, care a scăpat ca prin minune, pentru doar câteva clipe, de încă un plan nesăbuit de demolare al unui tiran ce a doborât sub topoare tot verdele din oraș, până la parcul grofilor. Din care n-a mai rămas decât o mică pată de culoarea teracotei cu Medusa, o frunză presată de gingko biloba învârtită demult într-un cilindru imaginar printre betoanele comuniste în căutarea ochilor blânzi ai unei căprioare rămasă fără pădure ce privește mirată la spațiile albe dintre rândurile așternute în caiet de un băiat curios care se încăpățânează să le umple de sens. La lumina lumânării sau chiar pe întuneric, când trecutul scapă mai ușor în intimitatea paginilor îngălbenite de jurnal, în anotimpul în care înfloresc la loc visele stinse în timpul unor pene de curent ce aprind imaginația oamenilor în bezna Epocii de aur.
„Casa dintre blocuri”.
Un backdoor strike teatral al lui Radu Afrim cu Compania Tompa Miklós a Teatrul Național din Târgu Mureș, după dublul strike Retro care a marcat istoria recentă a trupei mureșene și a teatrului românesc. Un spectacol care te poartă sau de care trebuie să te lași purtat către cum este, în funcție de vârstă, pe o corabie rătăcită fascinant pe o mare năpraznică într-un anotimp ce a așteptat cuminte să se aștearnă straturile de cum a fost peste cele de cum ar fi putut să fie.
O odă închinată ambiguității din care am fost plămădiți, dedicată umanului zgribulit în căutare de identitate, apartenență, culoare, anotimp, epocă, lumină, libertate și sens, în general a unui colț cald de teracotă pe care să-și așeze degetele înghețate spre a se dezmorți înainte să înmoaie tocul în călimară. Doar pentru a scrie povestea depănată la gura unei sobe de teracotă în jurul căreia s-au adunat să se încălzească toate degetele de la orfelinatul de degete, alpiniști începători plecați într-o expediție de escaladare a teracotei și de întâlnire cu degetele ce s-au trezit îngropate de vii într-un vortex de senzații din care n-ar mai fi vrut să iasă, ce a adus spectatorii Retro iar împreună în sala trupei maghiare a teatrului mureșean.
Deși timpul magic propus l-ar așeza la urmă în seria Retro (fiecare dintre cele trei spectacole are un timp al lui, care schimbă referențialul fără a-l face contemporan cu al altuia), cronologia deja imprimată poveștilor cu spațiu atât de clar definit (n-ai cum să nu vezi pe fereastra generoasă a Casei dintre blocuri geamul lui Robika din „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”, transformat și colorat de nevoile post-socialiste în „Grand Hotel Pasărea Retro”) și sufletul meu îmbibat de emoțiile etăților diferite ale aceleiași vârste, a melancoliei, a plasat „Casa dintre blocuri” la mijloc, între cele două spectacole care l-au precedat, între jocul de-a copilăria altora și jocul de-a maturitatea altora, cât ai da o raită de șantier pe un maidan de beton comunist în construcție în căutarea tinereții pierdute în timpuri postrevoluționare. Într-un clasor cu timbre cu coperți în sienna arsă, în care pictorițele surori Both, Etelka și Ida, acum la vârsta prezentării colecției de o viață, au înghesuit unul lângă altul tablouri cu reproduceri ale reproducerilor de altădată, transformate înapoi în timbre cu kitsch-uri ridicate la rang de artă printre multele obiecte care le fixează colița pe care se poate citi clar 1983-1984, ca să încapă mai bine în autohton.
Pe care noul Robika sau noua Mioara (naratorii generoși cu autobiografia lor din episoadele anterioare ale antologiei Retro), un al treilea alter ego al lui Radu Afrim, aici Misika, excelent îmbrăcat în trupul casant, hainele mereu prea mici și comportamentul intenționat servil și ezitant care-i ascund adevărata înfățișare și profunzime sub plutiri pline de candoare, stângăcii atent coregrafiate gestual și ecouri de toate felurile, mai ales de rostire, ale unui ingenuu László Rozsa (pe care regizorul nu se va abține să-l dezlănțuie la momentele potrivite), îl așează precis, tablou după tablou, în clasorul minuțios pregătit de Radu Afrim în coala cu mărci poștale pentru misive către viitor, inscripționată special pentru această emisiune irepetabilă.
Alături de Anna Kupás (décor) și Orsolya Moldován (designer de costume), excelenta echipă de creație din care fac parte și Blanche Macaveiu (coregrafie), Samu Trucza (video design), Vince Oláh (sound design) și István Ádám (light design împreună cu Radu Afrim, recunoscut deja și ca mare poet al luminilor) care ridică (ajutându-se fără nicio sincopă unul pe altul, într-un spectacol de dimensiuni mai mult decât generoase) epoca propusă în scenă, încă un eclectic comunist marca Afrim care țâșnește uneori în suprarealism de nota zece, vizual, narativ și, mai ales, olfactiv, cum îi șade bine unui memorial imaginar care se respectă. Unde mirosul de ceapă al salatei orientale mereu la îndemâna obișnuiților sau oaspeților casei, fie ei pădurari sau împărătese (!), se amestecă fascinant cu aroma culorilor de ulei ale tablourilor de pe pereți, fumul țigărilor Kent ale ginecologului de la ușa porții spre lume a viitorilor localnici, izul de mobile și textile de casă veche acoperit de dampful de rășină proaspătă al bradului de Crăciun adus de pădurarul Cornel, mirosul de praf de pușcă din uniformele soldaților austro-ungari coborâți de pe perete, prinși și aruncați de explozii în tranșeele războiului și de acolo direct în pilitura de fier și fumul de furnale adus de afară pe straie direct din atelierele metalurgice, printre miresmele de mâncare proaspăt gătită în cantina laminorului pe care gerul de afară încă nu le-a estompat, retrezite parcă la viață în parfumul de teracotă proaspăt încălzită, străduindu-se din răsputeri să acopere împreună emanațiile din ratările de toate felurile, la care un regim absurd a condamnat viețile ce încearcă zadarnic să se scuture de naftalina din nările privitorului. Îmbrăcând atent ambientul și trupul acestui personaj orfan, fericit de Dumnezeu cu privilegiul de a petrece timp de poveste în compania unor colegi de narațiune cărora poate să le aștearnă, fie și sub pseudonim (!), poveștile de dragoste, adoptat de surorile pictorițe și acaparat de mama lor Karola în chip de biograf personal (ce consemnează trecutul plin de nostalgii, prezentul încețoșat și epistolarul aproape erotic din care are să se nască o literatură ce se dorește romantică), martor nelipsit al evenimentelor ce se desfășoară pe parcursul celor câteva luni între pereții casei străine dintre blocuri (și în telenovelisticul căreia își va găsi în cele din urmă chiar adevărata famiilie (!)), rămasă în memoria unui băiat visător ca un tărâm imaginar către care l-au purtat pentru o clipă mai mare decât veacul două pictorițe de poveste.
Mai precis Fülöp B. Erzsébet și Berekméri Katalin (căreia interpretarea Etelkei i-a adus și premiul pentru Cea mai bună actriță la Festivalul Național de Teatru din Ungaria). Două actrițe fabuloase ale scenei maghiare din România. Ele sunt surorile care vor picta în „Casa dintre blocuri” tablourile din capul lui Radu Afrim, așa cum muzicianul Boros a pus pe note muzica din capul lui (în Grand Hotel) sau cum spiritul copilăriei i-a scris singur în cerneală străvezie gândurile (încă din Pasărea Retro), păstrând fascinant împreună distanța față de vremurile cu pricina dar și imaginația, tăcerile și întunericul din toate etapele ei.
Distribuite de această dată în roluri de femei în vârstă, ele au adus cu sine dincoace de betoanele blocurilor învecinate în care și-au jucat variantele mai tinere (tanti Aurora și Mioara, respectiv Zágoni Teréz) prospețimea, luciditatea și, mai ales, visele născute dincolo de ele. Poate chiar în pieptul în care se zbătea mândră altădată o inimă de femeie tânără, vârâtă într-o rochie elegantă de actriță din cel mai vizionat serial din perioada comunistă (!) sau poate a unei actrițe de talie inernațională care știa să râdă la fel de bine și în engleză și în italiană (!), așa cum surorile pictorițe nu s-ar fi priceput poate să se picteze niciodată. Ele sunt variantele salvate prin banalizare, îmbătrânire și visare ale pictoriței Margit din blocul vecin, al copilăriei (creatoarea de facto a păsării Retro, o păsăre Phoenix cu mutră de curcă surealistă supraponderală din tabloul absolvenților de altădată, ca gâștele cu curu’ mare din tabloul de mai târziu al Etelkei, atârnate acum pe peretele casei dintre blocuri ca niște surori repetente ce abia pot pluti pe heleșteu cu posteriorul lor generos (!)), care se plimba pe mijlocul șoselei inundate din ’70 cu cizme de latex roșu până deasupra genunchilor, părul lung tuns după ultima modă și umbrela în culori psihedelice. Din outfit-ul căreia surorile Both nu și-au permis (și nici nu par să-și fi dorit) să împrumute nimic în calitatea lor explicită de pictorițe amatoare, perfect conștiente de statutul lor ingrat ce nu le asigură mai mult decât o simplă supraviețuire (excelente ambele actrițe în întrecerea de-a sex-simbolurile altor vremuri în dialogul plin de ironie și autoironie care deschide savuros spectacolul prin interpretările autocaracteriale învârtite inteligent în jurul preocupărilor unei femei care se respectă – frizura bob, rimelul – dar căreia nu încearcă decât să-i copieze ritualurile, așa cum au făcut toată viața cu toată arta lor).
În fapt doar două fetițe singure și speriate, fugite din copilărie direct într-o pădure kitschoasă de tablouri din care nu au mai vrut să se întoarcă niciodată, alungate prea devreme din ringispiel-ul feminității, transformat sexual până la o inexplicabilă durere pentru vârste așa de crude, din care mama lor (László Csaba într-un nou travesti memorabil), odată urcată, nu a catadicsit să mai coboare ca să le explice cum stă treaba cu masculinul lipsă ori prea mult înlocuit (traumatizându-le pe viață) sau măcar ca să le țină de urât.
László Csaba este a treia oară travestit în această trilogie pentru a asigura din nou, prin exagerare voită, comicul întregului spectacol, de data aceasta mai abitir decât tanti Paraschiva în Pasărea Retro sau Szilveszter Zita în Grand Hotel. Un actor excepțional care-și păstrează tonusul pe tot parcursul spectacolului, un personaj aproape fantastic cu imaginație bogată și gură spartă răsărit de sub plapumă și de aiurea din istoriile posibilului pentru a asigura vocea cinică a raționalului, imaginarului și paranoidului specifice epocii, ce va lega și supraveghea vigilent socialul (din care evadează de bunăvoie și extrem de controlat) ce se va desfășura recognoscibil sub acoperișul casei Both. Din care este mereu nelipsit Misi, povestitorul pe care-l consideră biograf personal, neprihănitul coleg de generație al lui Karácsonyi Rocco, un băiat cu porniri de salvator conceput de 23 august, când se sărbătorea eliberarea de sub jugul fascist, interpretat savuros de Csiki Szabolcs, și al lui Adam, un copil bârfitor (Csiki Rolánd-Adám) ce-și bagă nasul printre șevaletele surorilor, poate generația care povestește azi, pe voci diferite, alături de Kónya Zsófi (Szabó Fruzsina, o fată de o frumusețe imperială, I’m not just saying it!, care n-are cum să fie de la ei din oraș, în rolul fiicei ginecologului care va impregna pentru totdeauna nările noilor aduși pe lume cu miros de Kent) întâmplări precum cele petrecute între zidurile casei dintre blocuri. Care a adunat la seratele video incognito ale lui Horgos Csongor (simpaticul Bartha László Zsolt, remember Septimiu? or Szappanos Levente Vilmos?…, un șmecheraș de sezon care cunoaște substraturile cinema-ului (!) și circuitul occidentalului prin natură) oameni nevorbiți ai locului (Fülöp Bea, Szabadi Nóra și Botond Kovács colorează și ei savuros rolurile mici), strânși sub pretextul vizionării de filme la bârfe despre mica și nefericita lor comunitate, pe care doar promisiunile încă deșarte ale clarvăzătoarei Pataki Pythia o mai poate salva de rutină și insignifianță (excelentă Nagy Dorottya, care jonglează din nou, la un nivel mult mai înalt, cu noțiuni precum trecutul și viitorul, o tanti Doina revival care susținea în urmă cu două spectacole că o privire înapoi în timp nu a omorât pe nimeni, în timp ce prezentul de atunci îi dădea palpitații, pentru ca viitorul de acum să se spargă savuros în păreri contemporane articulate despre revoluția română din 1989, încălzirea globală sau democratizarea votului).
În timp ce lemnele din portbagajul Daciei lui Cornel Paranciuc, pădurarul grijuliu de la ocolul silvic (foarte bun și Viola Gábor în rolul șoferului de Dacie 1300 care le conduce prin întuneric și frig și face aprovizionarea cu cele necesare și promisiuni deșarte de iubire, visând gălăgios (câteodată!) la mâna unei pictorițe mereu aspirante și un viitor mai bun), vor încălzi oasele amorțite de comunism, frică, frig și foame. Și inima încărcată de prea multă speranță a Idei, ce-și va trimite degetele tremurânde pe teracotă pentru a culege de acolo emoții prea târzii și totuși niciodată imposibile ale altor degete, pe care doar personaje precum Soós Kázmér de kașmir, surprinzătorul soldat austro-ungar al vestitului Sandokan din copilăria Retro (din nou punct ochit și lovit Varga Balázs!), acum iubitul etern al Karolei de corail, le pot nutri și dincolo de reintrarea triumfală în Cimitirul Eroilor.
Aruncându-le către un viitor deja trecut pe trei sferturi, privit printre dumicați de salată orientală și înghițituri de vin dinspre cel de-al patrulea, un viitor adus pe intuneric, când trecutul vine mai ușor la tine, la originile gata mucegăite dintr-un ocol al portocalei în 80 de zile. Și chiar dacă locul acestor personaje ar fi luat de altcineva sau peste casa asta se va construi un bloc, tot își vor găsi cu toții un loc confortabil în cartea nepublicată din mintea și inimile spectatorilor, din care se ridică falnic pe al patrulea perete macheta unui Arhitect al teatrului care nu vrea să uite istoria. Prinsă pentru totdeauna în timbrele unui clasor cu trei coperți sienna arsă, ce-și va ascunde inspirat timbrele într-o capsulă a timpului cât își exersează coborârea în mormânt în încă un an indecent de scurt pentru istoria asta lungă a omenirii, semnată parcă din nou cu un stilou care nu există umplut cu cerneală transparentă.
Mi-aduc aminte că am propus odată o cronică infinită la un scenariu infinit. Cu cărțile de joc aruncate destul de departe de noi, ca să știm fiecare exact cu ce am rămas în mână. Pregătindu-ne naivi așii din mânecă pentru vremurile tulburi de afară, cuminți și răbdători ca un puzzle nerezolvat ce nu se va lăsa niciodată scris până la capăt.
Unwritten!…
Azi un nou punct după infinit. De două ori repetat a suspans după un semn de exclamare pe ultima pagină dintr-o carte de dragoste fără sfârșit, cu spații albe între cuvinte rostite într-o altă limbă care fac biografia dureroasă mai suportabilă.
Uitată dinadins sub bradul împodobit într-o săptâmână cu șapte duminici la rând, în care în fiecare zi e sărbătoare.
Crăciun fericit!
„Casa dintre blocuri” / „Ház a blokkok között” de Radu Afrim Traducerea în limba maghiară: László Sándor
Teatrul Național din Târgu Mureș -Compania Tompa Miklós
Regia: Radu Afrim
Decorul: Anna Kupás
Designer de costume: Orsolya Moldován
Coregrafia: Blanche Macaveiu
Video design: Samu Trucza
Univers sonor: Radu Afrim
Sound design: Vince Oláh
Light design: Radu Afrim, István Ádám
Foto: Sándor Bereczky
DISTRIBUȚIA:
Misi, un tânăr de la casa de copii care își petrece timpul în casa Both: László Rozsa
Both Etelka, pictoriță amatoare, sora mai mică a Idei: Berekméri Katalin
Both Ida, pictoriță amatoare, sora mai mare a lui Etelka: Fülöp B. Erzsébet
Both Karola, mama lor: László Csaba
Soós Kázmér, soldat austro-ungar: Varga Balázs
Horgos Csongor, un tip care învârte mici afaceri: Bartha László Zsolt
Cornel Paranciuc, pădurar la ocolul silvic: Viola Gábor
Pataki Pythia, o amică clarvăzătoare: Nagy Dorottya
Kónya Zsófi, fiica ginecologului Kónya Töhötöm: Szabó Fruzsina
Kerekes Ráhel, o femeie penticostală: Szabadi Nóra
Kerekes Benjámin, soțul ei:Botond Kovács
Csepel Erika, colegă de clasă a lui Etelka, vânzătoare la magazinul de vopsele: Fülöp Bea
Karácsonyi Rocco, un băiat conceput de 23 august: Csiki Szabolcs
Adam, un copil bârfitor: Csiki Rolánd-Adám student
Durata: 4 ore cu o pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment