Spune-mi cu cine vizionezi ca să-ți spun cine ești.
O sală de teatru în Grădina Icoanei. Acum doar o sală de judecată pentru procesul intentat unui pilot acuzat de crimă în 164 de dosare, după doborârea unui avion civil capturat de fundamentaliști islamici soldată cu moartea tuturor pasagerilor, sacrificați pentru salvarea vieții celor 70.000 de spectatori ai unui meci de fotbal de pe stadionul spre care se îndrepta avionul deturnat de teroriști.
Sau o sală de antrenament civil și autoreflecție umană cu 70.189 de oglinzi puse de regizorul Radu Nica în fața spectatorilor provocați să se privească în ele cu maximum de atenție înainte să se ia la harță cu propria rațiune și cu cele mai intime emoții încercând să deosebească răul de bine. Pentru a-și antrena mușchiul minții, pe cel al sufletului și pe cel al mecanismului social în fața intemperiilor pe care prognozele pesimiste ale vremurilor pe care le trăim și cele ce stau să vină nu prididesc să le tot anunțe.
Sau doar o navă plutind în derivă pe harta mentalului colectiv al intra- și post-umanului, ce așteaptă o decizie comună, empatică, rațională și mai ales documentată care să ne aducă înapoi pe raza radarului uman, de pe care pare să fi dispărut de ceva vreme.
„Teroare”, după piesa de debut a lui Ferdinand von Schirach, pe scena Sălii „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra. Un spectacol excepțional pe un text inedit al unui dramaturg de formație juridică, o piesă de teatru filosofic care te îndeamnă la gândire și te provoacă la intersecții de căi nebănuite pe care nu credeai că te vei încumeta vreodată să te avânți atât de incitat. Convingându-te până la capăt că orice cale bătătorită nu este nici cea mai sigură, nici cea mai contrarecomandată. Nu știu să fi trăit vreodată cu atâta concentrare mai bine de două ore de spectacol. Greu, angoasant, fascinant, important, absolut util și incredibil de necesar în vremurile pe care le traversăm, ca să ne mai găsim (sau măcar să ne mai căutăm) din când în când nordul.
Dilema morală și dilema juridică ridicate nu se supun doar proceselor de încadrare în și în afara moralei / în și în afara legii, ci și proceselor de interiorizare, de rezolvare a conflictelor interioare ce se vor naște cu siguranță din această aprofundare și, mai ales, celor de exteriorizare prin cristalizarea unei concluzii, pronunțarea unui verdict și confruntarea cu părerea generală. Toate sunt în fapt o invitație la exercițiile absolut necesare (mai ales în situații de criză) ale umanului, un car cu multe poveri de purtat dintr-o instituție morală în alta, tras mereu de aceeași doi cai, rațiunea și simțirea, care trebuie foarte bine ținuți în hățuri ca să nu plece unul hăis! și unul cea! și să ne lase să ne înfigem oiștea-n gard.
Asta reușește senzațional Radu Nica. Să ne facă pe toți conștienți de importanța călătoriei, indiferent de destinație, în timp ce ne examinăm cu maximum de curiozitate și înțelegere aproapele, pe măsură ce explorează fascinant raționalul unui text dens și plin de rigori de toate felurile din care stoarce abil foarte multă emoție, aproape exclusiv pe cale mentală, printr-o muncă temeinică și minuțioasă în această direcție cu actorii (foarte bine distribuiți și atent trecuți prin procesele la care sunt invitați spectatorii, explorând punctual chiar și propria bipolaritate, în ciuda unor poziții aparent ferme pe care le susțin personajele lor, spre a le deschide acestora, prin firescul excelent asumat în chip juridic dar și didactico-pedagogic, calea către recognoscibil și asumare) și o angrenare perfectă a tuturor în mecanismul dramatico-legal. Impecabil conduși și coordonați ca să-și calibreze argumentele și contraargumentele atât în relațiile din scenă cât și în relațiile cu publicul invitat să devină jurat, protagoniștii construiesc adevărate punți de complicitate mental-rațională (un singur personaj, martorul acuzării Franziska Meiser, are o contribuție explicit și maxim emoțională, însă chiar și intervenția ei, la momentul apariției în cadrul procesului – de această dată strict dramatic și teatral –, va fi evaluată prin prisma unor îndoieli, suspiciuni și rezistențe de ordin rațional). Acesta mi se pare și punctul forte al spectacolului, într-o societate și un moment al istoriei în care polarizarea a devenit excesivă pe orice subiect și aproape în orice domeniu, iar eforturile de reconciliere și readucere împreună pe aceeași pagină sau în același uman sunt tot mai puține sau tot mai fără de succes. Dincolo de faptul că oferă un nou tip de teatru și o nouă retorică asupra existențialismului (redefenit la nivel planetar în urma 9/11) primenind oferta culturală a acestei stagiuni, montarea lui Radu Nica este oportună mai ales ca odă adusă îndoielii. Smart, sharp, loud and clear. Un teatru mental-filosofic sau un fel de esență de luciditate și de bun simț. Un exercițiu obligatoriu de liber arbitru pentru fiecare dintre noi, spectatori, actori, regizori. Și o lecție de teatru a întregii echipe a spectacolului pentru toți colegii lor.
Radu Nica optează pentru simplificare și rearanjare (cazuistică) a textului dramatic, o esențializare fină care funcționează perfect în beneficiul spectacolului, periindu-l cu grijă de posibile redundanțe la întâlnirea cu diverse grade de informare cu privire la evenimențialul ultimelor decenii și specificul autohton pe limba căruia traduce mecanismele de teroare (recurgând la un aparat sofisticat de deconstrucție mental-interpretativă a actului terorist și a proceselor de apărare în fața amenințărilor) explorând cu atenție spețele aduse în discuție, fără a le sărăci de semnificație sau a le văduvi de contextul generos al umanului prins dintotdeauna și peste tot în lume în aceleași dileme morale care îl pot oricând deturna de la calea cea dreaptă.
Echilibrul în scenă (așa cum invită de altfel și textul dramatic) e realizat impecabil, perfect înșurubat de întreaga echipă artistică (care-și intersectează complementar minimalismele) și mai ales de cei șase actori din prim plan de-a lungul liniei fine ce desparte albul de negru și pe care fiecare dintre ei o trece uneori (cu bună știință) doar cât să ne testeze vigilența, disonanțele și rezistența la schimbare. Balanțele legal/ilegal, moral/imoral și rațional/emoțional sunt mereu și atent dezechilibrate prin scoaterea și mișcarea câte unui element spre a fi analizat izolat de celelalte și pus înapoi pe talgerul de pe care a fost extras tocmai pentru a i se demonstra utilitatea și semnificația în greutatea deciziei, atent și aparent echidistant purtată și pe axele apărare/acuzare și masculin/feminin, interesant intercalate (raportul în scenă e construit egal, trei plus unu la trei plus unu pe ambele axe, rolurile fiind inteligent dirijate către două tabere adverse, chiar și cele care ar trebui să fie amplasate neutru prin natura poziției personajelor în ierarhiile instituționale, împinse inspirat contra legitimității).
Fiecare dintre tabere are câte un luptător redutabil, un lider informal care coagulează și exprimă vehement fiecare dintre cele două poziții antagonice aduse în discuție. Privit prin această prismă, spectacolul este o înfruntare unu la unu între Silvana Negruțiu (procuroarea Nelson, liderul taberei acuzării) și Cătălin Babliuc (avocatul Biegler, vârful de lance al apărării), doi actori fabuloși, puternici și expresivi, excelent intrați în pielea personajelor lor de sub care condamnă și apără la superlativ, acaparând pe rând scena. Unul dinspre capătul mai cumpătat al argumentării – Silvana Negruțiu, care construiește solid, cu răbdarea și impozanța unei feline ce-și adulmecă prada cu atenție în căutarea punctelor slabe ale adversarului și momentului potrivit pentru a lansa fiecare atac, temperându-și atent impulsurile, mai ales la nivel fizic, ajutându-se de rostire și gestică pentru a conduce ferm, printr-un minunat joc de inflexiuni și modulații de octave în care intră și din care iese controlat și precis în timp ce se asigură că a captat toate privirile pe care le întâlnește și pe care are a le convinge.
În timp ce adversarul ei, explozivul Cătălin Babliuc, rostogolește retoricul la bară dinspre capătul cu fitilul mereu aprins, fiind autorul unui savuros delir de cuvinte și exclamații de perplexitate ori de revoltă, după cum merge treaba în sala de judecată, atent intercalate într-o pledoarie robustă a apărării ce dă sens, ritm, greutate și culoare fiecărui argument pe care urcă, tunând și dansând în același timp, ca un Joker pe o scară cu ieșire spre cer, țâșnind ca lava unui vulcan din cea mai liniștită scoarță ori revenind din aburii fierbinți ai gheizerului dreptății înapoi pe pământul rece ce continuă să-i fiarbă neastâmpărat sub tălpi, în timp ce mintea lui neobosită pare să caute până în pânzele albe noi și noi argumente care să susțină nevinovăția acuzatului (cred că prestația lui Cătălin Babliuc contribuie decisiv la verdictul final).
Maiorul Lars Koch, un inculpat în care Radu Nica l-a distribuit inspirat pe ingenuul Matei Constantin, un actor expresiv, military sharp fit, care îmbracă onorant uniforma aviatorului și haina civilului în același timp. Stăpân pe sine, sigur pe corectitunea deciziei grele pe care a fost nevoit să o ia și pe onoarea cu care și-a servit dintotdeauna instituția și patria, cu mișcări puține și controlate și înfățișare impecabilă (atât în carne și oase cât și pe ecranele pe care este prezentat cât stă cu spatele la publicul din sală sau de pe gradenele din scenă, având grijă să-și împartă în mod egal atenția cu partenerii de scenă, camera care-l filmează live și sala căreia îi prezintă fotografia ireproșabilă pentru a o convinge de legitimitatea hotărârii care pare să-i fi paralizat mimica în ziua fatidică (ceea ce va face cu atât mai spectaculoasă și izbucnirea în emoțional), dovedind aceeași disciplină și atitudine îngrijită și căită și la nivel de discurs, până la urmă argumentul cel mai important în constructul apărării, de prezența și prestația lui în fața interogatorilor depinzând întreaga desfășurare de forțe.
În condițiile în care nu ar putea oricum să o influențeze pe intransigentapreședintă a completului de judecată, Camelia Maxim autoritară și neînduplecată, care pune dinadins la bătaie încă de la început, în chip amfitrionar, verticalitatea profesională a personajului său (atitudine pe care o va și întări de altfel pe parcursul spectacolului prin diverse complicități la limita permisivului, împrumutând inițial publicului roba ei de judecător, dezvelindu-se cât să i se vadă bine umanul care va sta dedesubt), asigurând subtil, sub un discurs ce invită la imparțialitate și atenție, mediul dinadins ostil în care are să se desfășoare ședința de judecată. Situându-se de o parte anume a brațului dreptății, pe care nu-l poate scutura de prejudecată umană nici Christian Lauterbach (Lucian Ifrim), superiorul în grad al acuzatului care face toate precizările tehnice și operaționale necesare pentru înțelegerea contextului deciziei lui Lars Koch. Și mai ales după intervenția emoțională a Franziskăi Meiser (Anca Androne), martor credibil al acuzării în numele celor 164 de victime printre care se afla și soțul ei, anume înarmată cu un delicat arsenal emoțional presărat în crescendo la nivel discursiv (tonul compătimitor al autorităților, paralizia dublată de speranța absurdă din sala de așteptare, reacția fetiței, ultimul mesaj, ultimele obiecte recuperate, ultimul drum) în mărturia ei cutremurătoare cât să contrabalanseze raționalul celorlalte prezențe, dar redusă precis în economia de timp și de personaje pentru a influența cât mai puțin decizia într-o anumită direcție către care se îndreaptă vehement tot femininul din scenă.
Cu partituri generoase (și foarte dificile, felicitări tuturor!), intervenții foarte bine dozate și monoloage importante în a doua parte a spectacolului, toți actorii practică un du-te/vino distinct rațional/emoțional care ar putea oricând să-ți infuențeze decizia, de care va depinde în cele din urmă și finalul spectacolului (în urma voturilor spectatorilor, contabilizat de acum înainte și în teatrul Bulandra pentru site-ul evenimentului teatral interactiv, https://terror.theater/cont/inhalt/de/, pe care vă invit să-l consultați, dacă aveți curiozitatea, după experiența teatrală, piesa poate prezenta două finaluri diferite; din octombrie 2015, de la prima reprezentare pe scenă a textului dramatic, piesa lui Ferdinand von Schirach a contabilizat montarea în 123 de teatre din 32 de țări, în fața a 604,719 de spectatori care și-au exprimat dreptul la vot – nu știu dacă există și o statistică a abținerilor, ar putea fi relevantă în formularea unei concluzii -, preponderent în direcția în care s-au exprimat până acum și spectatorii celor câteva reprezentații de la Bulandra, dar și românii de acum șapte ani de la Târgu Mureș – unde Bobi Pricop a montat piesa cu Trupa Companiei „Liviu Rebreanu” a Teatrului Național).
Convingerea mea intimă e că suntem tentați să ne erijăm în salvatori, chiar și atunci când participarea noastră la decizie nu este una directă. Numerele mari ne fac să ne simțim bine, prețuim tot mai puțin individualul și, apărați de date istorice, științifice, demografice sau chiar legale am început să ne trecem cu vederea unul pe altul, acoperindu-ne tot mai rușinați umanul, lăsându-ne cu toții cifre neglijabile în numerele mari ale celor ce-și construiesc fără scrupule puterea pe complicitatea tăcerilor noastre, care ne-a polarizat excesiv în ultimele decenii. Dar nu cred că e bine (sau relevant) să vă lăsați influențați de nimic din ce auziți în afara sălii de spectacol și de judecată, așa cum vă va invita de altfel și doamna judecător.
Bucurați-vă doar de fascinanta călătorie teatrală, o invitație generoasă și articulată a lui Radu Nica la îndoială, cumpătare și reducerea decalajelor prin punerea inconfortabilă în poziția celuilalt. Și o binefăcătoare ședință de reflecții și reflexii în oglinzile foaierului din teatrul vremurilor noastre, care ne poate pregăti pe toți pentru marea scenă a vieții pe care suntem cu toții actori.
„Teroare” de Ferdinand von Schirach
Teatrul Bulandra, Sala „Toma Caragiu” (Icoanei)
Regie: Radu Nica
Scenografie & lighting design: Andu Dumitrescu
Costume: Maria Miu
Sound design: Adrian Piciorea
Regie tehnică: Mihaela Oance
Lumini: Florin Manu
Sunet: Vlad Stan
Operator video: Andrei Amariei
Foto: Andrei Gîndac (Two Bugs)
DISTRIBUȚIA:
Președinta completului de judecată: Camelia Maxim
Acuzatul (Maiorul Lars Koch): Matei Constantin
Procuroarea Nelson: Silvana Negruțiu
Avocatul apărării Biegler: Cătălin Babliuc
Lauterbach: Lucian Ifrim
Franziska Meiser: Anca Androne
Grefiera: Ecaterina Cobzaru
Gardianul: Laurențiu Manea
Durata: 2h 30 min cu o pauză
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment