Arta vie a suferinței.
O sondare la vedere a conștiinței încărcată de toată lipsa de sens a vremurilor în slujba cărora artistul își pune creația, sperând la o cât de mică ameliorare a lumii în care trăiește. O anchetă à la carte a teatrului absurdului ce transcende timpurile, preluând din autobiograficul și dramaticul ionescian pericolele unei lumi aberante care redevin pericolele lumii noastre. Un psihanalitic dens și apăsat al eului strivit de lupte, interese și ideologii disonante, descifrat meticulos sub atenta supraveghere a unui supraeu sosit la raport în uniforma insolentă a unei autorități polițienești care confundă dinadins instanța fals justițiară cu cea morală, așezând sub lupă de-ne’nțelesul și cătând anume fără succes să pună ordine în definiții. Ale sinelui, ale celorlalți, ale socialului, ale politicului, ale artei, ale responsabilității, ale datoriei și, mai ales, ale teatrului. Așa cum au fost formulate ele acum mai bine de jumătate de secol într-o farsă tragică mic-burgheză ce pare a fi fost scrisă alaltăieri, într-o altă epocă de fragilizare și vulnerabilizare a societății din nou tentată azi să cedeze terenul unor forțe absurde ce i-ar putea deveni fatale.
Inițial nuvelă, publicată în 1952 sub titlul „O victimă a datoriei”, piesa ionesciană apărută la un an distanță și-a primit binemeritatul plural dramatic cu multe valori (auto)reflexive ce se regăsesc și la nivel de grup și în fiecare dintre personaje („Victimele datoriei”, la Teatrul Mic minunata traducere a lui Vlad Zografi și Vlad Russo stă la baza acestei montări) este o căutare a răului în sine, prin lume, prin teatru și chiar prin denominativ (Malloud cu d sau Malloux cu x, nu-i așa Doamnă?) ca factor declanșator al mecanismului ce caută să pună binele în mișcare, formulând relația dramaturgului și creatorului de teatru cu actul creației, relaționalul, responsabilitatea socială și propria identitate, confruntate cu toate constrângerile impuse de rațiune, limbaj și autoritate interne și externe, deturnând în cheie absurdă mecanismele teatrului clasic pentru a zgudui cotidianul și teatrul contemporan încă impregnat de conflicte, contradicții și ambiguitate.
Regizoarea Nona Ciobanu propune o dezbatere teatrală despre cenzură, autocenzură și puterea operei de artă (de această dată cuvântul – scris, rostit, superanalizat, reformulat și, în cele din urmă, dramatizat și înscenat), învârtită în jurul traumelor recognoscibile îngropate în subconștientul artistului, care-și trimit fără-ncetare la suprafață armatele de refulări și (re)descoperiri de sine și de ceilalți, făcând loc în actul de creație anxietăților și disfuncțiilor ce-i dictează viața cotidiană și impactează publicurile, scobind la vedere rănile emoționale profunde din care își extrage esența și pe care le regăsim asemănătoare în fiecare dintre noi, cu toții victime ale conformismului și datoriei.
Nona Ciobanu ne ține în șah continuu la rege (un excepțional Vitalie Bantaș în rolul Choubert), unul disperat al dramei, explorat într-o stare de permanentă mirare și hipervigilență reținută, excelent asumată, care nu pare să găsească, în ciuda strădaniilor pe care nu se precupețește să le depună (până la coborârea adâncă în noroi, spre a-și salva inocența, statutul și căsnicia), mutarea potrivită pe tabla de luptă alb/negru ce-și redefinește la nesfârșit liniile și câmpurile bine/rău (și Peter Košir joacă șah scenografic cu orizontalele, verticalele, curbele și adâncimile din proiecțiile de fundal ale spațiului scenic, recompus la nesfârșit într-o succesiune rapidă de tablouri teatrale cu rame în mișcare în care personajele încearcă să încapă sau din care caută să evadeze, în diverse straturi ale conștientului, imprimând atmosferei de spectacol senzația de fatidică alunecare, claustrare și sufocare) amenințându-l mereu cu retragerea în pătrățica lui de joc unde va fi făcut, inevitabil, mat. De propria regină (Simona Mihăescu tonică, vioaie și dezinvoltă în rolul Madeleine, din care-i ține sau întrerupe delicios isonul, schimbând la nevoie echipa), de regele echipei adverse, supraeul – și deopotrivă sistemul inert – în chip de polițist (intransigentul Bogdan Talașman, aici un maestru al subversivului), de nebunul de negru (coechipierul poet ce va deschide diagonalele discursului teatral, Nicolas d’Eu al unui precis Ionuț Vișan) sau chiar (ori mai ales?) de un pion oarecare de pe marginea tablei de joc (Ruxandra Enescu / Manuela Hărăbor), care nu se știe când și dacă va fi folosit sau iarăși cruțat, nu-i așa Doamnă?!…
Presiunea exercitată asupra fiecărui personaj (de fapt unuia și aceluiași, a cărui minte le conține pe toate celelalte) funcționează prin excese bine dirijate la nivel de atitudine, gestică și rostire, la limita burlescului însă elegant ținute în hățurile problematicilor filosofice pe care le ridică subtemele dramatice, dezvoltând meticulos banalul, complezența, rutinele, eleganța și politețea din relațiile formale în complicități dureroase (și mai ales periculoase și sabotante) pe care individul le încurajează prin tăceri, tăgadă și frici de toate felurile, ce se mai și dau în spectacol (în tot felul de feluri!) pe scenele vieții în fața amenințărilor ce le schimbă tuturor relaționalul și dinamica socialulă și le răstoarnă ierarhiile bunului simț, făcând loc mai întâi receptărilor strâmbe, depersonalizărilor și detașării, mai apoi disprețului, trădărilor și inevitabilei violențe.
Reprezentanți ai unor generații cu abordări diferite, actorii din distribuție își aduc interesant contribuția la reușita partidei prin amprente personale de alb și negru ce se manifestă în registre complementare de învârtit absurdul, ceea ce produce în scenă contraste și aritmii interesante, bine asortate la scindările relaționale pe care le presupune înaintarea prin straturile sub- și supra-conștientului propus, care funcționează foarte bine în favoarea spectacolului, formulând în plan secundar tocmai spargerea tiparelor și conformului pe care le-a obținut expresia teatrală în teatrul ionescian, disecat acum prin prisma încercărilor de autodefinire pe vocile alter ego-urilor ce se cer mai întâi suprapuse și apoi supradimensionate, spre a fi în final miniaturizate și caricaturizate (excelentă scena de teatru mic în teatrul mare!), nefiind totuși capabile până la capăt să oprească Răul prin bine.
Denunțul la care este invitat Choubert declanșează evadarea din geometria restrictivă cu pereți tapetați și învechiți a orizontului cunoscut și coborârea în întunericul interior, spre care este mânat cu mari insistențe (ajutat și de proiecțiile care-i limitează încet spațiul labirintic exterior, cu coridoare înțesate de trepte, uși și ferestre cu infinite posibilități de ieșire, distorsionate, destrămate și înlocuite încet de universuri fluide, gazoase ori multidimensionale în care se cască mereu viduri, cavități amorfe și tuneluri ce-i forțează suspendarea, lunecarea și coborârea), că doar orice recomandare se transformă întotdeauna în ordin și sugestiile devin peste noapte regulamente și legi draconice, cum zice și la gazetă și în teatrul învechit ce se cere revoluționat (!). Din universul lui lăuntric trebuie musai să extragă amintirile necesare anchetei (și actului de creație), pentru că acolo zac, încă nerezolvate, traumele din copilărie și tinerețe – mai ales de respingere și abandon – desfăcute inteligent în monologuri consistente și emoționante, amestecate cu nostalgie și frici mai noi dezvoltate sub amenințările anchetatorului (legătura tensionată a părinților, amintirile cu mama suferindă cu tendințe suicidale, relația dificilă cu tatăl lui violent și necomunicativ, bucuria iubirii de care a fost prădat prin fatidica veștejire a trupurilor și sentimentelor cele mai arzătoare) afundate cu toată vina și mila de sine în mocirla războiului și terorii care i-au compromis toate șansele la fericire. Vitalie Bantaș amestecă inteligent la vedere straturile de naivitate autentică și cele necesare camuflării în fața răului (renunțarea e oricum și politică și mistică în același timp (!)), „căutatul” din fotografie (Răul numit de sistemul care i-a aplicat deja o mică și necesară corecție înainte să fi dispărut, un Rău care nu poate fi găsit decât la fund, în cel mai gros noroi) fiind nu doar miza anchetei (enigma de dezlegat dramatic în teatrul enigmatic/polițist/naturalist/contemporan, poate chiar de specialiști, fie ei agronomi sau veterinari (!)), ci și miza personală de rezistență în fața sistemului opresiv. Intențiile de tăinuire devin evidente prin abandonarea bruscă a inchizitorului văduvit de fiecare dată de câte o informație la un pas de a deveni prețioasă, sedus mai întâi cu fiecare amintire mai însemnată pentru mersul anchetei și rătăcit anume în divagațiile atent dirijate către episoade de istorie personală.
Transformările sunt și mai evidente la Simona Mihăescu, o Madeleine tonică, vioaie, ludică și dezinvoltă care sare cu ușurință dintr-un rol în altul, nevoită să facă pactul cu diavolul spre a trece cu bine puntea ce pare să se tot depărteze de malul pe care s-ar putea salva împreună. Ea sare adesea pârleazul (!) spre a intra în grațiile inspectorului principal (autodeclarată încă de la început adeptă a sacrificiului personal și misiunilor precise ale fiecăruia în societate, un bun cetățean cu simțul datoriei și conștiința curată), rămânând însă și ea în substrat speriată și suspicioasă în ciuda ușurinței cu care schimbă tabăra (de energia ei debordantă depinde până la capăt tranșarea acțiunilor și pozițiilor în fiecare scenă), îngrijorată și lamentată la vedere de propriile agresiuni asupra soțului încolțit fără încetare de polițist.
Un Bogdan Talașman la înălțime, și el într-un rol complex ce presupune exprimarea în diverse registre, care debutează sub semnul eleganței și ingenuității în rolul polițistului cumsecade, dar care se infiltrează urgent în spațiul Chouberților, aproape la insistențele cuplului pe care l-a convins mai întâi să-l invite, subminând curios și vigilent ordinea casei și liniștea cuplului căruia îi explorează și exploatează abil slăbiciunile prin lingușiri și complimente preschimbate în ordine cu care face rapid trecerea pertinentă către autoritate, control și apoi chiar autoritarism printr-un crescendo interpretativ la toate nivelurile ce-i permite și-i nuanțează transformarea de la o scenă la alta în neînduplecatul inspector principal, trecut însă și printr-un alt registru într-un rol episodic grav – excelent monologul tatălui! – contestat abia la apariția enunțătorului de definiții novatoare care îndrăznește să-l înfrunte de la egal la egal.
Nicolas d’Eu al unui șarmant Ionuț Vișan în rolul reformistului care intră în scenă spre a pune punctul pe T în noile forme ale Teatrului, dinamitând teoriile despre acțiune și cauzalitate, așa cum au fost ele deservite de teatrul clasic, un tip perfid, entuziast și cinic în același timp, un poet odihnit care a abandonat împăcat scrisul în favoarea noului rege al absurdului pentru a se dedica formulării noilor definiții, atât de necesare pentru a sparge ordinea cunoscută și a ucide vechiul.
Deschizând inteligent paralele importante cu cele mai negre episoade ale istoriei secolului trecut, care au marcat biografia și opera ionesciană și ale căror simboluri sunt presărate la fiecare pas în acest spectacol așezat da capo al fine sub semnul fatidicului, falsa anchetă polițienească intentată acestui Choubert aparent cuminte, ce domiciliază fără să știe la adresa Răului (sounds familiar?) nu este doar o invitație în laboratorul de creație plin de frământări și întrebări rămase fără răspuns ale creatorului, ci și un bun prilej de chestionare a momentului istoric în care ne aflăm, a propriilor percepții asupra mediului și aparențelor lumii în care trăim și pe care nu ajungem niciodată să o cunoaștem suficient de bine cât să ne punem la adăpost de pericolele ce ne amenință la fiecare pas, chiar și atunci când încercăm să ne salvăm prin artă.
De această dată prin teatru. Ieșit din dramă, ieșit din tragedie, ieșit din comedie, ieșit din norme, ieșit din ramă!…
Nu-i aşa, doamnă?!…
Un teatru suprarealizant în care tragicul devine comic, comicul tragic, viaţa devine veselă și fiecare e mai puţin el însuşi şi mai mult celălalt… à la carte!…
Trăim într-o buclă ionesciană și asta pare să ne ocupe tot timpul. S-a mâncat, s-a mestecat, s-a înghițit. Negreșit.
Mai tare, mai tare, ce, noi suntem buni numai să cumpărăm bilete și să aplaudăm?!…
„Victimele datoriei” de Eugène Ionesco, traducerea Vlad Zografi și Vlad Russo
Teatrul Mic, Sala Atelier (Strada Constantin Mille nr. 16)
Regia: Nona Ciobanu
Scenografie, video, lighting design, univers sonor: Peter Košir și Nona Ciobanu
Producător delegat: Alois Chiriță
DISTRIBUȚIA:
Choubert: Vitalie Bantaș
Madeleine: Simona Mihăescu
Polițistul: Bogdan Talașman
Nicolas d’Eu: Ionuț Vișan
Doamna: Ruxandra Enescu / Manuela Hărăbor
Durata spectacolului: 1h 40min
Recomandat: 12+
Luciana Antofi - eseuri teatrale 
Leave a comment