Seară de toamnă târzie cu aripi de dulce dropie a tinereții, blană de urs brun, aromă de gutuie coaptă și cucuruz fiert în căutarea timpului pierdut printre brazi și arome de fish&chips secuiesc pe acorduri de Debussy.
De sub plapuma veche ce acoperă nepricepută vibrațiile bolnăvicioase ale trupului subțirel și încovoiat, cu gât lung și ambitus generos de violoncel, muzicianul Huba își aruncă privirile iscoditoare printre perdelele umflate de vânt ce-i deschid vremelnic priveliștea către Dealul Fericirii Intermitente. Un deal țuguiat, ca un sân de femeie culcată pe spate cu sfârcul încă verde ce-și refuză prihănirea, care și-a găsit vajnic scut uman în ochiul celui mai nobil privitor. Un mare iubitor de natură și de frumos ce se încăpățânează să o vegheze credincios din patul anume mutat sub fereastra deschisă a conacului vechi, sorbind cu înghițituri mici din cafeaua aburindă ce are să-i țină mereu trează vigilența cu care-și ocupă acum timpul.
Își încălzește pe ceașca fierbinte degetele reumatice tremurânde, plimbate îndelung altădată peste instrumente cu care umanul și-a însoțit emoția la ceasuri de sărbătoare ridicându-i faimă și purtându-l prin înalturi, anchilozate azi de la atâta pauză de cântat, proaspăt sosite dintr-o vizită de răsfoială documentară prin lexiconul Révai la Biblioteca celor Trei Scaune pentru a arpegia cu ele cele mai sensibile tonuri, acute și grave, ale spectatorilor locului. Nu vor mai putea atinge niciodată de-ne-nceputul, dar vor luneca generoase peste orchestra acestui personaj fascinant ce-și ciupește mereu coardele la vedere (ca să fie sigur că nu visează chiar tot timpul (!)), în timp ce poetul lui Creator, inegalabilul Radu Afrim, își va trece atent arcușul peste bogata lui cutie de rezonanță. După ce-i va fi strecurat mai întâi grijuliu sub degete theremina și aerul proaspăt al pădurii salvate, spre a-i reda demnitatea și a-i reinventa rostul pe lume, mai ales pe lumea mică în jurul căreia a ales să învârtă de astă dată infinitul.
„Kommuna”, în limba română „Comunitatea”. Eco-romanța secuiască sau lumea celor mai noi ore de splendid spectacol afrimian în limba maghiară la Sfântu Gheorghe cu trupa de poveste a Teatrului „Tamási Áron”. O excepțională felie de viață ce-și reclamă impecabil fiitul într-o existență mai mare din natura căreia facem cu toții parte. Și de care ar trebui să ne îngrijim mai serios în zilele ce le-am primit cu împrumut pe acest pământ, căruia nu ne mai oprim să-i scrâșnim dinții și să-i vătămăm auzul cu fiecare mișcare zgomotoasă pe care o facem și care-i amplifică de la o zi la alta stridențele și disonanțele ce-și urlă din toți bojocii nevoia de reintrare în armonie. Pentru că asta este de fapt invitația în Comunitatea pe care o propune Radu Afrim.
Categoria aia de poveste al cărei autor ți-ar fi plăcut să fii. Apoi nu ți-ar fi trebuit de la univers mai mult decât să te fi aruncat în lume fix în buricul secuimii, cu ochii deschiși cât cepele și urechile făcute pâlnie la tot ce te-nconjoară. Pe urmă să te crească mare prin păduri, biblioteci, săli de concerte și muzee, expus la fiece petec al naturii și fiecare dintre muzele ce i-au fost date omului să-și facă auzită povestea și să-și desfete fără rețineri semenii. Asta ca să poți spune mereu totul, de fiecare dată altfel și, dacă e posibil, mereu mai mult. Preferabil în altă limbă decât a ta, una mai muzicală, cu care ai copilărit și în care îți poți arunca oricând cu împrumut gândurile de adult după o viață de observații dintre cele mai fine prin ochii copilului care refuză să crească. Și care știe să-și aleagă din jur toți oamenii de care are nevoie spre a-și face auzită povestea. Adică cea mai bună echipă artistică, ce trebuie musai să lucreze cu cea mai bună trupă care să o împlinească desăvârșit.
O poveste alegorică în care pune din nou în mișcare fantasticul și suportabilul, o poveste simțită și condensată într-un petic de uman, de natură și de istorie printre alte petice de uman, de natură și de istorie de pe sacul mare și încăpător al omenirii care pare să se rupă tot mai des și să ne țină tot mai greu laolaltă pe fundul la care pare să fi ajuns, un refugiu pentru fiecare dar și un loc de vindecare în care se pun în mișcare forțele binelui comun, o carte de povești ale oamenilor în căutare de noimă și de rădăcini, un lexicon al locului ce ascunde între file frunze presate de trifoi cu patru foi reclamând că trebuie răsfoit cu grijă dacă vrem să mai avem noroc și să-i ducem mai departe cuprinsul deja subliniat în carioca (!) de înaintași, scriind cum trebuie mai departe rândurile care-i vor fixa definițiile despre viață și iubire, adunate de prin praful strachinilor de Korond, fiecare cu povestea ei, și atârnate cu grijă printre brazi și mobile vechi (și locative, nice choise Kupás Anna!) printre care Flavia Giurgiu mișcă senzual umanul pentru a-i aduce aminte că încă n-a murit.
O odă eterogenului care-și dă mâna (plastic, dramatic, acustic, coregrafic și muzical) într-un superb eclectic teatral interior/exterior, plin de straturi de tangibil și fabulos (dar mai ales de felurit!) menite să ne aducă diversitatea la suprafață (de prin colbul în care am zăcut fiecare după ce individualul ne-a fost înăbușit în comunități rigide) și să o pună la treabă în ciuda tuturor diferențelor ce despart bucățile de întreg. Și care trebuie aduse musai înapoi pe aceeași farfurie cu narativul uman încă ciobit de atâta lipsă de îngrijire și ignoranțe de tot felul, după ce își reglează înainte atent fiecare locul, poziția, ritmul, sensurile, toleranțele și, în cele din urmă, chiar nivelul de fericire, așa intermitent cum se poate și cum îi șade bine oricărui ciob ce stă să râdă ca prostul de oala spartă.
Cum sunt fiecare dintre personajele captivante ce vor umple la ceas de cumpănă casa muzicianului orfelin, ai cărui devotați prieteni de joacă au fugit de pe portativ să-și facă rostul în altă parte (!), lăsându-l singur și bolnav în conacul primit moștenire cu limbă de moarte (și cu fantomatic cu tot!) de la mătușa Sarolta, o locuință mare, veche și șubrezită în mijlocul naturii, departe de zgomotul lumii, pe care nu mai poate azi s-o întrețină. În fapt un conac-cântec cu acorduri ample, umplut până la refuz de muzica ce i-a străbătut preț de decenii zidurile pline de armonii diverse, cărora, când n-a mai încăput, le-a adăugat noi și noi pereți pentru ca toate sunetele vieții să-și găsească o cameră a lor.
Închiriată fiecare în alegoria teatrală propusă de Radu Afrim unor locuitori colorați de ocazie, fugiți de intemperiile urbanului care le-a șubrezit naturalul și adunați sub același acoperiș într-o zi ploioasă ce-și picură diferit tristețea pe frunzele de mesteacăn sau de plop (!), o zi în care casa se va umple pentru ca gazda să se simtă mai goală ca niciodată, ca într-un joc Cluedo ce-și adună personajele pentru a rezolva misterul unei crime încă neînfăptuită. O zi mai lungă decât veacul scurs la care face referire, ce-și va trece linia vieții dintr-o palmă în alta până când respirațiile râncezite, adunate să-și împrospăteze ori să-și recupereze forțele în sânul naturii, își vor armoniza ritmurile în plămânii ce vor învăța să respire sincron aer curat la un picnic pe Dealul Fericirii Intermitente.
Kónya-Ütő Bence. Excepțional rol! O gazdă neobișnuită pentru un locuibil la fel de neobișnuit. Un grof al văzduhului care ține spectacolul în mână în tremolo grav și casant, la vedere, ca șuieratul vântului într-un anotimp bun în care învață să-și treacă dibaci armoniile printre tot felul de crengi înfrunzite ale copacilor dintr-o pădure deasă și neprihănită din care și-a extras parcă esențele vibrante, gata ruginite (de rostire, de atitudine corporală, gestuală, coregrafică), crescute mlădios-bâlbâit între palmele magistral fremătate ale lui Huba, acum obosite, cu care personajul își revelează recunoștința între degetele închise semiparetic în simbolul inimii în plină pulsație. O inimă largă, iubitoare și singuratică ce-și trăiește la superlativ mirările și inocențele, un suflet incandescent, ce poate citi demult în întuneric la propria lumină, care iubește deschis solitudinea, natura, cărțile poștale și notele muzicale, după care-și tot trimite degetele umblătoare, mereu în căutare de ritmuri, cremă de mâini și arcuș, cu care se agață de portativ, de promisiunea făcută mătușii și de aerul trecut ferm peste theremină, singurul instrument care-i mai poate valida măiestria. Pentru că povestea pe care are să ne-o spună are nevoie de tot plauzibilul pe care îl poate cuprinde în realitate ca să se desprindă de fabulosul ce i-a fost încredințat. Și pe care actorul îl ridică atent, identificându-i firescul și verosimilul pe care le explorează concentrat, în ciuda accelerărilor și spasmelor propuse personajului său în permanentă mișcare în sine și în scenă.
Firesc pe care-l imprimă chiar și relației cvasirealistice cu mătușa Sarolta (un travesti senzațional reușit de Erdei Gábor în rolul baronesei, construit după prototipul afrimian pentru acest gen de rol feminin smuls din propria feminitate, urcat pe umerii unui gigant și scăpat savuros în purtări de domnișoară, combinație cel mai adesea dulce-vulgară cu maximum de impact emoțional), o mamă de copii nenăscuți și de aceea mereu evocați, un munte de ritmuri și de energie, bârfe vechi și povețe pentru cleveteli mai noi (!) în care nepotul a găsit mereu sfat și alinare, gazda de facto a acestui loc aproape imaginar în care mătușa baronesă ne vizitează vigilent (în multele nopți impare petrecute în micuța comunitate după ce conacul se va deschide vraiște, nu doar fără să le perturbe celor doi întâlnirile, ci lesne adoptată de grupul căruia nu i-a fost nicio clipă ascunsă identitatea metamaterială) de pe cealaltă lume, cea veche, spre a aduce ceva ordine în asta nouă, gata îndoliată à la Addams (bravas Pál Alexandra!), cotropită și încă lipsită de reguli, de la granița pe care nu e dispusă să o treacă și care o ține agățată în imaginarul unor ființe aproape reale (!).
Mătușa de la care l-a moștenit și pe servitorul mai vechi al conacului, Boldizsár Ambrus căruia îi dă savuros viață Szakács László, omul bun la toate și bodogănitorul-șef ce a servit și mamei Saroltei, un bătrân lasciv și cucernic, mare crai la viața lui (se pare că numa-n declarații!) cu libido-ul încă uriaș și interesul încă viguros – ca porumbul pe care-l pune la fiert! – față de toate poalele ce mișcă aerul ademenitor prin preajmă, în casă, în curte, în vârful dealului ori la bara de metal a speluncii dintre brusturi (!) și-i umplu cu neliniști și fierbințeală trupul și sufletul adeseori căit în pahare de pálinka ce se umplu la loc singure în căutarea Nordului pierdut, pe care are să-l indice cocoșul de tablă cu puncte cardinale suit pe conac pentru orientarea turiștilor.
Un Ambrus iubibil, ajuns sub ochii noștri la vârsta iubirii platonice în care a transformat mai vechea lui pasiune pentru Zsombori Zsüli, o depravată pe care a expediat-o mai întâi la muzeul fosilelor feminine, de unde Gajzágó Zsuzsa a recuperat-o savuros, sub vraja unei trădări civile (și ecologice!) de proporții, asigurându-i o fenomenală transformare în jurul unui axis mundi plurirezistent, metalic/luminos/literar, atent învârtit moral și dramatic pentru a o scutura de superficial și frivol în biblioteca doldora de romane clasice a conacului unde-și va cultiva spiritul și-și va deteriora vederea (!).
Putând face de-acum concurență serioasă Melániei, personajul cu nume de melancolie și purtări nu tocmai deprimante, pe care simpatica Pál-Ferenczi Gyöngyi l-a adus în comunitate doar ca să-i valideze feminitatea, lansată cu elan la apa teatrală cu frivolitate la purtătoare (în cea mai comică scenă a spectacolului, cu iz cinematografic, în care burta-i va ajunge din doi timpi și trei mișcări la gură!) și recuperată într-un nou personaj, străin de farmecul ploii și pământului reavăn (!), cu integritate discutabilă și râs senzațional, declanșat dimpreună cu alte dorințe necuviincioase ascunse multă vreme și dezvăluite de sunetele violoncelului buclucaș, sosită în bătătură cu rețetă de deșănțat regulat, cât mai detașat – scopuri în care se va ascunde inițial după ingenuul Márton Lóránt-László, așa-zis bărbat în luna de miere (!), mai apoi maseur de ocazie, fruct al unor bipolarități încrucișate care-și varsă traumele pe spinarea clienților, la nevoie muncitor destoinic alături de Bartalis Szabolcs –.
Atrasă de păsăretul rural ori aerul rece al pădurii dintr-o falsă nevoie de adevăr ori numai dintr-o folosire nepricepută a contemporanului, adesea amendate de prezența androgină senzațională a lui Varsányi Szabolcs, care performează la superlativ în rolul lui Zétény, cel care răvășește și umple cu fiecare apariție scena spre a-i completa cu frumusețe și îndoială nouă punctele de suspensie până va găsi rețeta de a se face invizibil, nevoia care l-a mânat spre camera cea mai obscură dintr-un conac într-un colț uitat de lumea care nu se mai oprește din admirat.
Ori adesea apostrofată de naivitatea de care dă dovadă (punându-și ca fraiera speranța în instituțiile statului!) de surorile activiste Boróka Alma și Pálma, P. Magyarosi Imola și Korodi Janka, două hipsterițe ștrengărețe și dezinvolte, dezbrăcate de adâncimi și de pudori, uneori pe ambele fese (Save the planet, please!), atent învăluite în cel mai delicios superficial (și interesant coregrafiate de Flavia Giurgiu, care le completează portretul spre a atrage atenția publicului mai tânăr și a-l coopta în atitudini responsabile față de mediul înconjurător) cu care încearcă să țină piept acelorași instituții, căutând să readucă ordinea prin implicare activă în natura și în lumea ce se cer igienizate.
Priceput învârtite în jurul versatilului Nagy-Kopeczky Kristóf (pe rând chelner intransigent al fish&chips-ului secuiesc, cioban iubăreț în vârful Dealului Fericirii Intermitente, amant de ocazie și stilist personal al lui Zsüli), vârât cu mult umor în blana ursului sinucigaș care l-a însoțit pe Huba prin viață și prin povestea teatrală, după care și-a lăsat rămășițele pământești pe măsuța din salonul conacului (excelent, Rudi!).
Nu înainte de a o pune cu botul pe labe (!) pe Fekete Dóra, excelenta Annamária Albu, corporatista adusă pe lume cu toate avizele parafate în fașă, compromițând în chip fericit idealurile occidentale ale personajului arogant și nepăsător și mai ales proiectele imobiliare cu care ar fi putut distruge definitiv (dacă nu s-ar fi rătăcit între blănurile iubirii!) acest colț de rai, aflat la doar un pas să fie acoperit de betoane ce-ar fi înlocuit fauna și flora locului cu pet-uri de lux (de blană și de plastic!).
Salvat în chip fantastic de banda galben/negru cu care a fost marcat sfârcul verde al Dealului Fericirii Intermitente, smulsă ca prin minune de pe trupul zvârcolit și imobilizat în neputințe al lui Huba și redat iubitorilor de natură, de verde și de frumos, împreună cu sunetele lungi născute sub degetele străvezii ce au electrizat aerul deasupra thereminei și straniile personaje ce le-au ținut de urât muzicianului și spectatorilor, păstrați împreună, preț de trei ceasuri și jumătate, cu sufletul la gură.
Găsindu-ne în sfârșit liniștea în casa și mai ales în visele lui, departe de buldozere, betoane, amintiri care ne unesc și crâmpeie de viață care ne separă cu suspiciune, privindu-ne curajos cu toții vulnerabilitate în vulnerabilitate în timp ce încercăm să ne pierdem cu totul de noi și de ceilalți, orbecăind prin întuneric după ieșirea ascunsă din labirintul invizibil. Deschis de vreme și de vremuri printr-o fereastră veche către o nouă ordine climatică, ce-și umflă amenințător perdelele spre zările unui viitor necunoscut și anxios care ne cere un prezent responsabil și ne umple în cele din urmă privirea de lacrimi.
Pentru că una dintre cele mai importante calități ale lui Radu Afrim este aceea că știe să scotocească după vulnerabil chiar și în esențele cele mai tari și să-l scoată de acolo încă mai lipsit de apărare, îmbrâcându-l cu fragilități sublime care-i asigură magistral și inconfundabil un sfredel rece ce are să penetreze adânc chiar și cel mai rezistent emoțional.
A fi sau a nu fi… reponsabil.
Aceasta-i întrebarea afrimiană care așteaptă lângă margarete ori crizanteme alături de rămășițele pământești ale lui Rudi, plecată pe aripi de dropie să moară departe de ochii înlăcrimați ai Creatorului ei.
„Kommuna” / „Comunitatea”, eco-romanță secuiască de Radu Afrim, Traducere: Sándor László şi Dálnoky Réka
Teatrul Tamási Áron, Sfântu Gheorghe
Regie: Radu Afrim
Asistent regie și dramaturg: Dálnoky Réka
Scenografia: Kupás Anna
Costume: Pál Alexandra
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Muzică: Kónya-Ütő Bence
Sufleur: Dobra Mária Magdolna
Regizor tehnic: Csomós Tünde Tímea
Foto spectacol: Radu Afrim, Előd Izsák
DISTRIBUȚIE:
Huba: Kónya-Ütő Bence (compozitor)
Domnişoara Sarolta: Erdei Gábor
Daragics Melánia: Pál-Ferenczi Gyöngyi
Boldizsár Ambrus: Szakács László
Zétény: Varsányi Szabolcs
Zsombori Zsüli: Gajzágó Zsuzsa
Boróka Alma: P. Magyarosi Imola
Boróka Pálma: Korodi Janka
Cioban, Chelner, Józsi, Ursul Rudi: Nagy-Kopeczky Kristóf
Femeie în luna de miere: P. Magyarosi Imola
Bărbat în luna de miere, maseur, muncitor: Márton Lóránt-László
Fekete Dóra: D. Albu Annamária
Muncitor: Barthalis Szabolcs
Durata spectacolului: 3 ore şi 30 de minute (cu o pauză)
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment