„Mamă, am găsit terenul unde să construim teatrul!”.
Momentul precis în care semnele de exclamare și de mirare țâșnesc deopotrivă pline de entuziasmul începuturilor prin strungăreața șugubeață peste care doi ochi albaștri de copil privesc încă plini de curiozitate și speranță cerul din curtea bunicii, apărând cu înverșunare seninul ce refuză orice fel de înnourare. Un senin gri împletit din mult alb și negru, născut cu moartea pe masă și carul funerar la ușă, care n-are timp să verse prea multe lacrimi pe sub pleoapele memoriei recente ce se grăbesc să închidă cât pot de repede momentul dramatic al nașterii unui vis și toate clipele în care s-ar fi putut preschimba în coșmar.
Visul unei povești intime, profesionale și imobiliare cu un complicat mecanism de venire pe lume și o solidă arhitectură interioară care l-a salvat de la prăbușirea dintr-o poveste deloc simplă, ce nu începe cu „a fost odată ca niciodată” și nici nu continuă cu „dacă n-ar fi nu s-ar povesti”. Este o reverie narativă încăpățânată și pertinentă la limita dramaticului cu tragicul, cu carpe diem-ul la vedere, înfășurat vremelnic într-o superbă poveste teatral-coregrafică ce începe cu „este” și continuă cu scenariul precis al fiitului într-un timp și spațiu aproape reale, care se joacă fără-ncetare de-a viața și de-a moartea deschizând calea emoțiilor, întrebărilor și imaginației pentru multe scenarii posibile ale lui orice „va fi”.
„5+3=9”. O matematică exactă pentru povestea Teatrului Grivița 53, (răs)tălmăcită impecabil teatral de regizorul-coregraf Ștefan Lupu, dirigintele de șantier care și-a urcat muncitorii constructori dansactori pe schelele ridicate inspirat de scenografa Șteff Chelaru pentru a susține echipa de lucru a unui mare vis al Thaliei: acela de a-și ridica scenă nouă pe plaiul mioritic în orașul lui Bucur. Senzațional susținută muzical de Adrian Piciorea & Raw Creatives (Robert Găgeată, David Luncă, Damian Gerard) și Mara Tătar (nu cred că putea fi mai bine pus în valoare dramaticul tumultos al acestui spectacol străbătut de aritmii zgomotoase, al cărui superb acustic, ce va fi cu siguranță premiat, își dozează ritmurile și își alternează genurile nu doar spre a îmbrăca prestațiile excelente ale artiștilor dansatori din scenă, Mara Tătar, Costin Stăncioi, Tiberius Zavelea, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu și Viktoriia Medvedieva, prin intervențiile live decisive ale artiștilor muzicieni Oleksandr Slokha și Mirel Cumpănaș (alternativ în distribuție), dar și pentru a comenta și multiplica exponențial emoționalul învârtit inteligent în poezia corporală imaginată de Ștefan Lupu în jurul poveștii de viață și de ctitor de teatru a lui Chris Simion Mercurian, care a vândut casa bunicii și a cumpărat ruinele unei case vechi între ale cărei ziduri și-a construit cu răbdare visul.
„Mamă, am găsit terenul unde să construim teatrul!”.
Prima cărămidă G53. Momentul conceperii celui mai nou prunc alăptat la sânul Thaliei, botezat, susținut și binecuvântat cu încredere de o comunitate de 14.000 de cărămizi, născut din doi părinți constructori asumați și inconștienți deopotrivă, soții Chris Simion și Tiberiu Mercurian, cărora le dau inspirat viață doi tineri minunați dansatori, Mara Tătar și Costin Stăncioi. A căror relație curge neîntrerupt într-o poezie coregrafică casual (cei doi tineri plini de șarm și energie sunt vârâți în costume sport ce le permite alergarea lejeră prin poveste), îmbrăcată în același timp cu multă forță și candoare, cu senzualitate și eleganță, întrerupte duios sau agresiv de spasme de îngrijorare, revoltă și luptă care i-a însoțit pe parcursul celor nouă ani de sarcină, luând perfect forma tuturor vaselor în care-i toarnă cu grijă regizorul Ștefan Lupu pentru a ridica magia în scenă.
După ce țignalul vieții ce-și revendică vinele pe schela arborelui genealogic, întreținut doar prin amintiri de aparatele unui contemporan devenit deja istorie, deschide frisonant lucrările de șantier ale spectacolului, așteptând sinusoidalele care să confirme binecuvântarea părintească și predarea de ștafetă cu respirații cu tot, de care o tânără regizoare are atâta nevoie spre a duce mai departe linia neîntreruptă a pulsurilor unei familii, a unei case, a unui vis.
Și a unui joc de-a viața și de-a moartea, cu care ludicul regizor nu se sfiește să îmbrace provocările cele mai dure din istoria personală și medicală a lui Chris (diagnosticată cu cancer după demararea proiectului, trecută prin mastectomie, chimio- și radio-terapie și alte tratamente medicale, psihologice și sufletești cu ajutorul cărora a învins boala ce i-ar fi putut fi fatală și a transformat-o în oportunitate de renaștere), amendând cu sarcasm birocrația, rutina și caducul unor dispoziții sociotestamentare ale unui autohton rigid, compromis și compromițător, în care artista nu-și găsise niciodată locul și cărora a trebuit să le țină piept alături de soțul ei spre a-și construi de la zero o alternativă. Din care se vor extrage doar cele necesare spre a trece prin clepsidra legală, administrativă, medicală și artistică cele mai importante fire de nisip scurse contra cronometru în viețile celor doi din care s-a construit Unu.
Avize, acorduri, certificate, expertize, referate, extrase de carte funciară. Cine crede că din circuitul amețitor al acestui tip de documente prin natură nu se pot ridica dansuri pe măsură nu a cunoscut încă incredibila echipă cu a cărei trupuri se pot ridica savuros în scenă povești avizate și neavizate despre autoritățile românești, printre ale cărei instituții își face loc cu coatele cuplul dansator în lupta (separat și împreună) cu armata administrativă replicată la nesfârșit de sistem în toate domeniile (excelentă ideea folosirii Clonelor-lookalilke) care îi încurcă și le amenință mereu înaintarea.
Spectacolul este împărțit în câteva episoade distincte de dans, individual și de grup, toate puternice, întrerupte, intercalate sau suprapuse cu monologurile ce surprind lucid și tranșant concluziile zbaterii în viața unui om, acompaniate acustic de un leitmotiv metalic ce leagă pertinent schelele constructului artistic una de alta într-o istorie organică, excelent condensată narativ și coregrafic ca să aducă sub aceeași umbrelă poveștile celor nouă ani de construcție a Teatrului Grivița. De la dansul relației inițiale mamă (expresiva Tamara Găgeatu) / fiică și lupta cu autoritățile (cu un delicios iz mioritic!) la dansul cu și al căștilor de protecție ale muncitorilor fără chef de muncă evadați în jocuri relaționale, al căror lucru e definit mai ales de pauza dintre hau și miau (!) sau momentul sponsorilor (când cei doi caută să impresioneze investitorii ce se lasă greu convinși – excelentă ideea relanti-ului, ca și accelerările și goana nebună din final).
Ele preced o emoționantă motor-romance-scene (după chimioterapie, cuplul a făcut în viața reală un tur inconștient de forță de două săptămâni cu motorul prin Austria; scena m-a trimis și la amintirea spectacolelor găzduite de terasa La Motoare a Lăptăriei lui Enache, spațiul independent unde Chris Simion și-a regizat mulți ani la rând spectacolele (!)), unul dintre puținele momente în care, așa cum se întâmplă de obicei în viață, cei doi au timp unul pentru altul (într-un solo de chitară de baladă rock, mai pinkfloydish așa) și pentru o îngrijorare nouă și neprevăzută, înghițită de trapă pentru a face loc certitudinilor echipei medicale, ce-și va trimite la suprafață specialiștii pentru cea mai alaborată și grea scenă a spectacolului (o alergare de această dată pe claviatură, surprinsă de descoperirile medicale între mirare și tristețe, căutând să-și acordeze sincronul de grup pe acordurile lui Bizet – reluate mai târziu de muncitori într-o prelucrare mai manelistă! -) spre a comunica într-o manieră cât mai digerabilă emoțional fatidicul diagnostic, urmată de un vals de acceptare a cuplului, mângâiat de Chopin și urmat repede de o nouă etapă de șantier în care el trebuie să se descurce de această dată singur. Făcând cu greu față emoțiilor și asaltului autorităților necruțătoare care supervizează și autorizează continuarea lucrărilor, un dans cu lopeți și găleți ce nu trebuie să se oprească din construit, care-și mișcă implacabil arcușul trecut ca din întâmplare peste coardele cele mai sensibile ce vor sfârși sub albastrul din roabă (memorabilă pregătirea pe care ne-o face Bianca Adelina Geantă!), în timp ce țiuitul aparatelor care duc viața mai departe cu devirilizare cu tot (în fapt o încercare nereușită a medicilor de a eviscera femininul dintr-un corp schingiuit de femeie ce are să lupte până la capăt refuzând și amputarea morală – excelentă confruntarea cu intervenția medicală și cu sistemul, reprezentate impecabil în baletul Viktoriiei Medvedieva –), chiar și după ce viața pare că se scurge și se prelinge din roabă în acorduri liturgice, sub amenințarea lopeților ce o pot îngropa oricând de vie (excelentă și acestă scenă de grup, interesant susținută de un contrast muzical, în acorduri de jazz, care îndeamnă subtil la nou chef de trăit, accelerând inteligent ritmul). Însă numai pentru a da o nouă șansă la viață, cu moartea pe moarte călcând, în ceea ce mi s-a părut cea mai frumoasă scenă a spectacolului. Renașterea îl are în prim plan pe fabulosul Tiberius Zavelea, absolut premiabil, elementul de legătură al tuturor contrastelor din scenă, actorul omniprezent de partea binelui și a tuturor relelor deopotrivă, îndreptarul coregrafic, ortografic, ortoepic și de punctuație lingvistică (savuroase apostrofările gramaticale!), muzicală și teatrală al tuturor episoadelor și partenerilor de scenă, responsabil cu amenzile comportamentale, detensionările de cuplu și de grup, buna dispoziție și încrederea fiecăruia încă de la prima apariție în grupul muncitorilor (asigurând comicul de limbaj și de situație), dar și cu momentul cel mai grav care-i desăvârșește interpretarea la polul opus. Dansând (la toacă!) dansul morții de sub ale cărei poale se mai naște o dată femeia spre a-și duce mai departe visul, în timp ce Moartea se mai învârte o vreme și cade în hăul fundației pe care se ridică încet zidurile noi ale casei speranțelor unui om. Și ale unui cartier.
Sărbătorind printr-un concert rock a la Jim Morrison (go, go, go, Mara Tătar!) ridicarea din propria cenușă și adunându-și forțele pentru a exploda cu bucurie (în ton vesel și balcanic, cu strigături și fluierături) în primul eveniment din viața artistică a noului edificiu cultural: inaugurarea la care tocmai ai fost invitat să iei parte!…
„5+3=9”. Sau întotdeauna există mai mult decât ne imaginăm, așa cum arată mai departe chiar afișul lui Dan Perjovschi, a zecea mână care-și întinde solidar arătătorul spre împlinirea unui vis (căruia îi și ridică grafic, din câteva linii, portretul plin de speranță) și o realitate nouă la care mulți dintre noi renunțăm deseori să mai visăm, către care converg acum energiile puse în slujba binelui ce pot ridica oricând totul din nimic.
Așa arată, pe scurt, teorema teatral-aritmetică a realității construite de soții Chris Simion și Tiberiu Mercurian, echipa unui vis ce pășește tiptil, în șosete, către mijlocul scenei, să-și facă umili prezentarea în fața spectatorilor pentru a nu deranja covorul de dans așternut artiștilor invitați în povestea lor.
Sau poate doar așa arată imprevizibilul când este lăsat să se desfășoare cu tava de infinit pe masă.
Felicitări și bine ai venit în cartier!
P.S. 1
Mens sana in vino veritas. După un îndemn la poveste și la joc al acestui spectacol. Și câteva precizări documentare pentru a înțelege mai bine amplasamentul și istoria poveștii proiectată în fundal.
53 este numărul sub care se găsește adresa noului teatru de pe Calea Griviței (electrificată încă din 1871 și numită astfel din 1878, sub denumirea sa veche Drumul sau Podul Târgoviștei, numerotată definitiv în 1894), a doua mare arteră construită în București, calea care lega cele două capitale ale țării Românești. Și-a primit noul nume după Războiul de Independență din 1877-1878, ca omagiu adus redutei Grivița, cucerită la Plevna. Vechea „uliţă cea mare a Târgoviştei” a devenit principala poartă de intrare a Bucureştiului, pe unde circulau trăsurile şi caleştile cu marile personalităţi care soseau în sau plecau din Capitală (tronsonul dintre Gara de Nord, construită în 1878, şi Calea Mogoşoaiei). Este considerată o axă structurantă fundamentală pentru evoluția orașului, o importantă stradă comercială pe care au fost ridicate începând din veacul al XIX-lea obiecte de arhitectură valoroase (reşedinţe importante ale elitei burgheze, în special din rândul negustorilor care cereau arhitecţilor ca partea dinspre stradă a noilor construcţii să fie destinată funcţiei de prăvălie), construite într-o varietate de stiluri arhitecturale, ale căror partere erau deschise orașului și publicului pentru magazine și ateliere, în timp ce etajele adăposteau spații pentru locuire ce se foloseau de curțile private ale imobilelor. În perioada interbelică, Grivița Veche se califica deja la titlul de „Montmartre de București” (alături de Cotroceni și Lipscani), fiind unul dintre cartierele care, prin arhitectura nouă și modernă, aduceau aminte în Micul Paris de celebrul centru istoric boem din arondismentul 18 al capitalei franceze.
Deși s-a degradat mult după bombardamente, război și deteriorări datorate îmbătrânirii clădirilor abuzate de neglijență, neconsolidată și neîngrijită în perioada comunistă și post-comunistă, zona plină de ruine și chiriași ilegali, lovită de-a lungul anilor de abandon, demolări, distrugeri și prăbușiri succesive, a retrezit interesul bucureștenilor în ultimul deceniu, în special al celor din lumea artistică, tot mai preocupată de revitalizarea unui spațiu urban care să îmbine pitorescul cu spațiile de artă contemporană, inițiativa fiind susținută (cel puțin la nivel declarativ) chiar și de actuala conducere a primăriei sectorului 1, sub administrația căreia se află zona. Pe Calea care adăpostea odată hoteluri în stil parizian, unul dintre primele magazine de Consignație ale Bucureștiului și cinematografele Marna și Marconi (redenumit Dacia) și la al cărei număr 1 și-a avut reședința renumitul pictor român Ștefan Luchian (mutat aici în toamna lui 1911) își au astăzi sediul Universitatea Națională de Arte (UNArte) din București, Muzeul Literaturii Române – Teatrul Dramaturgilor Români, celebrul J’ai Bistrot și câteva ateliere și magazine destinate artiștilor plastici. Amplasat într-o zonă destul de centrală, aproape de Calea Victoriei (cea mai veche axă de reprezentare a oraşului, denumită pe vremuri Podul Mogoșoaiei), fondul construit rămas în picioare în zona protejată Calea Griviței încă mai așteaptă acțiuni de salvgardare a patrimoniului sau măcar inițiative precum cea a soților Mercurian și a comunităților-manifest care ar putea salva, cât încă mai e timp, această zonă altădată cochetă în care reușise să se transforme o mahala a orașului.
Poate chiar și după cea mai veche rețetă a noii ecuații, pentru că și 5 – 3 +1 face tot 9 și e tot de nota 10… dacă spui bine povestea!…
P.S. 2
În urmă cu un an și ceva, după ce am avut privilegiul de a vizita șantierul actualului teatru sub ghidarea personală a seninului entuziast din ochii albaștri care au visat deschiși visul „Grivița 53“, una dintre primele notițe pe care am scris-o în agendă (de unde aveam să încep documentarea despre istoria locului și înființarea viitorului teatru, când, evident, nu știam încă nimic despre proiectul teatral-coregrafic cu care-și va deschide repertoriul) a fost „verifică la Angelescu“.
Căutam pe atunci, recunosc, ceva livresc sub care să pregătesc o poveste a proiectului care să o salveze de decrepitudinea locului și să o așeze apetisant pe viitoarea hartă culturală a orașului. Și cum documentasem cu ceva timp înainte un proiect personal despre Bucureștiul apus, nu eram străină de publicațiile semnate de dr. Nicolae I. Angelescu în perioada interbelică (la Institutul de Arte Grafice sub oblăduirea Camerei de Comerț și Industrie din București) despre „Negustorii de altădată“, care-l citau în cuvântul introductiv pe Nicolae Iorga spre a justifica demersul editorial, subliniind că „istoria comerțului nostru este o condiție necesară pentru a înţelege sub toate raporturile, în originea ca și în desvoltarea sa, istoria neamului nostru“; motiv pentru care răsfoiesc adesea mărturii scrise ale negustorilor locului).
Nu am găsit nici până în ziua de azi fragmentele la care mă gândisem inițial și pe care știu că încă le caut (nici nu mi-aduc aminte precis unde le-am întâlnit odată), dar cum cuvântul Grivița a început să-mi sară adesea în ochi după întâlnirea cu Chris și mi-a întors acum iar sufletul la câteva documente publicate de domnul Angelescu în interbelic (pe care le-am răsfoit doar digital), scotocind încă o dată (cu titlul spectacolului de inaugurare în minte) mi-a sărit în ochi următoarea frază: „La luarea Griviței s’au făcut mulți prisonieri, s’au luat 5 tunuri dintre care s’a adus la Bucureşti 3 tunuri și steagul cel mare verde“… („ALBUM MEMORIABIL, Cuprinzător de notițe cu începere de la naşterea negustorului Stancu R. Becheanu – o condică de însemnări personale parafată la 15 Noembrie 1864“, publicat în „Negustorii de altădată“).
Și sufletul meu nu s-a putut abține de la calcule și parafrază… La luarea Griviței s’au făcut 14.000 prisonieri, s’au luat 5 tunuri ale dansului și s’a mai adus la Bucureşti alte două din Ucraina, plus un set de tobe, o claviatură și o chitară mare!…
P.S. 3
Creat de Chris Simion Mercurian, inițiatoarea și organizatoarea primului festival de teatru independent din România, („Undercloud”, ajuns la a 18-a ediție cu care și-a și deschis în toamnă porțile clădirea), Teatrul „Grivița 53“, primul teatru construit de la zero în ultimii 80 de ani în București (după ce al doamnei Lucia Sturdza Bulandra și cel al tatălui lui Liviu Ciulei, cu ajutorul a numeroși investitori și sponsori (inclusiv Granturi SEE 2014-2021, prin Programul RO-CULTURA, și companii private care s-au alăturat în cei 9 ani de construcție) și alături de 14.000 de ctitori care au crezut și au pus cărămidă lângă cărămidă în zidurile acestui vis devenit realitate, are două săli de spectacol, o sală mare, cu 140 de locuri și o înălțime de invidiat (peste 10 metri!), și o sală mică studio cu 80 de locuri, găzduind pe cele patru nivele mai multe spații în care se pot organiza expoziții și evenimente, dorindu-se a deveni în timp un hub cultural în care să se întâlnească slujitori ai tuturor artelor spectacolului, într-un repertoriu construit exclusiv pe dramatizări și adaptări din literatura universală și literatura noastră, alături de texte relevante care să impacteze publicul scrise special pentru Grivița 53.
„5+3=9”
Teatrul Grivița 53
Concept și coregrafie: Ștefan Lupu
Scenografie: Șteff Chelaru
Compoziție muzicală: Adrian Piciorea & Raw Creatives
Robert Găgeată, David Luncă, Damian Gerard și Mara Tătar
Video Mapping: Silviu Luda
Light Design: Alin Popa & Ruxandra Ilie
Asistent regie: Maria Filipache
Desen creat special pentru afiș: Dan Perjovschi
Foto: Darius-Hristu Geambazu, Cosmin Kleiner, Cristina Matei, Liviu Voicu
Performeri:
Mara Tătar, Costin Stăncioi, Tiberius Zavelea, Bianca Adelina Geantă, Tamara Găgeatu, Viktoriia Medvedieva, Oleksandr Slokha /Mirel Cumpănaș
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment