Tag: Andrei Cozlac
-
Cu undița lui Radu Afrim prin heleșteul umanității scufundate: „Digul și alte povestiri”. Acaspy 007 și alte electroșocuri ieșene în Teatru la Cub sau antologia celor mai noi lecții dramatice de murit. De bunăvoie, la tobe sau la comandă literară.
Radu Afrim și miezul subacvatic al nucilor de aur. From the worst to the best epic heart attacks (într-o parafrază Twentieth Century Fox Theater Corporation (!)) sau antologia unor lecții de (auto)murit sub forma unui îndreptar (supra)realist de sinucideri cu miros de păstrugă și vată de zahăr din epoca de tristă amintire cu nume…
-
A way to blue sau șah-mat măjerian pentru clepsidra Războiului celor două Roze: „RICHARD III”. Regatul meu pentru o mână de nisip albastru. La Oradea.
Puterea. O mână de nisip pentru clepsidra largă și răbdătoare a partidelor de șah ale istoriei care toarnă repede o altă mână de nisip deasupra, măsurând uneori măreția pieselor nu atât după importanță cât după rezistența lor pe tabla de joc de pe fundul clepsidrei. De această dată a unui nebun de albastru. Și nu…
-
Moartea, portret fără lacrimi în pinacoteca lipsită de remușcări de la hotarele neantului:„Trei piese triste” în laboratorul teatrului pentru suflet al lui Radu Afrim
Moartea. Poate doar o concluzie pentru o viață pretext. O fotografie în piatră la căpătâiul unei eternități caduce, scrijelită de muritori în ceața densă a câte unui petic de efemer cu care își cârpesc bortele giulgiului luat în primire la naștere în așteptarea așternutului veșnic, ca primă lecție plină de sens. Asumată abia în ceasul…
-
Războiul de pe scaunul mortului sau service pentru tragedia umană a lui Andrei Măjeri: „Piese de rezistență” albastră cu Lepa Brena. La Botoșani.
Patria-mamă. Un leagăn, o aspirație, o țintă. O cabină MAN a camionului istoriei ce se lasă condusă în semiîntuneric de OMul secolului XXI, care încă mai bâjbâie după libertate pe ruinele fascismului și comunismului din veacul dinainte, mitraliindu-și în continuare cu sânge rece semenii, fie și doar cu armele unor amintiri ce nu mai pot…
-
Tatăl nostru Care ești în Cloud, huemAI?!… „(R)Evoluţie. Ghid de supraviețuire în secolul XXI.”
Rugăciune către Homo Deus: Tatăl nostru Carele ești în Cloud, sfințească-se ID-ul Tău, vie Cyber-Fizica Ta, facă-se Automatizarea Ta, precum în Cloud așa și pe Device. Simularea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne iartă nouă greșalele noastre transantropologice precum și noi iertăm greșiților noștri transumani și nu ne duce pe noi…
-
De-a curmezișul afrimian: „Repetiție pentru o lume mai bună”. La flaut și la violoncel.
Globul de sticlă s-a dărâmaaat, a ieșit corbul și l-a luaaat!… Au mai rămas din el doar câteva din cioburile unei vieți trăite în încremenire, între tot felul de frici negru-Addams care i-au colorat vremelnic proximitatea. Și cântecul neterminat al podului de piatră promis să-l treacă în siguranță pe celălalt mal. Și umbra pereților înalți…
-
Vocile retro de la P+2 sau jocul de-a copilăria altora: „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte”
– o cronică infinită la un scenariu infinit – Suntem doar păsări călătoare. Învățăm mai întâi zborul și întindem apoi aripile către necunoscut. Păsări-năzuință, care știu că singurele direcții posibile sunt departele și înaltul. Dar, oricât de mult ne-am depărta sau înălța, nu putem să uităm că lăsăm întotdeauna în urmă un cuib cu o…
Luciana Antofi - eseuri teatrale 