Soarele și rinocerii / Și-au dat mâna peste țară / Și-n avântul primăverii / Au scăldat plaiul ei minunat!…
Celor ce-și mai aduc aminte melodia pe care o parafredonez gândindu-mă la cel mai nou spectacol al Teatrului de Comedie, le adresez rugămintea să apese butonul de replay al nostalgiei și să mai îngâne încă o dată varianta cu rinoceri. Plimbând imaginar pe stradă, în cunoscutul pas de defilare din amintirile comune, mulțimi de oameni de azi în ținută office cu cap de rinocer (fie ei cu un corn ori cu două coarne, asiatici sau africani, n-are importanță (!)) care le invadează disciplinat orașul și îi ademenesc în gloata noului tip de Daciadă cu care o orânduire nouă, animalică, le amenință concretul în parte deja ștampilat în ultimele scrutinuri politice.
Nu era tocmai primăvară când a pornit marșul pionieresc al ultimei boli contagioase care a cuprins mentalul unei părți importante a societății noastre (asta dacă ne punem de acord că penultima s-ar fi parafat în pandemie cu refuzul vaccinului), dar cam de pe acolo pornește aventura glorioasă a celei mai recente rinocerite, boala-mit cu care ne-a înarmat Eugène Ionesco înaintea erei digitale spre a ne explica inexplicabilul, cu rădăcinile adânc înfipte în epoca legionarismului și nazismului pe care a trăit-o și care a zgâlțâit realitatea vremurilor, perfect aplicabilă oricărui tip de întunecism (totalitarism, absolutism) care i-a precedat ori urmat, validată din plin în conștiințele noastre în anii comunismului și proaspăt reactivată de mișcările extremismului universal și în societatea noastră recentă, răspândită cu o viteză uluitoare printr-o contagiune de tip nou, digital, pe măsura și limba vremurilor pe care le trăim.
Rinocerita lui Ionesco, în fapt o tulburare bipolară a organului nostru civico-moral, se potrivește chiar infinit mai bine epocii și specificității bolii noastre noi (în care ambiguitatea dinadins formulată de text este dublată de ambiguitatea pericolelor încă neprecizate din realitatea noastră imediată, spre deosebire de atrocitățile concrete deja confirmate și trăite în numele fenomenului la momentul apariției piesei), alunecarea spre întunecism după îndepărtarea de dovezile palpabile din epoca dată uitării (pe care se ridică să o lustruiască tot mai mulți nostalgici) făcându-se azi prin cedarea consimțită a liberului arbitru sub mirajul unor vorbe fără fundament, fără ca ea să fie dublată de cine știe ce oportunism glamouros, înspăimântători factori opresori sau amenințări reale cu excluderea ori extincția, fiind mai degrabă o cădere în capcana răului mental al noului tip de demagogic, zgândărită de populismul practicat de liderii extemiști și alimentată de frica oamenilor de a nu rămâne singuri, de nevoia lor de a se regăsi undeva, oriunde, în epoca asta de alienare. Și cum are acces la ecrane și la informații în timp real, individul e cotropit de mesaje care-i promit o familie largă și ocrotitoare și îl seduc lejer cu mirajul apartenenței la o majoritate care promite că se va situa de partea bună a lucrurilor. Fără să folosească o forță vizibilă și fără a putea fi arătată cu degetul la originea vreunui rău, convingându-l să se transforme de bunăvoie în rinocer.
Practic ne întoarcem chiar la esența piesei ionesciene și exact asta speculează foarte bine Vlad Massaci în spectacolul de la Comedie: mecanismul de declanșare și evoluție a unei boli a răului, nenumită, care pornește dintr-un punct oarecare și se propagă cu o viteză uluitoare, sprijinită scenografic de proiecțiile agasante ale imaginilor cu hoarde din fereastra/ ecran a telefonului din fundal, dublate de distorsiuni puternice ale universului sonor ce însoțesc cu mugete și apocaliptic notificările apelanților și videoclipurile cu armatele mărșăluitoare cu look de tik-tok, sporind împreună repulsivul din zgomotul contemporanului pe care-l separă anume de teatrul bun, din scenă, din cu totul altă epocă, manifestându-se ca o epidemie ce atinge pe aproape toată lumea. Massaci e încă și mai necruțător decât Ionesco (printre ale cărui personaje există unele ce se pierd pur și simplu în mulțime, fără să lase dovezi că au devenit sau își doresc să devină cu adevărat rinoceri), le rezervă tuturor în mijlocul scenei, deja înclinată în semn de prăbușire necontrolată, un spațiu futurist de dispariție, o prăpastie pe marginea căreia dansează cu toții și care-și deschide vremelnic gura albastră și flămândă a abisului să-i înghită pe toți, împreună cu scările doborâte de primul rinocer, fără excepție și fără posibilități de întoarcere, portal pe care doar Bérenger va reuși să-l evite (umanitatea de pe această scenă e doar o replică la scară mai mică a umanității cu toate câte încap în ea, în care Bérenger devine unitatea cu care se măsoară alienarea, conformismul, rezistența la schimbare).
Combinația e riscantă și nu prea, pentru că regizorul acordă inteligent spațiul principal teatrului altor timpuri, ajutându-se de scenografia minimalistă a lui Andu Dumitrescu (care asigură și light&video design-ul spectacolului), câteva obiecte de mobilier stradal ce se preschimbă ușor prin manevrare în mobile de interior și câteva elemente de recuzită ce-i trasează reperele temporale în vremuri apuse (cadrul patului, lenjeria, coșul de merinde, geanta lui Bérenger, etc.), pe care și acusticul lui Vlaicu Golcea le decupează distinct în sound design-ul propus, alternându-le cu larma noului mileniu, lăsând astfel prim planul personajelor ionesciene dintr-un trecut colorat neprecizat (foarte frumoase costumele care le fixează în memoria publicului) dar prins muzical undeva între inter- și postbelic, cărora le dau viață cu multă convingere actorii Teatrului de Comedie, coregrafiați de Florin Fieroiu în aceeași direcție, a unei eleganțe apuse ce n-ar putea parcă să încapă pe mâna bolii noi. Și care rămâne în fapt atemporală, așa cum și-a propus dramaturgul încă de la început (de precizat că textul original, în limba franceză, are titlul nearticulat, s-ar traduce „Rinoceri”, mult mai subtil și mai cuprinzător, care-i asigură molimei partajabilul, transmutabilul, volatilul și universalitatea deopotrivă, indiferent de cadrul politic/social/existențial din referențialul propus).
Tudor Chirilă. Poate chiar în rolul vieții lui, un contre-emploi de mare rafinament din care construiește cu multă migală fiecare gest și cuvânt rostit ale tânărului boem plictisit, deprimat și sătul de rutină, care se zbate fermecător între nevoia de a se autodefini și cea de a face pe plac celorlalți, în special bunului său prieten Jean. El reușește un excepțional Bérenger, celebrul personaj plimbat de Ionesco prin toate piesele sale spre a îmbrăca diverse măști ale umanului, aici un erou impecabil al îndoielii și bunului simț ca excepționalism, ca singură dovadă a ultimelor rămășițe de uman din noi. Când am citit prima oară despre propunerea lui Vlad Massaci nu cred că mi-am închipuit un Bérenger în aceeași cheie cu Radu Beligan, ba care să ducă chiar mai departe stilul elegant și reținut cu care și-a îmbrăcat personajul plin de întrebări și șovăieli acum mai bine de 60 de ani în montarea lui Lucian Giurchescu pe aceeași scenă. Ori Tudor Chirilă îl împlinește decisiv în același registru, îl construiește din rafinamente ale trecutului (cu o impresionantă lejeritate de gestică și de limbaj), de unde îi revendică rădăcinile morale cu ambiguități cu tot (metehnele – lipsa de punctualitate, consumul de alcool, neglijența fizică – nu-l compromit, dimpotrivă, îi amplifică umanul elegant) pe care reușește să le aducă fascinant și mereu comic în contemporan și să le imprime cu un nou tip de grație jovială în relația cu sine (rostirea rămâne mereu suspendată între mirare, ironie și autoironie) și cu fiecare dintre partenerii de scenă (fără economie de sarcasme!) și ei captivi într-o lume veche din care-și trimit în contemporan arătătorul gata pregătit pentru swipe, selfie și post pe touch screen-ul (imaginar sau nu!) care le-a modificat pentru totdeauna gestualul și sufletescul, excelent folosit (mai ales în scenele de grup sub etichetele incredibil și o-la-la la unison).
El devine prototipul omului trezit și vigilent al zilelor noastre care refuză amorfismul social, profesional și politic și este singurul personaj din scenă care nu doar că va supraviețui ispitei de a se rinoceriza, dar chiar va lupta cu o incredibilă candoare împotriva fenomenului, străduindu-se să oprească prin puterea lui de convingere contagiunea, ținând galant piept mulțimii de suflete corupte și fiecăruia în parte, chiar și celor mai vehemenți dintre ei, cătând parcă să găsească și să distrugă discret algoritmul pandemic (mai ales că unele personaje schimbă taberele după criterii aleatoare) în timp ce pare să caute disperat un antidot pentru prevenție, pentru propria protecție și o eventuală vindecare în caz de îmbolnăvire. Își trăiește în același timp plenar sentimentul de superioritate de tip nou de care este perfect conștient (un soi de snobism social recognoscibil în zilele noastre cu care l-a înarmat regizorul spre a sublinia diferențele ireconciliabile dintre el și ceilalți – excelentă scena fals auto-ironică în care Jean îl acuză că se crede o ființă superioară, ca și atitudinile împăciuitoare ce-i urmează sarcastic în chip de mea culpa în dialog cu prietenul lui), naivitatea sinceră în fața pericolului niciodată precizat care-i amenință pe toți (din nou excepțional ironic-reținut în fața transformării lui Jean) dar și singurătatea pe care o va înfrunta asumat în final, cu aceleași îndoieli cu care și-a baricadat personajul pe tot parcursul transformării celorlalți reușind să nu se infecteze în spatele scutului de ezitări și ambiguități la care îl obligă chestionarea sinelui.
Ingenuitatea lui e pusă total în slujba menținerii echilibrului în scenă, legând prin altruismul și bunăvoința de care dă dovadă isteriile ce-l înconjoară violent, din toate părțile, una câte una și una de alta, cătând să dezamorseze conflictele și demonstrând în permanență că ar face totul să-i protejeze măcar pe cei mai importanți tovarăși de viață și de muncă ai personajului său, tot mai revoltat de gravitatea situației pe măsură ce aceasta escaladează.
În primul rând pe Jean al unui excepțional Liviu Pintileasa, cu care face un cuplu excelent în scenă, cel mai bun prieten și personajul antagonist, tipul scrobit, conform și convențional, perfect aliniat valorilor contemporanului, viclean, oportunist și camelenonic cât cuprinde, tributar formelor și normelor impuse de societate pe care este în stare să le respecte și chiar să le prețuiască pledând pentru mediocritatea din care-și alimentează strategic forța (delicios argumentată!), care-și va trăi tragic propria transformare (altfel demult înmugurită în conștiința și purtarea lui) pentru că e lansat dintr-un punct de revoltă mult mai zgomotoasă și mai elaborată decât a lui Bérenger, deranjat inițial doar de norul de praf ridicat de pahiderm (superbă energia reproșardă, ofensiv-defensivă, a lui Liviu Pintileasa, pe care o păstrează intactă de la prima apariție, în care face contabilitatea neglijențelor care-l dezgustă în înfățișarea prietenului său, până la lepădarea definitivă de derma umană, într-o scenă impecabilă de animalizare, cea mai bună din spectacol, excepțională transformare!). El caută să speculeze momentul inițial în spiritul damnabil al populismului contemporan care are însă și o importantă componentă civică, fiind practic autorul singurei atitudini concrete în fața amenințării după apariția primului rinocer (se grăbește să inițieze o petiție prin care să ceară socoteală și măsuri autorităților) în timp ce ceilalți despică firul în patru doar de dragul conversației și absurdului proaspăt promovat în epocă (și autoreferențial chiar și în piesă!) pentru a-și face un selfie cu victimele tragediei și a reveni nestingheriți apoi la treburile lor sau chiar în sălile de teatru ce glorifică absurdul (!). Absurd foarte bine pus în valoare de dublul dialog Bérenger/Jean – Logicianul/ Domnul Bătrân, foarte interesant suprapuse (aduse pe rând în prim plan și expediate tot pe rând în fundal) și însăilate peste enunțurile repetate pentru a sublinia clișeul și formalul din cele două conversații distincte, perfect interșanjabile, cu care se bagatelizează însuși actul comunicării. De subliniat aici prestația coerentă și elaborată a lui Dragoș Huluba care ține în mână scena în rolul Logicianului ce-și încearcă mai întâi silogismele pe un singur interlocutor – Domnul Bătrân, Lucian Pavel docil și obedient – având drept instrument de studiu o pisică oarecare, pentru ca mai apoi să se adreseze mulțimii în rol de expert, atât de necesar în momentele sensibile de polarizare socială în care se caută salvatori și profeți (care-și mai și simt rolul ce-i avantajează neașteptat și speculează noua lor poziție socială (!)), studiind după aceleași principii imbatabile ditamai pachidermele în falsa problemă a deosebirilor lor anotomice și sursei lor de proveniență – savuroasă apariția lui publică, mai ales scena rezumatului gestual!).
Apoi pe Daisy (Andreea Alexandrescu candidă, fragilă și delicată până la probele contrarii (!), foarte bun parcursul construit), colega de birou care-i face inima să bată mai tare dar pe care nu are curaj să o abordeze până nu dispare concurența, fata care umple cu grija, altruismul și vigilența ei scena îngrijindu-se de buna informare și bunul mers al lucrurilor în biroul editurii și în socialul dominat de bărbați, o fată care nu pare deloc fioroasă (!), deși e foarte bine înfiptă în evenimențial și relațional, dar în fața căreia se fâstâcește delicios și pentru care se va lepăda bucuros de vicii, arătându-se dispus să se șlefuiască și să evolueze, convins că pot regenera împreună omenirea înainte să afle că ea își refuză categoric condiția de Evă postapocaliptică (dispărută deja pe calea fără întoarcere printre „constelațiile” rinocerilor perindate pe ecran încă înainte de plecare) în timp ce el încearcă să o convingă că nu e așa dezgustător să fii om.
Pe urmă pe Durand, omul responsabil cu bunul mers al lucrurilor în echipa decimată de molimă și cu punctele pe „i” din lipsa de vocație a lui Bérenger pentru rinocerită (foarte nuanțată interpretarea lui Alin Florea, care evoluează și ca băcan, în cealaltă distribuție rolurile fiind atribuite lui Lucian Ionescu), un lider ce încearcă să țină piept provocărilor și să rămână în autoritate și control, mai ales în biroul pe care-l împarte cu ceilalți funcționari, motiv pentru care-l și vizitează curios în urma cererii de concediu medical, inspectând cu îngrijorare și atenție starea angajatului (!) și conceptele frisonante cărora le dă lucid glas articulând precis concluziile radiografiei sociale a momentului.
Chiar și pe agitatul coleg Botard al experimentatului Sorin Miron, exploziv în rolul lui de apărător, cu spirit metodic, al lucrurilor precise, demonstrate științific, care luptă vehement cu ceea ce crede a fi doar o diversiune a colegilor și autorităților, înfierând deopotrivă ignoranța tuturor, mai ales a clerului, senzaționalul la care apelează în primul rând ziariștii (în subsidiar rețelele sociale!) și lipsa de spirit practic a intelectualilor de toate felurile, în timp ce se agață cu toată puterea de detalii insignifiante doar pentru a aduce în discuție probleme mult mai grave în care are este convins că are putere de expert (precum rasismul și religia).
Până și pe domnul Papillon (Lucian Pavel) care-și ține cu greu în frâu angajații (exploatați la sânge și celuloză!), înfierbântați de evenimente în încercarea lui de a lămuri lucrurile în biroul pus pe jar, apelând la poziția lui pentru a pune capăt polemicii sterile printr-o amenințare directă (tăierea salariilor) ce va pune teatral în mișcare energiile și hârtiile (!) într-un exercițiu simulacru de lucru până la apariția precipitată a doamnei Boeuf (Simona Stoicescu), care dă buzna panicată în scenă (dispărând în cele din urmă ca o amazoană(!)), doar pentru a asista împreună cu întregul birou la dărâmarea scării și/sau rinocerizarea la vedere a soțului ei (doar invocat), spre a confirma definitiv cea mai mare spaimă înmugurită în mintea tuturor după confirmările telefonice ale autorităților.
Pecetluind astfel replicarea a ceea ce s-a crezut inițial a fi doar un eveniment izolat, pornit dintr-o mare tragedie a unui personaj mărunt (gospodina în care Mihaela Măcelaru reușește un mare rol mic), interesant decupat și augmentat de regizor pentru a suține și explora umanul în disoluție din scenă (pisica strivită se va bucura de un mic ceremonial funest și de un mare ceremonial digital!), invocând mereu repetabilul chiar și în evenimentele ori perioadele istorice cele mai nefericite (și după care, nu se știe de ce, tânjesc adesea semenii noștri) demonstrând până la capăt cu vârf și îndesat că natura umană nu se schimbă indiferent de condiții și de epocă.
Substanța misterioasă a bolii și reacțiile indivizilor sunt profund umane și perfect cuplate la socialul și politicul cunoscut, fără a pune vreo secundă în discuție problema verosimilului sau apelului la luciditate, a vreunei strategii de rezistență, de împotrivire, de luptă, ori măcar de mirare în fața provocării și transformării pe care o trăiesc cu toții, la schimbarea ordinii greșite cu o alta mai violentă și mai distrugătoare, în afară de Bérenger, care alege să rămână o ultimă sămânță a umanului, deteriorat sistematic, care, prost înțeles, calcă în picioare prietenia, camaraderia, buna vecinătate și, în cele din urmă, iubirea. Desăvârșind prăbușirea omului, ce urmează cu strictețe gradele absurdului propuse de dramaturg prin multiplicare și condensare în fatidic și ireversibil, pe care doar respectul prin comunicare cu dușmanul cunoscut l-ar mai putea recupera și salva. Trebuie doar să le învățăm limba!…
Un spectacol valoros și necesar pe un text esențial (presărat cu subtilități și jocuri de cuvinte și de logică argumentativă, foarte bine închegat în traducerea lui Vlad Russo și Vlad Zografi) al absurdului, devenit în jumătate de secol normă socială, un eseu important dramatico-filosofic despre manipulare și acceptare, despre compromis și conformism, despre lipsa de educație și perspectivă sănătoasă asupra lucrurilor și măsurii lor, despre puterea minciunilor colective asupra maselor manevrabile prin ideologii (sau chiar prin lipsa lor!) în societățile văduvite de valori fundamentale recunoscute și aplicabile prin norme unanim respectate.
Dar mai ales un spectacol despre cel mai nou tip de alienare, eminamente digitală, prin care răul atent cosmetizat se propagă cu o viteză uluitoare chiar lângă noi și fără știrea noastră, beneficiind de agenți umani deliberat sau inconștient angajați în răspândirea lui prin diferite tipuri de ignoranță, care pot fi oricând instrumentate, dirijate și capitalizate politic în fenomene de masă distructive pentru societate sub utopia unei purități clasiste (sociale, de rasă, de statut, de gen, etc.) care promit individului că-l vor așeza de partea bună a lucrurilor.
Până când ecranul i se va acoperi încet de praful ridicat de goana propriilor copite.
„Rinocerii” de Eugène Ionesco, traducerea Vlad Russo și Vlad Zografi
Teatrul de Comedie, Sala Radu Beligan
Regie: Vlad Massaci
Scenografie, light&video design: Andu Dumitrescu
Coregrafie: Florin Fieroiu
Sound design: Vlaicu Golcea
Asistență regie: Elena Tudorache
Asistență scenografie: Elena Moloșag
Foto: Anastasia Atanasoska
DISTRIBUȚIA:
Bérenger: Tudor Chirilă
Jean: Liviu Pintileasa
Daisy: Andreea Alexandrescu
Dudard, Băcanul: Lucian Ionescu / Alin Florea
Botard, Patronul cafenelei: Sorin Miron
Logicianul: Dragoș Huluba
Domnul Bătrân, Domnul Papillon: Lucian Pavel
Gospodina: Mihaela Măcelaru
Băcăneasa, Doamna Boeuf: Simona Stoicescu
Chelnerița: Domnița Iscru
Durata: 2 ore și 15 minute (fără pauză)
În timpul spectacolului se folosesc lumini stroboscopice, care pot afecta persoanele cu epilepsie sau sensibilitate la acest tip de lumină.
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment