Dragu’/draga mamii! Bagă și tu un „Oac, oac, diri-diri-da” să vadă nenea și tanti ce deștept ești! Dacă zici și „Luceafărul”, îți dau și două milioane! Vechi!…
Cam de prin zona asta o ia la vale un râu de traume ale familialului românesc, ce izvorăște aici de sub Tâmpa și-și împinge geografic genealogicul (cu Cerbul de Aur pe creștet!) pe hartă, către Dunăre, trecându-l prin Capitală, să se tăvălească puțin prin drama cea mai nouă a unei familii, înainte să-i verse apăsările pline de mâl și bolovani de toate mărimile în fluviul gata pregătit la granița de sud a autohtonului și de acolo în Deltă, de unde are să-și piardă cu siguranță urma în marea de traume ale familialului de pretutindeni.
Cea mai nouă premieră a lui Alexandru Dabija la Sala Atelier a teatrului Mic, „Delta”, după piesa „(In)corect” (scrisă și montată cu mare succes în 2020 de Leta Popescu la Reactor de creație și experiment din Cluj, care marchează și debutul ei dramaturgic, o ultimă parte din trilogia „Colaj” pe care a inițiat-o în 2018, concretizată în spectacolele „(In)vizibil”, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, după un colaj de texte pe tema singurătății semnate de autori contemporani români și maghiari, și „(In)credibil”, la Teatrul Național din Timișoara, un colaj cu texte proprii alăturate unora semnate de Mihaela Michailov, Peca Ștefan și Elise Wilk, de aceadtă dată pe tema ratării). Un spectacol actual și necesar, aș îndrăzni să spun chiar terapeutic, ceea ce și-a propus întreaga trilogie dramatică, un râsu’-plânsu’ inteligent, curajos și pertinent, cu subtilul și șleaul împletite frumos, la vedere, despre noi toți, despre familialul recognoscibil din albia tuturor emoțiilor noastre, bine fezandat de Leta Popescu și excelent plimbat de Alexandru Dabija prin tot felul de abisuri personale și de grup în vâltoarea apelor tulburi ale fluviului de traume și suferințe care ne-au marcat existențele mărunte în familii pline de conveniențe, tradiții și mistificări relaționale la nord de Dunăre. Care mai spală și el ce poate înainte să ne reverse pe toți în marea de suferințe a lumii, râzând în hohote de toată grija, responsabilitățile, devotamentul și respectul reciproc din relațiile noastre de familie și de prietenie prin vocile celor opt minunați actori ai Teatrului Mic, excelent puși în valoare și angajați asumat într-un permanent dialog ironic cu Măria Sa, Publicul. În speranța că la capătul celor două ore de spectacol, dacă nu ne vom fi vindecat cu toții, măcar vom mai rămâne o vreme pe gânduri meditând la ce am putea corecta fiecare înainte să transmitem generațiilor următoare povara grea a definițiilor noastre atât de prost înțelese.
Despre adevăr, despre fatalitate, despre respect, despre datorie și responsabilitate, despre indulgențe și intransigență, despre intra și transgenerațional, despre problemele copiilor și ignoranța dublată de lipsa de soluții din partea adulților, despre conflicte nerezolvate și amânări repetate în familii create și dezvoltate după tipare toxice, care-și pun definitiv amprenta asupra comportamentalului și relaționalului viitorilor adulți, ce pot perpetua la nesfârșit modul bolnăvicios de a viețui în care am fost crescuți.
E important că textul Letei Popescu a încăput pe mâinile unui regizor atât de puternic și de inteligent, dar mai ales ale unui fin observator al teatrului contemporan și publicurilor de toate vârstele (cred că Alexandru Dabija e regizorul-spectator cel mai prezent în sălile noastre de teatru, chiar și în cele mici și independente), ceea ce-l ajută mereu să construiască mesaje puternice și bine țintite pe limba fiecăruia, necăjind și împăcând deopotrivă părțile aduse la masa dezbaterii dramatice. Cred că asta este esența spectacolului „Delta” a Teatrului Mic, mai mult decât binevenit în repertoriul teatrului și în peisajul cultural al acestor vremuri, o zgândărire intenționată a cojii care ne acoperă genunchii juliți de la atâtea căzături, emoții și sentimente înăbușite ce ne poartă pe toți în derivă de câteva decenii pe pojghița subțire a adevărului cu care se acoperă de obicei mistificările și idealizările obosite din familialul înghețat, apărat până în pânzele albe de casta familială, doldora de reprezentanți slabi și supuși, bine înarmați cu tradiții, verdicte și superstiții printre care am fost condamnați să deschidem ochii în această lume. Acceptând neputincioși, abuz după abuz, dezintegrarea controlată a personalității noastre, întorcând mereu obrazul celălalt ca să fie bine, să nu fie rău, căutându-ne fiecare fericirea printre străini, departe chiar și de alte așchii care au sărit din același trunchi. Punând adevărurile la adăpost și păstrându-le nerostite pentru vremuri de criză și de reproș, acumulând frustrare după frustrare, gata să explodeze când ne e lumea mai dragă și familialul mai cald. Adică în momentele rare când se adună, sub aceleași false impulsuri ale unui împreună, doar de PR, pe aceeași barcă.
Una care-și va purta personajele în vacanță prin Delta Dunării și prin fanteziile proprii înainte să le lege laolaltă în coșmarul familial. Pentru că asta reușește cel mai bine Alexandru Dabija cu trupa excelentă a teatrului Mic, să construiască impecabil tipologiile, evenimențialul, tensiunea și caracterialul ce urmează a exploda recognoscibil în relațional la nivelul fiecărui personaj încă din monologurile interioare și fanteziile la care invită savuros textul, subliniind rolurile precise ale fiecăruia în familia tradițională disfuncțională care ne lovesc direct în freză și-n plex, poftindu-ne să ne regăsim de o parte sau de alta a neputinței, râzând și înjurând în același timp de mama focului pânâ acolo unde colocvialul poate aluneca în trivial și de unde fiecare se pricepe să-l întoarcă în matca bunului simț, subliniind suferințele care l-au produs și răzbunând cumva, măcar la nivel dialectic, întoarcerea în momentul adevărului cel adevărat. Δt.
Într-o atmosferă generală de promiscuitate, excelent patronată de Diana Cavallioti (Mirela, proprietara pensiunii din Deltă, autoare a unui minunat crescendo de interpretare pe parcursul spectacolului, într-o prestație tot mai plină de nuanțe pe măsură ce se golesc tolba de povești și sticlele, presărată cu câteva momente delicioase, cu mare priză la public – excelentă scena enumerării (!)), mare amatoare de discursuri, de pahar și de capi de familie (!) care-i aduce pe toți sub acelați acoperiș. Cu imoralul gata pregătit încă de la distribuția locurilor de cazare ce încurajează necuviința, de care nimeni nu pare străin, așezându-l de la început și pe Ovidiu Niculescu în rolul ingrat de părinte nedemn de respectul copiilor, un tip lasciv, curtenitor și descurcăreț, trecut dar încă verde (!), plin de prejudecăți și verdicte intransigente despre lume și mai ales despre copiii săi, adevărații protagoniști ai celei mai noi drame de familie.
Fiica lui, din nou o excelentă Ana Bianca Popescu în rolul Ramona, în care intră și din care iese magistral, la vedere, care-și alimentează furia și răbufnirile din amintirile de familie și, mai ales, din interacțiunile zgomotoase cu prietena ei unguroaică Reka (ca de obicei impecabil și Ilinca Manolache, în rolul de fată rea și rebelă care-i pune foarte bine în valoare calitățile, fata de la București cu care-și împarte locativul și iubitul într-un mod care a devenit insuportabil pentru fiecare dintre ele – dar care e și cel mai important dinamic parteneriat în scenă), pentru a le aduce înapoi să le detoneze pe diverse teme în familia unde nu va găsi niciodată spațiu pentru descărcarea, empatia și suportul de care ar are atâta nevoie și pe care nici măcar fratele ei Răzvan (foarte bun și Alexandru Voicu), colegul ei de suferință în lipsa mamei și vocea conștiinței în relația cu publicul (căruia îi recunoaște lucid toate imperfecțiunile familialului) nu i le poate oferi. Mai ales acum, când li se cere amândurora un nou sacrificiu pe altarul genealogicului în favoarea vărului Ionuț (Marian Olteanu), un tânăr virgin, răsfățat și naiv, prea puțin dispus să pună osul la vreo treabă, în căutare de plocoane de la viață, femei și mai ales de la familie, care trebuie că e singura responsabilă de bunăstarea și viitorul lui. O mamă simpluță, tipicară și ipocrită (Liliana Pană), exagerat de grijulie, care s-a refugiat în maternitate și căsnicie pentru a se simți utilă și puternică, poziție din care caută să manipuleze întrega familie emasculându-și partenerul, pe Viorel al unui excelent Tudor Aaron Istodor (cel mai complex rol din scenă, cu partitură generoasă în economia spectacolului, care îmbracă inspirat în metaforă tarele relațiilor masculin/feminin și părinte/copil). Personajul care se refugiază cel mai bine în fantezii, sub identitate canină, de unde comentează la superlativ metehnele umanului și familialului, alternând cu momente explicative, și ele mai generoase decât ale celorlalte personaje (toate interpretările beneficiază de această dedublare, care asigură verosimilul și firescul poveștii și individualizează interpretările, colorând nuanțat monologurile rezervate fiecărui actor spre a-și dovedi măiestriile de interpretare, dar și părerile cvasipersonale despre toate temele aduse în discuție).
Cu oglinda pusă curajos în față tururor și fiecăruia în parte, colorată strident de scenografa Ioana Pashca, mai ales la nivel de costume, cât să ne imprime memorabil pe retină particularitățile fiecăruia și tabloul general al dizarmoniei, un fel de prelungire la nivel vestimentar a trăsăturilor pestrițe de caracter care ne împing alert în dramatic printre clișee, derapaje și intoleranțe de toate felurile, zugrăvite laolaltă într-un vizual familial și familiar reverențios și obraznic, straniu și fascinant, pătrunzător și repulsiv deopotrivă, atât de ușor de recunoscut la fiecare deschidere de pleoapă prin identitarul, peisajul și amintirile apăsătoare ale românilor (excelentă ideea folosirii scurtelor roluri sociale, către care sunt dirijați din când în când actorii, sau a mărturiilor din vestimentație precum puloverele gemene de familie (!)), că n-are cum să nu lase urme pe suflet fiecărui copil interior care refuză să-i mai fie testată haotic încrederea în el și în univers, care nu mai dorește să-i fie judecate alegerile, care încă mai așteaptă pe cineva care să-l audă când are ceva de spus, dar și când nu are ceva de spus.
Pentru ca amintirile să nu i se mai adune pe ponton și să mocnească acolo până încing grătarul familiei într-o zi în care se va afla cu stupoare că a renunțat demult la carne. Și toate vor lua foc înainte ca lancea furtunului de refulare a hidrantului să le mai poată opri din mistuire înainte de revărsarea, prin delta acum curată, în emoționalul universal, damnat la un viitor mai bun.
Δt+1.
„DELTA” după „(In)corect” de Leta Popescu
Teatrul Mic, Sala Atelier (din Constantin Mille)
Regia: Alexandru Dabija
Asistent regie: Ionuț Moldoveanu
Scenografia: Ioana Pashca
Producător delegat: Arti Trandafir
Credit foto spectacol: Andrei Gîndac
DISTRIBUȚIE:
Petrică: Ovidiu Niculescu
Neli: Liliana Pană
Viorel: Tudor Aaron Istodor
Mirela: Diana Cavallioti
Ramona: Ana Bianca Popescu
Reka: Ilinca Manolache
Răzvan: Alexandru Voicu
Ionuț: Marian Olteanu
Turista japoneză: Oana Iamandi
Data premierei: 14 și 15 ianuarie 2026
DURATA: 2h
Spectacol accesibilizat pentru persoanele cu dizabilități locomotorii, la cerere.
Nerecomandat persoanelor sub 14 ani
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment