Luciana Antofi
lucian@ntofi
jurnalist, scriitor, eseist teatral
https://www.facebook.com/LucianAntofi
PLEDOARIE PENTRU DIACRITICE
(text care nu s-a ajutat deloc de ele, tocmai ca)
Iubesc limba pe care o vorbesc dintotdeauna. Pe care mi-am jurat a o sluji pentru totdeauna.
Rog toate sufletele care cunosc valoarea unor semne dintr-o scriere a face un mic test de sinceritate: parcurgerea (mai apoi chiar elaborarea unuia nou!) unui scurt text (cel mai lung pe care l-am scris astfel, singurul dealtfel) care nu a fost blagoslovit cu folosirea diacriticelor din limba pe care o vorbim, prin urmare nu au a produce urechilor mai pudice vreun necaz la ascultarea rostirii lor cu vocea sufletului.
M-am chinuit destul de mult la el, de aceea invit pe oricine nu crede asta la o verificare a propriilor limite. E o idee mai veche, care ar putea folosi la buna explicare a valorii limbii noastre bogate, mai ales a valorii folosirii semnelor scrise pentru corecta indicare a sunetelor ei minunate, a asocierilor subite ori imprevizibile de sunete, silabe sau cuvinte, pline de muzicalitate, dezvelite arareori chiar auzului cel mai fin, pentru un plus de expresivitate ori numai pentru estetica obligatorie a bucuriilor simple (chiar pentru copii sau pentru cei care abia purced la a se familiariza cu ea).
Nici nu mai e important textul de la care am pornit, pot defila cu cel chiar acum preparat, care se supune rigorilor dinainte stabilite.
Pe cel la care m-am referit l-am construit cu aplecare peste detaliile lingvistice, de expresie, dar, mai ales, semantice (ah, ce mult au lipsit diacriticele pentru expresivitate!). Am schimbat timpurile verbelor, m-am ajutat des de trecut ori perfect, am jonglat cu diatezele, am folosit mai des infinitivul lung, nu am putut apela deloc la gerunzii, nu am putut enumera lipsind limba de conjunctive coordonatoare, nu prea m-am ajutat de flexiuni, nu am avut elemente pentru legat fraza (deci mai scurt, mai prea la obiect), am folosit mult mai des virgula (se mai pot observa pe parcursul testului frecventa folosire a dex-ului ori apelul infinit mai des la latinitate)…
Frate, un test care mi-a secat creierul, mi-a obosit mintea, mi-a distrus sufletul!… Dar am terminat, am ajuns la rezultatul dorit, se poate!
Pentru restul cuvintelor, pe care nu le-am putut folosi, s-au inventat semne, s-au inventat taste. Pentru legarea lor, pentru lipsa unei litere sau a unui sunet… Zic: a se folosi. Barem de cei ce ne slujesc limba ori ar trebui (a nu se trimite la limbajul colocvial, unde, pricep, ar fi mers ceva injurii, dar sunt greu de strunit cu penuria asta de semne pentru obscenitate… Dar de aici pornesc multe, s-avem pardon!).
Pe scurt, am periat-o de i-au mers fulgii!… Limba, zic. Dar nu prea s-a mai ales cu nimic…
Limba lui Nichita, a lui Naum, a lui Eminescu… A lui Urmuz, Brumaru, Blaga, Sorescu sau a Blandianei (cu toate scuzele scriitorilor care, din pricina acordului deja semnat, nu se pot aminti aici)… Un splendid nud, numai bun de aruncat peste fundul lui gol un pled de semne pentru blagoslovirea descoperirilor jenante, bun de acoperit intimitatea cu pricina…
S-a putut folosi, se poate, nu zic. Doar e mai dureros. Mai deloc generos cu semantica ori semiotica sufletelor noastre (despre vast nici nu poate fi vorba)…
Greu testul. Sugerez unul pentru fiecare, ca pentru Covid.
Barem pentru cei ce au slujba de a sluji limba. Pe contract.
Preventiv, nu doar terapeutic.
Recunosc, deja am obosit…
P.S. cu diacritice
Când o înjurăm, futu-i!, de mă-sa, să-i punem și căciuliță, nu numai cratimă… Zic.

RĂSFOIALĂ GRATIS SAU TOTUL DE VÂNZARE
M-am născut în paginile șaptezeci,
pe la penultimul paragraf al unei veri
din volumul zece al celui de-al doilea mileniu
(cel mai probabil undeva la sfârșitul unei fraze,
înaintea unor puncte de suspensie…
Mi-am dat seama după faptul că Autorul era în pauză de lucru
– lăsase cartea deschisă, cu paginile în jos,
pe tejgheaua unui magazin de bric-à-brac-uri
de la periferia unui oraș de provincie
și-l invitase pe vânzător să-i dea cât crede că face
că nu mai are idei și vrea să se apuce de ceva nou… -)…
Poate că n-a știut să mă continue
sau doar nu și-a dat seama cum a ajuns la mine…
Am presupus că trebuie să duc singură mai departe povestea
dar cum nu aveam habar despre când am apărut
și încă nu mă pricepeam la scris
am mers de-a bușilea pe următoarele pagini,
am sărit peste alte câteva,
apoi am început să mâzgălesc,
pe urmă m-am apucat de desenat
– niște nori, un curcubeu, un zmeu, o păpădie, câteva păsări
un zar cu șase fețe, un cerc și un balansoar –
și de repetat semne pe câteva rânduri tip I și tip II…
Nu-mi mai aduc aminte precis când au apărut primele litere,
nici când am scris cele mai importante verbe
– mă joc, mă distrez, pedalez, alerg, zbor, visez, scriu, iubesc, râd, plâng
(astea trei de la urmă în câteva rânduri, în aceeași ordine,
intercalate de două ori cu nasc, însă abia după ce mi-am dovedit priceperea
și am reușit să-mi duc personajul în primul volum al celui de-al treilea mileniu),
locuiesc, pedalez, alerg, zbor, visez, scriu… -,
dar nu au mai rămas din volumul în care am apărut
decât niște cuvinte reci și străine pentru alții,
așternute fără pricepere pe niște pagini odată imaculate…
Iar volumul ăsta nou se scrie prea repede și se tipărește la fel ,
fără penițe rupte, sugative, radiere, pete și jeturi de cerneală,
doar din mici apăsări de taste și ușoare atingeri de ecrane de tot felul
fără nicio posibilitate de revenire și totuși atât de ușor de șters…
Din când în când mai scotocesc, tremurând, prin volumul în care am apărut
(îi mângâi prefața și stau la taifas cu personajele pe care le găsesc acolo;
pe unele nu le-am cunoscut, altele au rămas între paginile lui,
dar cele mai multe au trecut împreună cu personajul meu în noul volum,
– unde au început să se mai piardă printre paginile cele mai prost scrise… -)
sau prin ăsta în care încă mai aștern rânduri în poveste,
cât mă pricep eu de bine până va suna de ieșire,
doar-doar iau o notă mare la extemporalul de viață…
P.S. Mâna anticarului așează cu grijă volumul nou
pe un raft mult prea sus (clar că n-o să ajungă nimeni la el!…)
între un scenariu de film al lui Eric Roth despre Benjamin Button și strania lui poveste
și o enciclopedie veche despre fluturi…
(din postfața unui volum de poezie românească aruncat la capătul raftului
zâmbește, cu îngăduință, Ana Blandiana;
poate chiar ar trebui să ne naștem bătrâni,
poate trebuia să încep cu volumul doi…).


Leave a comment